 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

5. Clişee politice şi deconstruc[ii ironice
5.1. Clişee ale tranzi[iei
5.1.1. „De bine“. La începutul anilor ’90, sintagma „oameni de bine” a fost intens folosită de unele grupări politice (în genere de cele aflate atunci la putere), fiind considerată un clişeu dezagreabil de altele, care s-au pronunţat explicit împotriva sa ori au iron­izat-o. Istoria formulei (sintagmă sau compus), mai ales aceea, accelerată, de imediat după 1989, este interesantă şi simptomatică pentru fenomenul general de evoluţie a sensurilor şi conotaţiilor. Dicţionarele româneşti de pe la începutul secolului înregistrează sintagma ca pe o formaţie nouă, calc după franţuzescul „homme de bien”; Tiktin (1903) o echivalează cu germanul „Biedermann”, iar DA (1913) o defineşte ca referindu-se la omul „care practică binele, care face milostenii”; explicaţia este transmisă, cu mici modificări, până la dicţionarele mai recente: „persoană care practică binele, care vrea binele” (DLRC, 1955); „om care face fapte bune, care se preocupă de mulţumirea celorlalţi” (DLRM, 1958); deşi aparent diferită, explicaţia din DEX (1975) – „om care acţionează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care aju­tă pe cei din jurul său” – rămâne în esenţă în aceeaşi linie: a centrării asupra unui sens creştin, altruist şi activ al substantivului bine (ca şi „om gata oricând să ajute pe alţii”, în Canarache, Breban, 1974).

Practica preluării de definiţii de la un dicţionar la altul nu explică, singură, această constantă referire la milostenie, generozitate, la ac­ţiunea socială în general; cu atât mai mult cu cât sursa franceză a sintagmei este glosată de obicei prin invocarea altor criterii: probitate, virtute (Littré 1957), caritate – dar şi onestitate, integritate (Petit Robert, 1991); virtute, ideal, valoare morală (Lexis 1977). E o diferenţă clară între criteriul va­lorii intrinseci şi acela al valorii deduse din faptele exterioare, din folosul lor pentru ceilalţi. Dicţionarele ro­mâneşti care ilustrează sensul sintagmei prin citate recurg la un singur exemplu, dintr-o poezie a lui Alecsandri, din 1842, Maiorului Iancu Bran: „Om de bine, de credinţă, ce Moldova ţi-ai iubit / Şi-ntr-acest veac plin de rele fapta bună ai slăvit”. Acest microcontext literar ar putea fi izvorul definirii prin „fapta bună”; se mai poate să fie vorba de o simplă întâmplare, sau chiar de o anumită concepţie practică despre bine.

Oricum, utilizarea mai recentă a sintagmei, în vremea când ea nu devenise încă clişeu, se baza în special pe o funcţie de determinare, emblematică: nu atât atribuind o calitate, eventual în opoziţie cu alta sau cu absenţa ei, ci identificând, marcând apartenenţa la un grup. Mulţimea „oamenilor de bine” era determinată mai curând extensional – prin enumerarea membrilor ei – decât intensional, adică prin precizarea unei (unor) anumite calităţi. Altfel spus, etichetarea cuiva ca „om de bine” nu putea fi cu uşurinţă tradusă printr-un număr de calităţi, dar reprezenta includerea ace­luia într-o categorie, alături de alţii, cunoscuţi: un fel de „e om de încredere”, „e de-ai noştri”. La baza acestei funcţii distinctive şi emblematice – posibilă într-o societate care şi-a păstrat subversiv o ierarhie de valori independentă de cele oficiale – stătea tocmai neutralitatea formulei. Comparând determinarea de bine cu altele, aplicate tot substantivului om – de bună credinţă, de nădejde, de omenie (ultima, compromisă de formula propagandistică, lansată în timpul regimului Ceauşescu, „comunist de omenie”) ş.a. – se observă că tocmai ,,de bine” nu orientează aprecierea către o anumită tră­sătură clară, sau către o reacţie-tip. De bine nu oferă nicio informaţie specifică; sintagma e suficient de generală ca să se transforme într-o simplă marcă distinctivă¹⁰⁷.

În această generalitate au stat şi valoarea, şi neşansa formulei pândite de pericole care au compromis-o până la urmă. Utilă la un moment dat pentru a identifica tot ceea ce era greu de cuprins într-o definiţie, ea a rămas în ultima vreme şi fără definiţie, şi fără valoare distinctivă – sau, cei mult, cu una antifrastică opusă celei iniţiale: referirea la unul „de-ai lor”. Folosirea „neoficială”, „clandestină”, a formulei, caracteristică limbajului familiar, a răbufnit în public după decembrie 1989; de bine avea avantajul de a delimita, fără multe explicaţii, o categorie umană (în principiu, cea care folosea şi înainte sintagma, în opoziţie cu cele oficiale de gen „tovarăş de nădejde”) de alta, compromisă. Prin repetarea în situaţii în care nu se încerca o caracterizare mai clară, o judecare a vinovăţiilor, şi în care criteriile şi poziţiile se amestecau tot mai mult, într-o confuzie sporită, s-a produs foarte rapid demonetizarea, compromiterea emblemei, preluate imediat tocmai de cei pe care ea, înainte, i-ar fi exclus. La începutul anilor '90, sintagma în cauză a devenit o marcă de conformism; în rapida mişcare a ideilor şi cuvintelor contemporane, ea a fost intens folosită în valurile succesive de „mesaje de indignare ale oamenilor de bine”, într-o periferie a situaţiilor de comunicare (în zona discursului neprofesionist dominat de clişee), dar era deja evitată, substituită sau parodiată „la centru”, în presa de diverse orientări (mai mult substituită în cea guvernamentală, mai mult parodiată şi ironizată în cea independentă şi de opoziţie). Din păcate, marele avantaj (ini­ţial !) al formulei rapid degenerate – lipsa unui antonim, deci a unor im­plicaţii clare în definirea şi acuzarea celorlalţi – nu-l avea nici unul din posibilii săi înlocuitori: omul „de bună credinţă” se opune celui „de rea credinţă”, apelul la omul „cinstit” îl ridică pe acesta împotriva unor indubitabili hoţi, tâlhari etc. De la folosirea „naivă”, în ianuarie 1990 – „oamenii de bine şi cu credinţă în Dumnezeu aprindeau lumânări” (pe când, deja, „câţiva cetăţeni…” complotau!) (Ade­vărul, 30‚ 1990) – s-a ajuns la respin­gerea sintagmei ca element străin, care nu mai poate apărea, într-o utilizare „sinceră”, directă, în propriul discurs: „oameni «de bine» sau numai oameni obişnuiţi…”; „«oamenii de bine» au aplaudat, în văzul lumii, teroarea neagră” (Viitorul, 116, 1990); „s-au găsit totuşi nişte oameni de bine care i-au ajutat să scrie” pe membrii C.P.Ex. (22, 36, 1990). S-au mai practicat aluzia şi construirea unui antonim ad hoc: „guvernul vede în opoziţie numai «oameni de rău» – ca să parafrazăm o etichetă cunoscută (şi deja compromisă)” (RL, 231, 1990); parodierea: „în numele redacţiei de bine…” (Blitz, 1, 1990), diverse încercări de substituire: „cetăţenii de bună credinţă” (Viitorul, 119, 1990); „atrag atenţia oamenilor cinstiţi”; „consternarea cetăţenilor paşnici” (Adevărul, 233, 1990).

Până la urmă, formula oameni de bine a rămas ambivalentă: e folosită în continuare, în paralel, atât cu sens pozitiv („un grup de oameni de bine au pus bazele Fundaţiei Internaţionale OMENIA”, omenia.ro), cât şi cu valoare ironică, moştenire încă vie a polarizării politice din anii ’90 („aproape toţi turnătorii au fost oameni de bine, angajaţi în lupta cu terorismul”, intervenţie pe forumul ziarului Gândul, 23.08.2006).
5.1.2. „De suflet”. Clişeul contemporan de suflet nu e consemnat în dicţionare. Cuvântul care îi este nucleu l-ar putea face să pară mai de mult instalat şi mai bine ancorat în limbă; între sintagmele mai vechi nu se găsesc însă decât unele cu sensuri total diferite de al său: a lua de suflet („a înfia”), (copil) de suflet („înfiat”), în care prepoziţia de are probabil valoarea „pentru”. În apariţiile sale actuale, construcţia „de suflet” (a cărei stabilitate ne permite să o considerăm locuţiune adjectivală) are un sens destul de imprecis – perfect coerent, de altfel, cu stilul jurnalismului liric şi metaforic care o vehiculează. Sunt cel puţin două combinaţii-tip ale locuţiunii la modă: cu substantivul denumind fie persoane („om de suflet”), fie diverse manifestări, activităţi şi produse culturale („această întâlnire de suflet”, „un reportaj de suflet” etc. – exemple oferite frecvent de emisiunea „Actualităţi” a Televiziunii Române, în anii ’90)¹⁰⁸.

Nu poate fi vorba de acelaşi sens în cele două cazuri; cel mult, de acelaşi entuziasm al acordării de valori superlative. Omul „de suflet” este „nobil, generos, bun”; structura determinării poate fi influenţată de o întreagă serie în care intră în primul rând sintagmele de caracter, de inimă ş.a. Băiat de inimă „bun, săritor, milos” este atestat de dicţionarul lui Tiktin şi de cel al Academiei (DA) cu un citat din Convorbiri literare: „Îl roagă pe Iorgu, ca prieten şi băiat de inimă, să nu-l lase”. Comparaţii se pot face şi cu registrul popular – „om de omenie” –‚ şi cu cel familiar-argotic: „tip de gaşcă, de comitet”. Sigur că, în toate aceste ultime cazuri, prepoziţia „de” nu mai introduce un sinonim aproximativ al lui suflet, ci un nume de calitate sau un substantiv colectiv; sensul construcţiilor, oricum asemănătoare, e însă tot unul calificativ. Că asocierea cu registrul familiar nu e absurdă şi gratuită o dovedeşte existenţa adjectivului sufletist „generos, dezinteresat, curajos”, comentat de Guţu Romalo (1972: 193-194) şi atestat de citate recente („un om sufletist, dintr-o bucată”; „băieţi de treabă, sufletişti”, „de-aia nu te las, femeie, că eşti mare sufletistă”, S. Preda 1985: 25, 69, 161; „era un coleg a-ntâia şi un mare sufletist” – S. Preda 1988: 80). Un sens mai vechi pare să fi fost cel de „(om) pasionat”, substantivul construindu-se cu un determinant în genitiv: la Neagu Rădulescu (Un balon râdea în poartă, 1970) apare formularea „toţi sufletiştii balonului” (p. 134). Sensul mai nou e perfect echivalent cu cel din construcţia „de suflet”¹⁰⁹.

Aplicat la non-persoane, clişeul „de suflet” capătă un sens şi mai vag: destinaţia e motivată de o încărcătură afectivă, sentimentală. Paralelismul cu locuţiunea de inimă funcţionează şi aici, doar că în situaţia aceasta de inimă e chiar mai rar şi mai neobişnuit (vezi, to­tuşi, „cuvinte de inimă”, TVR, 27.03.1991); singura asociere posibilă cu ceva deja existent este cu expresia „de inimă albastră” – care ne duce, curios, către aceeaşi sferă familiar-vulgară a lui sufletist, sufleţel sau sufletu’. Utilizarea clişeului de suflet e însă plină de ambiţii şi pretenţii de elevaţie. Uneori, formula e amplificată, cu variaţii: „(manifestare) de suflet şi (aleasă) simţire (românească)”, „de suflet şi conştiinţă” etc. Nu e de mirare că exemple dintre cele mai emfatice (pentru ambele utilizări ale locuţiunii, ca determinant pentru persoane sau non-persoane, dar cu un sens difuz şi nediferenţiat) se pot găsi în discursul naţionalist de tip România Mare: „Apel către românii de suflet de pretutindeni”; „imnul de suflet al românilor”’ (RM, 45, 1991); ca semn deja distinctiv, formula apare în replicile ironice la acest gen de discurs (vorbindu-se, de pildă, de „partizanii cei mai de suflet ai partidului România Mare – în Fraierul român, 14, 1991).

În limbajul politic tradiţional, clişeele persistă:

Pentru noi, domnule preşedinte, acest discurs extrem de calm, ieşit poate din canoanele unui mesaj strict politic, dar un mesaj de inimă adresat unor colegi este mai important decât orice alt discurs. (Stenograma lucrărilor Consiliului lărgit al Organizaţiei PSD a Municipiului Bucureşti, 8.07.2003, hotnews.ro).

T.B. a trecut şi la ponegrirea celei mai sărmane dintre comorile de suflet ale acestui popor modest: liniştea” (Discursul deputatului S.A., partidulconservator.ro, 19.04.2007).

O altă posibilă asociere – care nu implică niciun fel de filiaţie, dar atrage atenţia asupra unui spaţiu al conotaţiilor – s-ar putea face cu utilizarea specială a sintagmelor de inimă şi, mai rar, de suflet, în limbajul prostituţiei – unde apar, în opoziţie cu restul, „amantul de inimă” („amant de coeur”) şi „problemele de inimă” („Amica ei, Sonia, cu care nu o dată s-a păruit pentru o chestiune «de inimă», îşi făcuse reputaţia unei abile pungăşoaice”, Brunea-Fox, în Memoria reportajului, 1985, p. 132).

Jocul combinaţiilor şi al substituţiei poate însă conduce şi către un nu prea îndepărtat model al sintagmei de suflet; vom găsi oricând, răsfoind colecţiile de ziare, un citat despre vreo întreprindere-instituţie-ctitorie care să fi fost „o autentică citadelă de sentiment, conştiinţă şi faptă (comunistă)”. De suflet se dezvăluie, astfel, şi ca un substitut nou şi curat pentru clişee mult prea compromise; locul său nu e totuşi prea comod, cât timp preia şi tonul pompos şi sensul vag al predecesoarelor sale. Mai mult: formula la modă insistă, într-un mod indecent, asupra laturii sentimentale a lucrurilor; contextul ei ideal de aplicare e romanţa. Reporterul care vorbeşte de o manifestare „de suflet” nu e foarte departe de spiritul unei alte expresii, familiar-argotice: „a lua la sentiment”.

5.2. Deconstruc[ii ironice
Caracterul „formularistic” al limbajului se manifestă în producerea de noi sintagme, prin imitarea şi modificarea celor deja existente. În limbajul contemporan, rapiditatea maximă în reutilizarea formulelor, a îmbinărilor mai mult ori mai puţin stabile se observă în argou şi în stilul publicistic (Zafiu 2001: 62; cf. Groza 1999, Dumistrăcel 2006). Argoul permite nenumărate substituiri în expresiile sale; unele dintre înlocuiri produc aşa-numita „derivare metaforică” (a băga la ghiozdan/ladă/jgheab etc.; a lua în balon/birjă/avion etc.). Sintagmele reluate, imitate şi parodiate de jurnalişti sunt adesea acelea pe care discursul politic sau cel al publicităţii le transformă la un moment dat în sloganuri, în clişee, în formule la modă.

Dintre formulele politico-publicistice care s-au bucurat de succes în ultimul deceniu, producând multe variaţii şi adaptări ironice, putem aminti: o anumită parte a presei, oameni de bine, salam cu soia, revoluţie de catifea, aleşii poporului, evenimentele din decembrie etc.

Temele unora dintre variaţiuni – „deconstrucţia” clişeului şi parodierea lui prin noi variante de recombinări – au fost oferite, la începutul anilor ’90, de discursul puterii, mai ales al preşedintelui Ion Iliescu: e vorba fie de formule care au şocat prin conţinut şi presupoziţii („democraţie originală” sau „despot luminat”), fie de enunţuri încărcate de implicaţii politice („de tip legionar”), fie de clişee pro­priu-zise, care au atras atenţia doar prin repetare („o anumită parte a presei”). În cazurile de mai sus, se pare că ecourile parodice au avut un rol benefic, împiedicând, cel puţin în parte, proliferarea automată a formulelor. Efectul de „deconstrucţie” este produs de acumularea unor transformări în urma cărora niciun element nu se dovedeşte imuabil, nesuprimabil.

Din formula aluzivă „o anumită parte a presei” (folosită eufemistic, de preşedinte, pentru a nu desemna direct presa care îi era ostilă) s-au obţinut, în modul cel mai simplu, numeroase variante bazate pe individualizarea unui grup: „o anumită parte a cozii, manifestând rea credinţă...” (Expres, 13, 1991); „Adolf Hitler tună şi fulgeră împotriva unei anumite părţi a Europei” (Ceauşescul, 9, 1991); o anumită atrage automat complementul şi opusul său: se vorbeşte astfel de „ziarişti acreditaţi de cealaltă parte a presei” (Caţavencu, 29, 1991). S-ar părea că o parte e elementul stabil al formulei: punctul de la care, chiar când e cuprins într-o cu totul altă expresie, porneşte automat reconstituirea clişeului („M-am hotărât şi eu să zâmbesc. Cam într-o parte. Într-o anumită parte a presei” – Caţavencu, 19); poate totuşi să dispară şi parte – ca în exemplul de mai jos, a cărui construcţie ar părea absurdă în lipsa raportării la sursa parodiei şi la referenţii foarte precişi ai turnurilor confuze: „numeroşi anumiţi reprezentanţi ai breslei, precum şi puţini dintre ceilalţi” (CI, 20, 1991). Performanţa exprimării imposibile ar putea fi tocmai aceea de a duce la absurd iniţiala evitare a preciziei din formula prezidenţială.

Surprinzător, la peste 15 ani de la lansare, formula este încă folosită, ca emblemă a iritării puterii politice faţă de publiciştii care o critică: „George W. Bush, furios pe «o anumită parte a presei»” (Cotidianul, 28.06.2006); „Nu-mi trecea, totuşi, prin minte că, doi ani mai târziu, mă voi trezi din nou încadrată într-o «anumită parte a presei», ca pe vremea lui Ion Iliescu” (Ziua, 21.02.2007). Se pare că sintagma nu mai poate fi folosită parţial şi aluziv, pentru că nu ar mai fi recunoscută, dar rezistă în forma completă.

Alte surse de variaţii sunt cele câteva sintagme tipice momentului istoric al schimbării regimurilor politice din Estul Europei – foarte productive prin natura lor metaforică – comunism cu faţă umană, revoluţie de catifea, limbă de lemn (v. supra, partea a II-a, 1.2.) – sau prin deschiderea către calambur – economie de paiaţă. Se pot înregistra faze diferite ale descompunerii sintagmei – până la extreme în care s-a mai păstrat doar câte un cuvânt-stimul şi a crescut rolul lămuritor al contextului; am întâlnit aşadar şi „poliţia cu faţă umană” (Opus, 34, 1990), „patricienii cu faţă umană” (Dreptatea, 192, 1990) – dar şi „executivul nostru fesenist cu faţă liberală” (Phoenix, 32, 1990).

În alte cazuri, sintagma nu e polifuncţională, unul dintre termenii săi fiind obligatoriu pentru recunoaştere, deci neomisibil: sintagma revoluţie de catifea îşi pierde definitiv identitatea pierzând determinantul „de catifea”; variaţiile sunt deci limitate
într-una din direcţii, producând „restauraţia de catifea” (EM, 17, 1990), „opoziţia noastră de catifea” (OS, 40, 1990) ş.a.m.d.; acelaşi lucru se întâmplă şi cu economia de piaţă, din care poate deriva, de exemplu, o „justiţie de piaţă” (OS, 42, 1990).

Între alte multe exemple de productivitate combinatorie, mai e cel puţin unul care trebuie menţionat: deşi de aparenţă neutră, inocentă, sintagma purtător de cuvânt s-a dovedit extrem de stimulatoare pentru imaginaţie, modificările, de la cele mărunte (pluralul în loc de singular: purtător de cuvinte) până la cele mai spectaculoase (purtător de riposte, purtător de serei, colonelul purtător – exemple din Caţavencu, 22 şi 24, 1991), resemantizând şi remotivând compusul. Dezvoltată într-un microscenariu narativ, imaginea e emblematică: „nu şi-a făcut decât datoria: a purtat cuvintele, până le-a obosit”.

5.2.1. Pod de flori. Un clişeu supus transformărilor este şi podul de flori¹¹⁰: metafora cuprinsă în această formulă era direct legată, la început, de festivităţile care tindeau să reapropie politic România şi Republica Moldova¹¹¹. Caracterul festivist şi ineficient al aruncării de flori în apele Prutului a fost însă simţit ca aflându-se în evident contrast cu nerezolvarea adevăratelor probleme, a gravelor crize politice şi economice: s-a creat astfel, de la început, un context depreciativ pentru reutilizarea expresiei. Formula podul de flori (de peste Prut) a căpătat un caracter emblematic, desemnând în mod succint demagogia politică din raporturile dintre cele două state: „dacă firmele din România, dacă acel capital românesc n-o să se trezească în timp util, riscăm să rămânem numai cu podul de flori”; „repet, dacă nu vom acţiona rapid, vom rămâne cu podul de flori” (Ştirea, 5.01.1998); „moldovenii (…) nu mai tresar şi nu mai lăcrimează când stau pe malul Prutului aşteptând să treacă peste podul de flori” (ibid., 24.03.1998). Distanţa ironică este şi mai evidentă în construcţiile analogice care păstrează podul, dar îi atribuie materiale de construcţie diferite, în funcţie de tema zilei: „60 de părinţi şi studenţi au luat cu asalt Ministerul Educaţiei, supăraţi că / S-a prăbuşit podul cu loaze de peste Prut” (EZ, 1947, 1998); „După poduri de flori, loaze sau mercur, premierul Vasile toarnă pilonii altei ghiduşii: / Podul cu waţi de peste Prut” (EZ, 1951, 1998). Efectul comic al exemplelor se bazează pe surpriza asocierii contrastante; imaginea pur caricaturală a unui „pod de loaze” este accentuată de caracterul depreciativ şi familiar al termenului loază; parodia clişeului subminând astfel euforia unionistă. Folosirea sintagmelor determină de obicei o extindere metonimică a figurii: evocarea metaforică a unui pod aduce cu sine idei conexe („s-a prăbuşit”, „toarnă pilonii”). Sintagma iniţială poate fi chiar păstrată integral şi actualizată printr-un determinant: „nu vedem bine podul de flori al limbii române, azvârlit spre răsărit” (EZ, 2246, 1999). Relaţia cu posibilul clişeu-sursă e mai îndepărtată şi mai puţin controlabilă în aluziile „la fraţii noştri sârbi” – „pe podul de contrabandă de peste Dunăre” (AC, 24.11.1998). În acest caz se schimbă contextul politic (al relaţiilor dintre România şi Moldova) şi deci referirile geografice corespunzătoare, iar determinantul substantivului pod e un abstract. Tiparul sintactic e totuşi păstrat, iar apariţia în context a unui alt clişeu asociat podului de flori – „fraţii” – confirmă legătura cu sursa.

Exemplele de mai sus ilustrează procesul de generalizare şi de abstractizare în uzul unei sintagme. Acest proces nu este însă, de obicei, ferm şi unidirecţionat; întrucât clişeele politice şi jurnalistice sunt pândite de riscul efemerităţii, textele care le conţin capătă cu timpul puncte obscure. E de bănuit că şi unele dintre citatele care parodiază formula podului de flori vor fi ceva mai greu de înţeles, după o vreme. Deocamdată, ele rezistă destul de bine: „Podul de flori peste Prut, luat din nou de apele istoriei” (ZF, 11.02.2000); „S-a rupt «podul de flori»: nu mai e loc de prietenii între Bucureşti şi Chişinău” (Gardianul, 3.02.2007); „Podul de Flori s-a ofilit repede şi, încet-încet, a fost uitat” (JN, 4.12.2007).

6. Nume şi supranume politice
6.1. Nume preziden[iale
În dinamica lingvistică a ultimului deceniu se reflectă şi unele dintre principalele tendinţe ale vieţii publice româneşti; în anumite câmpuri semantice şi lexicale se poate astfel urmări evoluţia de la frenezia şi agitaţia primilor ani, către o relativă normalizare politică. Formulele de desemnare ale lui Ceauşescu, la începutul anilor ’90, constituiau un veritabil indicator al poziţiilor politice, al atitudinilor publice dominante. Primul preşedinte de după decembrie 1989, Ion Iliescu, poate şi sub presiunea raportării la predecesorului său, într-o perioadă de mare polarizare politică, a primit în presă şi în afara ei un număr extrem de mare de supranume. Preşedintele Constantinescu (în exerciţiu în perioada 1996–2000) n-a mai provocat, în schimb, o asemenea euforie denominativă. Cred că merită să fie comparate cele câteva liste – desigur, departe de a fi exhaustive – ale desemnărilor prezidenţiale culese din presa românească de după decembrie 1989¹¹².

6.1.1. Nicolae Ceauşescu. În cazul special al lui Ceauşescu, dictatorul permanent invocat în spaţiul public şi în cel privat, inventarul trebuie să ţină cont de data sfârşitului regimului său şi, pentru perioada anterioară, de desemnările orale din comunicarea ne- (şi contra-) oficială. În anii care au urmat dispariţiei sale, s-a petrecut o trecere de la revanşă, exorcizare, defulare – la obiectivizare şi distanţă ironică; folosirea diferitelor „nume” reflectă chiar şi diferenţe de informaţie (noile generaţii nu mai percep acum aluzii care erau foarte evidente în 1990). Variaţiile de desemnare a fostului şef de stat comunist devenit pentru mai mult de două decenii (1965–1989) obsesie naţională sunt un indicator foarte fin al schimbărilor în mentalităţi şi stări de spirit; în acelaşi timp, ele ilustrează funcţiile limbajului în perioade istorice diferite. Proliferarea seriei denominative a fost determinată, înainte şi după căderea personajului, de mai mulţi factori socio-lingvistici, în primul rând de frecvenţa cu care se impunea referirea, deloc neutră, la dictator, prezent în viaţa cotidiană nu numai prin propagandă, prin exacerbarea cultului personalităţii, ci mai ales prin efectele politicii sale.

Până în 1989, în vreme ce discursul oficial impunea o formă canonică, de menţionare a numelui (reprodus integral, cu prenumele obligatoriu, neabreviat – Nicolae Ceauşescu), oralitatea familiară multiplica formele de desemnare, marcate de o puternică încărcătură afectivă negativă; se manifesta astfel refuzul conformismului, evitându-se numele real, resimţit ca formă de acceptare, de nedorită integrare în convenţiile oficiale. După decembrie 1989, s-a produs o adevărată explozie de formule, ca semn al libertăţii de expresie, dar şi pentru că numele standard continua să fie evitat: de data aceasta, folosirea sa ar fi putut părea un semn de „normalizare”, atestarea unei deculpabilizări. Variaţia desemnărilor a fost desigur o formă de exorcizare şi un câmp de acţiune al inventivităţii spontane.

De la numele „secrete”, exorcizante sau, dimpotrivă, afectuos-diminutivale – care circulau aproape exclusiv oral, în limbajul familiar din ultimii ani ai totalitarismului – se trecuse, în practica scrisului eliberat, la clişee retorice, emfatice („odiosul dictator”, „tiranul”), la perifraze incriminatoare ilustrând un stil adesea destul de naiv. Marea diversitate a formulelor de desemnare a fost un indice al foarte explicabilei implicări afective; era o manieră de evitare a numirii directe. Recapitularea mijloacelor de apărare lingvistică faţă de presiunea limbajului oficial şi a mijloacelor de eliberare din tensiunea psihică ne oferă imaginea uşor dezamăgitoare a relativităţii umorului. Numele deprecia­tiv-diminutivale, cele bazate pe câte o trăsătură fizică („piticul”, „pelticul”) ori pe statutul social şi profesional („cizmarul“) îşi pierd, în afara funcţiei de a sfida pericolul poliţienesc sau de a învinge tabuuri interiorizate, orice prezumtiv umor. Mai rezistente par să se dovedească formulele parodice, care le preluau ironic pe cele omagiale ale vremii.

În primele luni ale anului 1990, au apărut alte denumiri, care le-au înlocuit în mare parte pe primele, tinzând rapid către statutul de nume propriu, către condiţiile formale (articulare enclitică, iniţială majusculă), semantice şi pragmatice ale acestei categorii: folosirea lor se bazează pe recunoaşterea fără echivoc şi, în principiu, indiferent de context, a persoanei unice pe care o desemnează. În realitate, nu toţi termenii se află în această situaţie: în cazul unora, clarificarea e mai mult contextuală şi eficacitatea recunoaşterii e doar mimată; în mod evident, scopul lor nu este cel al utilizării banale a unui nume propriu – identificarea rapidă –, ci unul cu precumpănire creator, de descoperire în limbaj a unui nou punct de vedere asupra faptelor pândite de clişeu. Denumirile mai mult sau mai puţin convenţionalizate sunt marcate şi de caracteristicile momentului şi de tipul de text în care apar. Primele sintagme utilizate în decembrie 1989 nu aveau, în mod evident, doar rolul de desemnare, de identificare – şi nici nu se limitau la exprimarea unei atitudini; descriptive, calificative, într-un fel chiar didactice, ele sufereau de o emfază pe care ulterior o va corecta ironia altor vorbitori.

Formula onomastică propriu-zisă nu a mai apărut în integralitatea canonică a limbajului oficial de pe vremuri; dimpotrivă, s-a fixat în scrierea cu iniţială minusculă (ceauşescu)¹¹³, practicată destul de mult în cursul anului 1990, ca act de tip magic şi de eliberare psihică devenit rapid constrângere a conformismului social.

Alegerile din 1992 au readus în discuţia presei numele lui N. Ceauşescu. S-a văzut atunci clar că obsesia numelui a scăzut cu timpul foarte mult, vorbitorii permiţându-şi să folosească desemnări directe ale personajului şi ale perioadei. Câteva titluri din 1992 valorifică această posibilitate: „Victoria lui Ceauşescu” (pe prima pagină a Tineramei, 97, 1992); „Ne întoarcem la Ceauşescu?” (editorial din EM, 40, 1992) ş.a. Numele e folosit întreg atunci când trimite explicit la persoană, la actele sale indivi­duale („Aşa a vorbit, la un moment dat, şi Nicolae Ceauşescu”, EZ, 91, 1992) – şi e redus la patronim atunci când (cazul cel mai frecvent) desemnează o perioadă şi o linie politică. Nu e nimic neobişnuit într-o asemenea procedură; doar că ea vine după o perioadă de reticenţe de limbaj şi apare, în ciuda gravităţii situaţiei exterioare, ca un semn de vindecare interioară: asumarea ca atare a unei realităţi politice grave e, în sine, un pas înainte. E un indiciu că mai vechile suspiciuni (mai ales teama că folosirea numelui lui Ceauşescu ar urmări o deturnare a vinovăţiei de la sistem la o singură persoană, de la toată durata regimului comunist la ultimii săi ani)¹¹⁴ au dispărut. Într-o analiză politică serioasă, numele Ceauşescu desemnează şi un personaj accidental, dar şi un anume tip, foarte actual, de pericol: naţional-comunismul. Numele propriu apare şi ca determinant apozitiv pe lângă câteva substantive: „regimul Ceauşescu”, „dictatura Ceauşescu”, „epoca Ceauşescu”; culmea e că ultima sintagmă, folosită după 1989 spontan, cu sens general, era foarte frecventă în cultul personalităţii, în discursul omagial al ultimei perioade de regim comunist, care încerca să o impună cu sens valorizant (şi cu accent pe primul ei element: Epoca).

Poreclele şi perifrazele n-au dispărut cu totul; cu timpul, ele s-au retras, firesc, în publicaţiile specializate în umor, unde se poate recunoaşte o zonă semantică şi un tip de strategii lingvistice care le fac pe unele demne de tot interesul. Pentru ca actul umoristic de numire să fie reuşit, e important să se atingă un strat cât mai adânc de semnificaţie; în acest sens, ridiculizarea unui limbaj dominant e superioară ridiculizării defectelor fizice. Este esenţială şi actualitatea obiectului parodiat: a scrie acum, sarcastic, despre lucruri dispărute e cu siguranţă un gest ratat. Variantele de desemnare ironică a lui Ceauşescu
nu-l mai pot privi exclusiv pe acesta, ci implică prezenţa figurii lui în societatea şi în mentalitatea românească dintr-un moment anume. Desemnările cele mai reuşite au parcurs o cale uşor de urmărit, printr-o tot mai marcată distanţare iro­nică.

În vremea în care folosirea supranumelor „conducătorului“ putea avea şi o funcţie de autoprotecţie, cu trăsături de limbaj secret, şi în care ireverenţiozitatea implica un risc, limbajul oral şi familiar recurgea adesea, în anecdote şi referiri curente, la deic­tice (subliniate şi de intonaţie) – ăsta, el – şi la forme de deriziune: Nea Nicu, Nicu, diminutive a căror valoare hipocoristică era o evidentă antifrază, vizând evocarea caricaturală a unui mediu social şi cultural modest. Alte categorii, cu circulaţie mai mult sau mai puţin restrânsă (existau supranume curente în câte un grup de prieteni sau în câte o familie, uneori nedecodabile din primul moment de că­tre cineva din exterior) erau mai inventive: (Nea) Puiu, Ceaşcă (poreclă depreciativă bazată pe asemănarea fonică) Bibicul, (Nea) Titi, Titi Văpaie – „Au dispărut încă de pe vremea lui Ceaşcă” (Timpul, 8, 1991); „În situaţii din acestea îl facem de obicei vinovat pe Ceaşcă” (Timpul, 15, 1991); „A rămas totul aproape ca pe vremea lui Ceaşcă” (OS, 6, 1992, 6); „M-a făcut să-i par antipatic Bibicului” (AC, 10, 1991); „pe vremea Bibicului” (Cuvântul, 34, 1992). Existau şi termeni care permiteau o destul de corectă identificare a poziţiei vorbitorilor: „din interior”, naratorii de anecdote benigne sau persoanele mai prudent-conformiste foloseau cu precădere formele Şefu’, Tovarăşu’ – e drept, adoptate şi de alţii, dar cu o intonaţie pronunţat (auto?) ironică¹¹⁵.

Mai interesanţi sunt termenii simpli, identificând persoana prin trăsături descriptive generale sau cu valoare de simptom: paranoicul, pelticul, Piticul etc. („proslăvirea paranoică a paranoicului”‚ Expres, 37, 1990). Unele „nume” circulau şi înainte: timpul operează selecţii şi le elimină din un pe cele care devin nerelevante în noul context (cizmarul, de exemplu, poreclă care avea valoarea de a încălca o interdicţie şi de a sublinia un contrast cu prestigiul funcţiei prezidenţiale, dar care devine nesemnificativă după 1989).

Imediat după 22 decembrie 1989, au apărut în presă formulele puternic marcate evaluativ şi afectiv: odiosul tiran, odiosul dictator; ele proveneau dintr-un discurs emoţional foarte încărcat retoric, în care alternau cu construcţiile descriptive ample: „dictatorul peltic şi arogant, patron terorist şi mafiot al culturii” (EM, 10, 1990). Succes redus a avut şi tiranul: ecourile codului retoric romantic, încă surprinzător de puternice, nu au reuşit să se impună definitiv; discursul public a regăsit aşadar, fără să ştie, stilul lui Bolliac (cu „tiranul turbat d-a sa mânie”), dar numai pentru puţin timp. Încrâncenările romantico-retorice din anii ’90 produceau un sarcasm destul de forţat: „pentru satană şi regimul ei” (Dreptatea, 192, 1990). Mult mai rare erau în 1990 exemplele de ironie diminutivală – „pe vremea lui bădiţa Nicolae” (Viitorul, 112–113, 1990).

Formele de desemnare cele mai frecvente şi mai interesante au fost în 1990 dictatorul – termen de judecată obiectivă, folosit în mod constant în textele „serioase” – , odiosul şi răposatul – varianta mai lejeră, respectiv mai accentuată, cu sau fără ghilimele şi majuscule, a ironiei.

Succesul Odiosului în presă („pe vremea Odiosului”, Orizont, 31, 1990, Phoenix, 37, 1990; „A făcut-o şi odiosul”, Timişoara, 82, 1990, „odiosul a căzut”, Dreptatea, 195, 1990; v. şi 22, 36, 1990, 37, 1990 etc.) a fost dat de natura sa emblematică pentru momentul respectiv: păstrând în subsidiar o judecată altminteri fără echivoc asupra trecutului, aşează în prim plan ironia şi autoironia faţă de clişeul nou; fără a uita trecutul, dovedeşte sensibilitate la automatismele şi glisările prezentului; în plus, face simţite exorcizarea prin umor, ridicarea deasupra propriilor obsesii. Substantivizarea ironică a adjectivului va fi redusă în glumă, prin anii 1992–1993, la hipocoristicul Odi (Ody).

Cu conotaţiile sale blând-creştineşti răposatul juca pe o ambiguitate aflată pe muchie de cuţit, fiind probabil de aceea mai puţin frecvent în prima etapă (vezi, totuşi, „pe vremea răposatului”, Timişoara, 106, 1990; „condiţiile mizere lăsate de răposat”, Phoenix, 37, 1990; „naţional-comunismul «răposatului»“, OS 41, 1990, etc.). Ironia nu mai vizează aici un clişeu lingvistic, ci un conţinut: este simulată polemic tocmai ştergerea oricăror atribute incriminatorii – pe fondul unei tendinţe de nivelare.

Răposatul (la care s-a adăugat şi defunctul, cf. Contrapunct, 40, 1990) restrânge conţinutul semantic propriu-zis la ideea morţii, cu o conotaţie afectivă (de regret, compasiune) care este o ironie la adresa unor nostalgii post-totalitare. Cei doi termeni păstrează încă premisa obsesiei naţionale – existenţa unui „mort principal”, obiect de preocupare pentru toată lumea. Un pas mai departe l-a făcut răspândirea etichetei Împuşcatul: esenţialul formulei e că recurge la un detaliu contextual, exterior – modul cum personajului i-a fost provocată moartea –‚ negându-i implicit respectivului orice consistenţă interioară. Participiul substantivat împuşcatul a fost folosit singur – „pe vremea Împuşcatului” (AC, 8, 1991), „Ziua lu’ Împuşcatu” (AC, 8, 1991) –‚ cu determinări aluzive – „Primul Împuşcat” (AC, 37, 1992) – şi într-o serie cu determinări circumstanţiale: „Abuziv împuşcatul” (AC 11, 1992); „ce mai fac prietenii Împuşcatului cu Zile” (AC, 36, 1992); „fost consilier în probleme valutare al grabnic împuşcatului” (AC, 37, 1992) ş.a.m.d. Desemnarea ironică Împuşcatul a rezistat destul de mult: „Împuşcatul, «speriat de pagube», a dat dispoziţie...” (RL, 1896, 1996). Actualitatea determinărilor stă fie în parodierea liniei proceauşiste din presa extremistă, fie în asumarea unei distanţe, a neimplicării afective. „Derivarea” cvasi-sinonimică a produs şi alte desemnări, Împuşcatul fiind la rândul său substituit de un participiu substantivat şi mai concret – Ciuruitul – „ca pe timpul multilateral ciuruitului” (RL, 1372, 1994); „pe vremea Ciuruitului” (Luceafărul, 14, 2000)‚ ori de mai generalele doborâtul, accidentatul, mătrăşitul: „turneele Doborâtului” (AC, 32, 1992); „exemplul «accidentatului» de la Târgovişte” (Cotidianul, 57, 1992); „povestea începe pe timpul mătrăşitului” (Zig-zag, 32, 1992).

Denumiri parodice, preluând discursul adulator din timpul vieţii, au fost Cârmaciul – („Păcat că nu e şi Cârmaciul”, RL 241, 1990); „Din cauza Cârmaciului” (EZ 2472, 2000), „cârmaciul sublim” (RL 257, 1990), „Marele Cârmaci” (Expres, 37, 1990) –, Dibaciul, Genialul; li se pot adăuga cele venite pe filieră străină, prin traducere: Danubiul gândirii, Geniul Carpaţilor (cu varianta „geniu intracarpatin”, Timpul, 36–37, 1990) –, formule care nu au circulat cu adevărat în cultul personalităţii de la noi, dar au fost selectate de presa străină, mai ales franţuzească (vezi infra, 7.1.4.).

Au apărut cu timpul şi clişee noi, ironic favorabile – Regretatul, Binefăcătorul, Martiru’ Neamului – sau combinaţii (comice, uneori chiar oximoronice) între vechiul clişeu omagial şi eticheta nouă: Cel Mai Împuşcat Fiu al neamului (1992), multilateral ciuruitul (1994), sau între două clişee noi: Regretatul odios (1991), Odiosul împuşcat (1993), Odiosul Răposat (1992).

Spre sfârşitul deceniului, se revine în genere la evocarea neutră, prin nume, dar rămân în uz câteva din formele citate – „Împuşcatul, «speriat de pagube», a dat dispoziţie...” (RL, 1896, 1996) – „pe vremea Ciuruitului” (Luceafărul 14, 2000), „din cauza Cârmaciului” (EZ, 2472, 2000); „aşa se făcea pe vremea lui Ceaşcă” (EZ, 2486, 2000) – şi nu lipsesc cu totul nici inovaţiile: „marea boală a lui nea Nicu mondialu'“ (AC, 7, 1997); „Nicuşor-Dictatorul Minune” (AC, 1, 2000). Comentariul politic raţional şi parodia converg în vindecarea obsesiilor.