 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

2.3. Reac[ii ironice – formule parodice
Retorica politică naţională e atât de puternică, încât – cel puţin pentru unii vorbitori – s-ar părea că anumite sintagme nu mai pot fi folosite decât în mod ironic.

De exemplu, familia lexicală a lui român (românesc, româneşte) apare adesea în sintagme neaşteptate şi îşi actualizează conotaţii ironice (mai ales prin termeni ca românaş, româncuţă, românache etc., sau prin grafia caragialiană ori aluzivă rromân).

Tendinţa demitizantă şi autoironică se manifestă şi în folosirea automatică a determinanţilor din seria patrie, naţie, neam, popor pe lângă nominale care contrazic presupoziţia de orgoliu naţional: „în braconierii patriei a intrat frica” (RL, 2094, 1997); „printre şuţii patriei” (RL, 2073, 1997); „Se pare însă că asta funcţionează, altfel cum ar ieşi mereu în cărţi «cineastul naţiei»?” (Gândul, 29.12.2006); „Ion şi Ilie Moromete, intelectualii naţiei” (Deşteptarea, 5.07.2006), „băr­baţii naţiei sunt încântaţi” (22, 839, 2006); „strategii neamului” (SF, 29.08.2005).

O mare cantitate de perifraze ironice a fost dezvoltată în ultimii ani pentru a-i desemna, în limbajul jurnalistic, pe parlamentari. Aceştia sunt numiţi aleşii naţiei (RL, 443, 1991) şi mai ales aleşii neamului („mărirea salariilor aleşilor neamului”, EM, 25, 1993; „regretul general al jurnaliştilor, aflaţi acum la o distanţă foarte mare de aleşii neamului”, RL, 2029, 1996; „aleşii neamului, încinşi de febra evenimentelor politice, în ciuda gerului hibernal, au «uitat» să-şi publice averile”, Ziua, 1.02.2006; „aleşii neamului îşi duc patrupezii la noul hotel pentru câini şi pisici”, As, 452, 2001). Frecvente sunt şi echivalentele aleşii poporului („Virusul «Bombonel” îi intoxică pe aleşii poporului”, EZ, 739, 1994; „aleşii poporului suveran”, EM, 48, 1994), aleşii noştri („momentul în care «aleşii noştri» ne vor vorbi”, RL, 2030, 1996) – sau chiar, cu emfaza suplimentară a antepunerii adjectivului posesiv, ai noştri aleşi („i-a muştruluit zdravăn pe ai noştri aleşi”, EM, 48, 1992). Ca şi în alte cazuri, perifraza ironică naţională se poate extinde şi asupra unor realităţi externe – „delegaţia română a avut ocazia să vadă în direct modul în care «aleşii poporului american» susţin interesul public” (RL, 2152, 1997); chiar în asemenea cazuri, ironia vizează însă, aluziv, tot obsesiile naţionale. Efectul comic se poate accentua şi prin contaminarea cu alte clişee: prin analogie cu masele de alegători, se vorbeşte despre masele de aleşi: „a dat mai întâi cuvântul liderilor grupurilor parlamentare ca să lămurească masele de aleşi” (EM, 25, 1993). În fine, o ultimă direcţie de amplificare a variaţiei nu mai priveşte atât retorica patriotică, cât stilul oficial ceremonios, în care epitetul-cheie, prezent în formula completă şi elaborată, este distins: „alte ipostaze mai puţin «de lucru» ale distinşilor aleşi ai ţării” (RL, 2160, 1997). Atitudinea respectuoasă presupusă de formula-tip intră în contrast cu tonul general al enunţurilor – „o zi blestemată pentru distinşii noştri aleşi” (EM, 25, 1993) –‚ iar epitetul se poate chiar substantiviza: „distinşii nu erau în posesia «materialelor»” (EM, 9, 1993); „şi au urmat alţi distinşi la cuvânt” (EM, 11, 1993).

E semnificativ faptul că asemenea formule devin mărci ironice chiar fără a se fi uzat printr-o îndelungată folosire serioasă; ele nu se decodează atât printr-o istorie personală, cât prin raportare la un tip de discurs uşor recognoscibil, din ale cărui fragmente se recompun oricând mostre plauzibile de solemnitate pompoasă şi demagogică. În esenţă, procedeul constituie o bună terapie contra inflaţiei de vorbe mari; pe de altă parte, în el se vădeşte şi riscul generalizării stilului autohton „băşcălios”, care face uneori ca tocmai tonul simplu şi neutru să fie foarte greu de găsit.
2.3.1. ,,Mioritic”⁹⁵. Nevoia de a evita emfaza naţională a produs – în limbajul jurnalistic şi în cel familiar – o întreagă serie de substitute sinonimice, marcate stilistic, pentru adjectivul „românesc”: ironicele dâmboviţean sau mioritic, alături de neutrul autohton sau peiorativul băştinaş. Ca şi dâmboviţean, mioritic are rolul de a califica ironic un tip de mentalitate şi de comportament naţional.

Adjectivul mioritic nu a fost înregistrat, până de curând, în dicţionarele noastre generale. Nu-l cuprind nici dicţionarul academic (DLR, tomul VI, litera M, 1965–1968), nici DEX, 1975. Doar suplimentul acestuia din urmă (DEX-S), apărut în 1988, tratează cuvântul într-un articol destul de consistent, reluat în DEX 1996: prin trimitere la balada populară („care aminteşte de «Mioriţa»”) şi la celebra sintagmă a lui Blaga – spaţiul mioritic („univers spiritual specific românesc...”). Cuvântul se răspândise în faza naţionalistă a comunismului românesc, prin şcoală sau prin exegezele literare, devenind un veritabil clişeu – mai ales în sintagma „plaiuri mioritice”. Clişeul nu a dispărut încă din discursul patriotic – care elogiază „românii, oameni iubitori de spaţii mioritice” (Adevărul, 211, 1990); a devenit însă tot mai puternică reacţia ironică faţă de el. În prezent, cuvântului mioritic e folosit tot mai des cu sensul de „românesc”, extinderea semantică şi contextuală fiind marcată de ironie, de distanţare critică.

Ironia e graduală; în unele cazuri ea rezultă doar din folosirea clişeului – spaţiu sau plai mioritic – în contexte noi, din contrastul între aura lui patriotic-euforică şi faptul banal ori tonul critic al relatării: „bere sau vin (presupunând, prin absurd, că aceste băuturi mai există în spaţiul mioritic)” (Opus, 35, 1990); „o completează fericit, pentru spaţiul mioritic, pe Hannah Arendt” (EM, 9, 1993); „cum trăim astăzi pe plaiurile mioritice” (id.); „trei sensei japonezi au descins pe plaiurile mioritice” (EZ, ediţia de prânz, 505, 1994).

Când adjectivul este plasat în alte contexte, sensul este mediat de trimiterea la „Mioriţa” şi de aluziile la interpretările baladei în termeni de specific naţional; trăsăturile puse în evidenţă de context sunt, de obicei, pasivitatea – „Ministerul Mediului a avut, în aceste cazuri, o reacţie mioritică, dovedindu-se mai degrabă un grup de reflecţie” (RL, 666, 1992) –‚ statutul de victimă, eşecul – „nu e vorba de un vechi şi binecunoscut destin «mioritic»“ (Rl, 997, 1993). „Specificul” este uneori explicitat – „sindromul mioritic al pizmei dintre fraţi e bine să rămână doar în paginile literaturii” (RL, 916, 1993) –, alteori păstrat în ambiguitate, deschis mai multor interpretări: „politica mioritică” (Contrapunct, 10, 1992).

Mioritic este unul dintre termenii jurnalistici ironici care pătrund şi în discursul parlamentar; de exemplu, într-o declaraţie cu titlul „România mioritică”, în care adjectivul e folosit cu sensul de „specific naţional”, explicat în context:
În lumina ultimelor evenimente de pe scena politică românească, am tot mai mult impresia că deşi ne îndreptăm spre Uniunea Europeană nu am renunţat nici acum, în 2006 la spiritul mioritic. Mitul românesc prin excelenţă, cel al Mioriţei, în care ciobanul îşi lasă existenţa la voinţa destinului fără a protesta sau doar se vaită fără a propune soluţii sau realiza nimic, se potriveşte de minune cu situaţia politică actuală a României. (Gh. D., Şedinţa Camerei Deputaţilor din 16.05.2006)
Termenul s-a dovedit foarte stabil, circulând din ce în ce mai mult ca simplu substitut ironic pentru românesc: „oul turcesc contra celui mioritic” (EM, 12, 1994); „senatorul G.D., acest haiduc mioritic” (EM, 25, 1993); „bizonul mioritic” (AC, 12, 1992, 3); „cuprins de un mioritic frison patriotic” (AC, 5, 1992). Frecvenţa sa nu a fost diminuată de trecerea timpului, fiind cel puţin la fel de mare după mai bine de un deceniu de la prima modă: „conflictul între capitalistul-străin-rapace şi angajatul-mioritic-frustrat” (EZ, 5.12.2006); „Săptămâna viitoare, începe, pe TVR 1, «La urgenţă», un fel de «Spitalul de urgenţă» mioritic” (EZ, 23.09.2006), „Bursa românească este şi poate rămâne mioritică” (Cm, 22.06.2006).

Cuvântul poate fi întâlnit şi substantivizat, prin articulare, mai ales la plural: „înainte de ’89 mioriticii dădeau coate să intre în PCR de dragul unor avantaje meschine” (GSud, forum, 24.12.2006); „Noi, mioriticii” (Adevărul, 5.12.2006). Mioriticii devin un substitut pentru români, cuvântul fiind folosit pentru variaţie sinonimică: „Românii au rămas cu ochii parţial în soare” (titlu) – (începutul textului) „Mioriticii au avut parte de o eclipsă ploioasă, dar liniştită, în comparaţie cu restul lumii” (Cotidianul, 29.03.2006).

2.3.2. ,,Autohton”. Prezenţa adjectivului autohton în publicaţiile româneşti actuale ar putea să mire pe un cititor din afară; ba chiar să-l îngrijoreze, în măsura în care sensul cuvântului ar părea să implice obsesii etnice şi etniciste. Definiţia din DEX a adjectivului – „care s-a format şi s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăieşte (şi în prezent), care este originar de aici; băştinaş, aborigen” – ar părea să confirme bănuiala: cuvântul ar evoca cel puţin vechile dispute despre etnogeneză, continuitate, dacă nu discursul naţionalist interbelic. Autohton e de altfel ipostaza românească a unui cuvânt internaţional: fr. autochtone, engl. autochthonous, germ. autochthon, sp. autóctono, it. autoctono etc. În limbile citate, definiţiile de dicţionar sunt perfect echivalente, atribuind cuvântului un sens destul de precis, aproape tehnic; în plus, e izolată uneori o folosire a sa în ştiinţele naturii – în geologie, despre roci, sau în botanică, despre specii vegetale. Uzul – în măsura în care poate fi verificat, superficial, cu ajutorul citatelor din internet –‚ pare să respecte proprietatea sensului iniţial. E semnificativ că pentru fr. autochtone atestările cele mai numeroase provin din Canada, unde e folosit intens în legătură cu populaţiile indigene, unde a pătruns chiar în legislaţie şi apare ca determinant pentru cercetare, viziune asupra lumii, problematică, chestiune, dezvoltare, întreprindere, comerţ, cultură etc. În română, sinonimele sensului de dicţionar al cuvântului sunt nativ, indigen, aborigen, băştinaş (primele trei sunt neologisme internaţionale, ultimul e un cuvânt mai vechi, derivat din baştină, v. infra, 2.3.3.); li se pot adăuga, prin sensuri secundare şi cu unele restricţii de uz, neaoş şi pământean.

În realitate, sensul cu care apare azi autohton în majoritatea citatelor româneşti e unul modificat, extins; neînregistrat deocamdată de dicţionare, poate şi pentru că translaţia semantică a fost foarte lină, aproape imperceptibilă. Autohton se foloseşte ca simplu sinonim contextual pentru naţional, românesc: o extindere explicabilă cel puţin în parte prin dorinţa de a evita prezenţa sau măcar repetarea termenilor citaţi. Multe apariţii ale adjectivului în presa românească de azi sunt în sintagma capital autohton (în opoziţie cu capital străin): „stimularea creării şi dezvoltării capitalului autohton prin consolidarea marelui capital viabil şi susţinerea producătorilor mici şi mijlocii” (programul unui partid politic, în campania electorală din 2000); „Capitalul autohton trebuie să devină o prioritate naţională (PF, 3, 1998); în contexte asemănătoare, apar sintagmele investitori autohtoni, producător autohton etc. Termenul e folosit adesea şi în rubricile sportive: „Organismele ce conduc arbitrajul autohton au suferit schimbări majore” (Cotidianul, 1.03.2000); „după o etapă «mai curată, mai uscată, mai sigură», aranjamentele murdăresc din nou campionatul autohton” (Cotidianul, 20.03.2000); „întrebat despre posibili jucători autohtoni pe care să-i recomande Boavistei, al cărei reprezentant pentru estul Europei este, Timofte a evitat să nominalizeze pe cineva” (EZ, 11.1.2001); „o figură aparte a fotbalului autohton, unul dintre puţinii care şi-au folosit capul” (EZ, 12.4.1998). Alte citate vorbesc de „presa autohtonă” (AnaLize, 3, 1998); „Un Bill Clinton autohton?” (MC, 12.01.1999); „Telenovela cu iz autohton” (Timpolis, 589, 1999); „un Don Quijote şi un Sancho Panza autohtoni” şi „peisajul autohton” (LV, 10, 2000) etc. În unele exemple e clară folosirea cuvântului doar pentru a evita repetiţia adjectivului românesc: „diplomaţia românească face lobby pentru cinematografia autohtonă” (mediauno.ro). Unele asocieri cu noţiuni la modă şi cu neologismele corespunzătoare, mai ales în muzică, sunt dovezi clare ale extinderii de uz: „interpreţii de hip hop autohton” (cinemagia.ro); „nou val de rock autohton” (fanclub.ro); „unul dintre numele cele mai controversate din show-biz-ul autohton” (catmusic.ro). În unele contexte, tonul general e ironic: „Porcul european – un gentilom faţă de godacul autohton” (Gândul, 6.12.2006); în altele, este foarte serios, termenul fiind perceput ca neutru⁹⁶.

De fapt foarte puţine citate corespund sensului primar al cuvântului. În afara celor strict ştiinţifice, am întâlnit două cazuri semnificative: unul cuprinde contexte în care interpretarea oscilează între sensul strict (şi cu conotaţii politice) şi cel larg, vag, uzual, de simplu substitut: e vorba de presa basarabeană, unde apare şi „spiritul naţional autohton”, sau opoziţia cu „politica de rusificare”, colonizare”. Al doilea e cel al textelor legionare din internet, unde se manifestă chiar uzul etnicist şi xenofob al adjectivului: „primatul spiritului autohton, baza autenticităţii noastre naţionale” (prodigy.net), „sufletul autohton deschis, voios, optimist, echilibrat” (ibid.); cuvintele-cheie sunt în aceste cazuri suflet, spirit şi mai ales element: „un serios obstacol în ascensiunea socială şi profesională a elementului autohton” (ibid.); ultimul exemplu poate fi comparat cu unui din arhiva internet a revistei România Mare (consultată în 2001): „ca ungurii din Transilvania să şantajeze şi să obstrucţioneze fără ruşine elementul autohton românesc de acolo...”.

Uzul xenofob şi cel lărgit (care ar trebui înregistrat şi în dicţionare) sunt total diferite; cel de al doilea intră într-o serie folosită tocmai pentru a evita emfaza naţională.

2.3.3. ,,B/ştinaş”. Termenul băştinaş – definit în DEX 1996 într-un mod surprinzător de popular-idiomatic: „(Persoană) care se află din moşi-strămoşi pe pământul pe care locuieşte; autohton, indigen, aborigen” – e folosit, ca şi autohton, dar în mai mică măsură, ca substitut pentru „românesc”. Derivat din baştină (cuvânt mai vechi şi popular, de origine slavă), băştinaş s-a specializat într-o anumită măsură, ca substantiv, pentru sensul „membru al unei populaţii aborigene”, în contexte exotice. Caracterul popular şi conotaţia exotică explică deopotrivă marcarea sa puternică; adjectivul e, în sensul lărgit, clar ironic şi peiorativ: „te umple râsul când printre videoclipurile de prima mână mai intră câte o melodie ASIA sau mai ştiu eu ce hit băştinaş” (EZ, 25.06.2002); „lumea rafinată a divertismentului băştinaş” (EZ, 24.01.2006).
2.3.4. ,,Dâmbovi[ean”. Derivatul dâmboviţean este înregistrat în DEX 1996 ca substantiv şi ca adjectiv: „persoană născută şi crescută în judeţul Dâmboviţa; (locuitor) din judeţul Dâmboviţa”; e definiţia-tip pentru întreaga categorie⁹⁷. Or, e evident că în „democraţia noastră dâmboviţeană” (EZ, 10, 1992), dâmboviţean nu are nimic de-a face cu judeţul pomenit. Adjectivul dâmboviţean, -ă tinde a fi folosit, mai ales în limbajul publicistic, cu sensul general de „românesc”, cu intenţie ironică şi de obicei în opoziţie cu „modern, occidental, internaţional”. La acest sens s-a ajuns probabil printr-un lanţ de metonimii – care îl fac, de altfel, imposibil de reconstituit în afara contextului; dâmboviţean înseam­nă „ca (de) pe Dâmboviţa”, prin râu identificându-se desigur, metonimic, Capitala; la rândul ei, Capitala substituie, în calitatea sa de centru de decizie – în politică, afaceri etc. – întreaga ţară. Mai transparente sunt construcţiile în care apare chiar toponimul: „strategia de promovare SAMSUNG în varianta de pe Dâmboviţa duce la sute de milioane lipsă...” (Libertatea, 918, 1993). Citatul ilustrează şi evidenta deriziune inerentă utilizării construcţiei: identificarea unor mentalităţi, comportamente, situaţii prin raportare la Dâmboviţa e marcată de judecăţile curente asupra râului (mic, murdar), dar poate şi de conotaţiile numelui în -iţa (slav, popular). Sonorităţile neaoşe ale toponimului intră în opoziţie cu neologismele moderne din context. Construcţia bazată pe contrast e de observat şi în alte exemple: „Cum dau ei unei simple afaceri dâmboviţene aerul măreţ al unei conspiraţii internaţionale!” (EZ, 10, 1992). Utilizarea adjectivului cu acest sens nu ţine de stilul particular al unui autor sau al unui ziar; exemplele s-au înmulţit în timp: „a acţionat, în acest caz, Bucureştiul în manieră europeană, ori Bruxellesul la modul dâmboviţean?” (Realitatea, 29.10. 2006); „Circ dâmboviţean în Legislativul european”; „Delegaţia exotică a europarlamentarilor români şi-a început, ieri, prima zi de lucru în Legislativul european de la Strasbourg cu un recital dâmboviţean” (Gândul, 16.01.2007).

În formula „dubăsarele dâmboviţene” (Adevărul, 610, 1992), referinţa geografică, mai obscură, e dublă şi aparent contradictorie: se face trimitere la localitatea Dubăsari, evocată în presa momentului pentru demonstraţiile femeilor militante transnistrene de la începutul anilor ’90 – şi la spaţiul dâmboviţean” în sensul larg („bucureştean“, „românesc“). Sensul adjectivului dâmboviţean s-a dezvoltat probabil şi în temeiul preexistenţei unor conotaţii negative pentru levantin, balcanic (balcanism), oriental (orientalism); nu e vorba de deprecierea unei zone, ci a unui tip de mentalitate şi de comportament. Spre deosebire de ceilalţi termeni, care generalizează, dâmboviţean se bazează pe o particularizare care îi întăreşte, de altfel, valoarea peiorativă. Cuvântul poate sau nu să îşi consolideze sensul suplimentar; în avantajul lui sunt pitorescul conotaţiilor şi discreţia deriziunii (sau autoderiziunii); dezavantajul principal îl constituie sensul prim, propriu, care poate bloca înţelegerea metonimiilor; redevenind „din judeţul Dâmboviţa”, dâmboviţean îşi pierde tot interesul.

2.3.5. ,,Reg/[ean”. Înţelegerea terminologiei curente a plasării geografice şi
geo-politice presupune în genere familiaritarea cu un anume cadru cultural: conotaţiile termenilor reflectă o întreagă istorie, cu tensiunile şi conflictele ei, cu stereotipiile ei pozitive sau negative. Un termen din această categorie – care rămâne greu de înţeles de către cine e constrâns să se limiteze la materialul lexicografic în uz – e regăţean. Cuvântul apare în toate dicţionarele româneşti importante, cu definiţii care dau indicii preţioase asupra sensului său, dar lasă şi foarte multe lucruri neexprimate. În DEX (1975, 1996), cuvintele regăţean, regăţeană şi regăţeancă sunt înregistrate ca substantive, cu definiţia „denumire dată, după primul război mondial, locuitorilor Vechiului regat”. Formularea poate duce pe o pistă falsă, în măsura în care sensul pare a fi unul pur istoric; echivocul e însă parţial înlăturat de explicaţia sintagmei Vechiul regat: „nume dat după primul război mondial (până la instituirea republicii) teritoriului României de dinaintea acestui război”. Se recuperează astfel o informaţie importantă – sensul cuvintelor respective nu e istoric, ci geografic – dar se introduce (sub presiunea ideologică) o precizare falsă: de fapt, regatul şi mai ales regăţenii au continuat să fie numiţi astfel – nu în discursul oficial, ci în vorbirea curentă – şi „după instituirea republicii”. În DLR (Tomul IX, Litera R, 1975), definiţia regăţeanului e aproape identică cu aceea deja citată, dar este descrisă, în plus, acoperirea geografică a sintagmei Vechiul regat: „nume dat Olteniei, Munteniei şi Moldovei după primul război mondial”. Dicţionarul furnizează mai multe citate lămuritoare şi cuprinde şi familia lexicală a termenului; din ea fac parte adjectivul regăţenesc, adverbul regăţeneşte şi chiar un verb – a regăţeniza (folosit de Cezar Petrescu). În DLRM (1958), cuvântul regăţean era definit în mod destul de exact – „locuitor din provinciile care constituiau România înainte de războiul din 1916–1918” –‚ dar prudenţa politică se manifesta într-o paranteză de avertisment: „ieşit din uz”.

De fapt, în definirea cuvântului regăţean erau activate simultan câteva tabu-uri ale epocii; formularea putea comporta mai multe riscuri: mai întâi, de a vorbi de teritoriile României Mari şi implicit de dobândirea/pierderea Basarabiei; apoi, de a aminti de regat şi regalitate; în fine, de a recunoaşte că existau diferenţieri şi conflicte regionale – pe care ideologia unităţii naţionale perfecte şi armonioase le nega. Trebuie spus că discursul lexicografic s-a descurcat în mod absolut onorabil printre atâtea zone minate de cenzura totalitară. În ediţiile actuale ar trebui totuşi adăugat ceea ce rămăsese nerostit (şi este esenţial pentru înţelegere): că termenul a fost şi a rămas în uz, cu sens nu istoric, ci geografic-cultural, şi cu conotaţii pozitive sau negative; în fine, că acestea s-au dezvoltat din perspectiva unor stereotipuri polemice, bazate în primul rând pe opoziţia dintre ardeleni şi regăţeni⁹⁸. Acest fapt e deja limpede în citatele din DLR, în care e vorba despre un ardelean care constată „sprinteneala mobilă a «regăţenilor»“; despre regăţeanul care „vorbea cu «puştiule» şi cu «b㻓; despre regăţeanul confruntat cu „oamenii mari ai Ardealului”, despre diverse „discuţii între regăţeni şi ardeleni”; într-un exemplu e sugerată şi întrebuinţarea depreciativă a termenului – „nu-l putuse suferi niciodată pe G.T., un «regăţean»“.

Utilizările actuale ale cuvântului se bazează pe aceeaşi opoziţie clară: „simplul fapt că te declari regăţean deranjează pe ardeleni” (arhiva on-line Adevărul); „prezenţa în primele două posturi din partid a unui ardelean şi a unui regăţean” (arhiva on-line Cotidianul); „despre deosebirile dintre ardeleni şi regăţeni se discută doar prin bancuri” (arhiva.gds); „altcineva i-a învinuit pe „regăţeni”, şi mai ales pe bucureşteni, că nu simt pulsul real din Ardeal” (arhiva on-line Monitorul) etc. Cuvântul e folosit şi ca adjectiv („expresii neaoşe luate din folclorul contemporan regăţean” (CR 4, 1997). O analiză mai atentă a uzului actual ar putea stabili în ce măsură polemicile interregionale au identificat regăţeanul (din cauza Capitalei) în primul rând cu munteanul şi mai ales cu bucureşteanul (deşi un mic dicţionar român-englez disponibil în internet oferă în mod straniu pentru regăţean traducerea „Moldavian”!). O ciudăţenie este şi pătrunderea termenului – citat probabil din comoditate sau pentru culoare locală – în unele texte istorice pe teme interetnice redactate în engleză: „the Regatean majority” (friends-partners.org), „Regatean ethnicity” (ndu.edu), „the Regatean elite” (hungarian-history.hu), „most Regateans” (iss-eu.org) etc.