 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

1.2.3. ,,Charism/”. Cuvintele charismă şi charismatic sunt achiziţii ale limbajului politic şi publicistic românesc de după 1989. La noi – ca şi în alte limbi –‚ cele două cuvinte la modă şi-au lărgit sensul atât de mult încât adesea nu mai exprimă decât o vagă idee de succes şi apreciere. Utilizarea intensă şi extinderea abuzivă a sensului le-au făcut să apară în contextele cele mai banale cu putinţă, adesea alături de termeni colocviali, populari şi chiar argotici. E interesantă seria de atribute prin care este caracterizat, într-un articol, un anume rol politic: „Portret de euro-observator: lipicios, carismatic, umblat, bun lobby-ist şi... să nu se zgâiască!” (RL, 23.05.2005). De fapt, temenii provin chiar din declaraţiile (citate în articol) ale unor politicieni, prin care de altfel se conturează idealul naţional al băiatului deştept şi descurcăreţ: „Trebuie să fie genul care se lipeşte, un tip care se învârte cu uşurinţă” (ibid.). O serie similară de atribute poate fi găsită şi în presa din Republica Moldova: „E adevărat – este carismatic, bancagiu, jmecher-jmecher, băiat de băiat” (Jurnal de Chişinău, 24.03.2006). În utilizările curente, cuvântul apare ca sinonim (parţial) pentru simpatic: „revoluţionarul cel mai carismatic sau simpatic” (cafeneaua.com) sau popular: „wolf e mai carismatic, mai «popular»“ (metalfan.ro). Evident, inflaţia semantică favorizează şi folosirile ironice ale cuvintelor: „Emil, liderul charismatic al Balcanilor” (AC, 21, 2000).

Charismatic e un cuvânt internaţional, folosit în momentul de faţă mai ales în politică, afaceri şi în îndreptarele populare de retorică practică; piaţa e invadată de texte traduse, în care optimismul mesajului e uşor de recunoscut: „Fii un lider carismatic: 7 paşi !” (idieta.ro). La originea seriei – charismatic (în engleză), charismatique (franceză), carismatico (italiană) etc. – stă termenul latinesc târziu charisma, cu semnificaţie iniţială pur religioasă, care prelua cuvântul grecesc chárisma („har, dar, graţie divină"), înrudit cu românescul har (din gr. cháris, cu acelaşi sens, intrat în română şi prin intermediar slavon). De la darul dumnezeiesc s-a ajuns – prin teorii sociologice despre personalităţile cu mare putere de persuasiune – la simplul dar al atragerii atenţiei şi simpatiei. Pe de altă parte, charismă şi charismatic au rămas – în multe limbi – şi termeni religioşi, având chiar sensuri specializate (referitoare la delimitări doctrinale).

Există mai multe variante de scriere a celor două cuvinte care, ca multe alte neologisme, pun probleme de adaptare. Carismatic şi carismă sunt probabil formele cele mai integrate şi cele mai potrivite pentru sensurile moderne, desacralizate şi banalizate, ale cuvintelor; harismă şi harismatic sunt adaptări la fel de bune, dar care obscurizează legătura cu termenul modern internaţional şi în schimb pun în evidenţă înrudirea etimologică cu harul, evocând sfera religioasă. Charismă şi charismatic au dezavantajul de a introduce o secvenţă anormală (şi de aceea ambiguă) pentru ortografia românească: potrivit regulilor normale, h ar trebui să se pronunţe ca atare (în respectivul context fonetic, s-ar produce un fel de c puternic aspirat). Noul DOOM² (2005) a decis în favoarea ortografiei cu ch- iniţial (şi indicaţia: „ch pronunţat c”), conformându-se astfel tendinţei actuale de a respecta scrierea etimologică a împrumuturilor recente. Ortografia folosită e una mixtă, de adaptare parţială a neologismului, păstrându-i-se doar în prima secvenţă raportul original dintre scriere şi pronunţie. Cred că în acest caz ar fi fost posibilă şi preferabilă adaptarea în formele carismă şi carismatic, pentru că formele sunt deja foarte răspândite („în locul personalismului carismatic – la Weber, carisma este întotdeauna personalizată”, revista22.ro).

În domeniul religios, există o anume preferinţă confesională, previzibilă, pentru adoptarea ortografiei cu c în texte catolice – „«există două aspecte esenţiale în Biserică: cel carismatic şi cel instituţional (...) Aspectul carismatic ne uneşte», a spus Nicklas” (catholica.ro) – şi a celei cu h în texte ortodoxe – „marele mărturisitor harismatic al credinţei... Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusinţa de a se aşeza mereu harismatic în punctul...” (punctecardinale.ro); „harismaticii – termenul desemnează pe acei «oameni duhovniceşti» încărcaţi cu Harul Sfântului Duh în urma rugăciunilor intense sau practicilor spirituale” (elixir.ro); preferinţa pentru tradiţia grecească sau pentru cea latinească e similară celei din ortografierile concurente Hristos / Cristos.

În româna actuală, scrierea cu h- iniţial nu este însă restrânsă la uzul religios: unui negociator i se cere „să fie harismatic”⁸².

Oricum, dincolo de oscilaţiile scrierii, cele două cuvinte provoacă adesea efecte involuntar comice, prin inadecvare la context. Exemplele sunt nenumărate şi foarte diverse: de la carisma atribuită de haine – „Bărbatul ce poartă hainele create de către Springfield este natural, plin de viaţă şi carismatic” (plazaromania.ro) – la cea a atracţiei erotice – „Florin e un băiat carismatic, dă bine la fete...” (forum.softpedia.com) şi a anunţurilor sentimentale: „caut domn tandru, romantic şi sensibil, suflet carismatic şi curat care ştie ce e adevărata dragoste sună-mă la...” (anunturipenet.ro). Extinderea semnificaţiei în domeniul politic poate duce la ideea că „Ceauşescu era şi un lider carismatic” (blogspot.com); extinderea la orice domeniu apare în sfatul agramat (în care charisma banalizată îşi pierde până şi calitatea de trăsătură stabilă): „Fi[i] carismatic de câte ori poţi” (primplan.ro).

1.3. Cuvinte negative
1.3.1. Câmpul lexical al inten[ionalit/[ii: „deliberat”, „sofisticat”. Folosirea în discursul politic a temei complotului (mondial, american, iudeo-masonic, financiar etc.) – foarte prezentă în campania electorală din 1992 – a fost în genere observată şi analizată ca un fenomen local, de un primitivism dezarmant dar, din păcate, (încă) eficient. Fenomenul pare totuşi să fie mult mai răspândit şi mai profund: Geis 1987 descrie eficacitatea politică a limbajului obişnuit, care nu atrage atenţia supra sa – şi prin care sunt vehiculate câteva mituri fundamentale şi cu mare forţă de influenţă. Primul dintre aceste mituri (inspirate de cercetările politologului Edelman) este chiar cel al „duşmanului care conspiră” (vezi supra, partea I, 1.4.); mai interesantă decât simpla sa existenţă în discursurile politice americane este diversitatea mijloacelor lingvistice care îl susţin. Duşmanul e desigur agresiv, deci în descrierea lui vor apărea ca dominante verbele de acţiune la diateza activă – pasivul fiind rezervat instanţei pozitive, desemnate prin noi. Un indice lexical al acestei teme este, pentru Geis, adverbul deliberat (engl. deliberately), definit de dicţionare în mod neutru, dar încărcat mai întotdeauna în uz de conotaţii negative. Deliberately apare mai ale în contexte presupunând intenţii rele; fenomenul nu e, de altfel, specific unei anumite limbi, situaţia în română a adverbului şi a adjectivului deliberat fiind similară: „regimul Voronin încearcă deliberat să compromită R. Moldova în faţa Europei şi a întregii lumi democratice, se menţionează într-o declaraţie a preşedintelui Alianţei «Moldova Noastră», Serafim Urechian“ (27.03.2007, politicom.moldova.org); „Răspândirea secretelor militare – un act deliberat de compromitere a României” (Gândul, 22.02.2006). Ştirile traduse atestă răspândirea internaţională a acestei valori semantice: „Un fost director de ştiri de la CNN susţine că trupele SUA din Irak «ucid deliberat jurnalişti» pentru a le închide gura” (JN, 31.05. 2005); „cei şase au fost arestaţi, în februarie 1999, de autorităţile libiene sub acuzaţia că «au infectat în mod deliberat cu SIDA peste 400 de copii libieni»” (20.12.2006 international.9am.ro).

Cu aceasta se poate aduce în discuţie întregul câmp lexical al intenţionalităţii. Lui deliberat putem să-i adăugăm cuvinte precum intenţionat, regizat, pregătit; calcul, scenariu, instrument, instruire etc. – şi îmbinări libere: abil regizat, pregătit din timp; cu atât mai mult, termeni la care componenta negativă e stabilă, cuprinsă în structura lor semantică – de exemplu complot – sau explicitată prin determinări: mecanism diabolic. Câmpul semantic al intenţionalităţii pare orientat spre negativitate; se poate presupune existenţa unui principiu conform căruia ceea ce e complicat, pregătit – e nociv. Desigur că nu e vorba de a nega existenţa numeroaselor exemple de intenţii bune şi pregătiri utile. Doar că, într-un foarte răspândit tip de discurs politic, acestea nu sunt aduse în discuţie. E o chestiune de focalizare în vorbire, nu în sistemul limbii. Dovada e că anumite îmbinări ne sunt astăzi perceptibile ca veritabile clişee persuasive: s-a vorbit foarte mult, mai ales în 1990, de „tentative pregătite din timp”, de „persoane instruite din timp”, de o „dexteritate îndelung exersată” etc. – formulele temporale fiind utilizate incriminator. La baza acestor utilizări se află opoziţia spontan/pregătit, care e puternic valorizată: ce e spontan e bun, ce e pregătit e rău. ca urmare, grupurile îşi construiesc discursul vorbind cât mai puţin de propriile pregătiri – deşi acestea sunt absolut normale. Metaforele lexicalizate a ţese şi mai ales a urzi fixează aceeaşi componentă negativă a sensului unei acţiuni non-spontane. Adjectivul şi adverbul spontan ne este şi el bine cunoscut – dinmultiple apariţii în care era folosit ca să caracterizeze mitinguri şi alte manifestări publice. O formulă – din aceeaşi sferă – amuzantă prin tautologie a fost „un scenariu dinainte stabilit”.

Mitul care atribuie răului tenacitate pune de fapt în mişcare opoziţia natural/artificial. Binele – simplu, natural, spontan – este ameninţat de răul planurilor, al pregătirilor şi al complicaţiilor. Ce e prea complicat e periculos; şi în acest caz, dovada ne e furnizată de un clişeu relativ recent: adjectivul sofisticat. Adversarii politici dispun obligatoriu de arme, aparate, tehnici sofisticate (punctul culminant al ridicolului fiind „presa sofisticată” cu care se anunţa că erau tipăriţi banii falşi ai opoziţiei în iunie 1990). Valoarea negativă a adjectivului sofisticat este explicabilă prin etimologie (în franceză, verbul sophistiquer avea iniţial sensul „a înşela prin sofisme”), dar se atenuează de obicei în sensul său tehnic (cu aplicare la sisteme, aparate, mecanisme, programe). E clar că intervine aici o teză nemărturisită, dar care colorează afectiv limbajul: tehnicile prea complicate nu pot urmări decât să facă rău.
1.3.2. ,,Cosmetizare”. Verbul a cosmetiza (care nu apare în DEX, dar a fost înregistrat de DCR²) e, împreună cu familia sa lexicală, una din inovaţiile limbajului publicistic şi politic de după 1989. Nu e imposibil să fi existat mai de mult ca termen tehnic sau să aibă echivalente şi în alte limbi, în acelaşi registru stilistic privit cu prudenţă de dicţionare (în franceză acestea înregistrează doar un verb cosmétiquer, cu sens specializat; mai probabilă ca sursă ar fi engleza, cu verbul cosmeticize⁸³, care nu pare totuşi să aibă, în limbajul politic, răspândirea din română); oricum, în presa românească inovaţia a avut mare succes, a devenit un cuvânt la modă cu sensul figurat de „a crea o imagine favorabilă”; „a înfrumuseţa superficial, fără a opera schimbări serioase; a masca”, cu conotaţiile negative dezvoltate de presupunerea că schimbarea imaginii nu înseamnă şi schimbarea esenţei unei realităţi. Verbul – care face parte din categoria foarte bogată a derivatelor neologice în -iza – a apărut ca o obsesie a limbajului politic din presa de opoziţie, în discursul critic care acuza caracterul formal al reformelor. Ulterior, cuvântul şi derivatele sale au intrat atât de mult în bagajul lexical publicistic, încât au fost preluate şi de discursul pro-guvernamental: „Cosmetizarea, că se apropie alegerile!”; „o campanie mai amplă de cosmetizare a imaginii actualilor edili” (VR, 587, 1995).

Figura semantică – prin care realizează o variantă a ei măştii – nu e deloc neobişnuită; se pare totuşi că ea a început prin a fi legată de formula „comunism cu faţă umană”: modificarea estetică a feţei fiind interpretată ca o „cosmetizare”. (De fapt, verbul a cosmetiza s-a folosit în paralel cu sinonimul său parţial a farda.)

Verbul a cosmetiza – „schimbări guvernamentale, menite să «cosmetizeze» executivul” (RL, 1388, 1994) – a impus şi participiul cu valoare adjectivală cosmetizat – „mafia «cosmetizată» clădeşte o «democraţie original㻓 (Cotidianul, 14, 1992); „scopul... a fost acela de a încerca să obţină, în perspectivă, o imagine mai cosmetizată a parlamentarilor” (Ziua, 151, 1994), ca şi substantivul (infinitiv lung) cosmetizare – „cosmetizarea imaginii” (RL, 1431, 1994); în plus, a transferat sensul său asupra adjectivului cosmetic: „retuşări cosmetice nesemnificative” (RL, 889, 1993). Familia lexicală în discuţie cuprinde şi o variantă derivativă a verbului, o inovaţie destul de greoaie, care nu s-a impus: cosmeticizare – „propaganda oficialităţilor pentru cosmeticizarea imaginii României în străinătate” (Cotidianul, 29, 1992). E interesant că termenii „cosmetizării” au devenit foarte repede abstracţi, pierzându-şi aproape total puterea de a evoca semnificaţia iniţială; o mai reînvie, uneori, jocul de cuvinte – „Loţiunea de cenzură va cosmetiza guvernul?” (EM, 11, 1993) – dar de obicei aptitudinea lor combinatorie este aproape nelimitată: sunt folosiţi pentru a caracteriza persoane „«cosmetizatul» comunist, acum social-democrat” (Cotidianul, 272, 1995), instituţii – „se discută despre cosmetizarea de iarnă a guvernului” (RL, 1388, 1994); „această perspectivă de pură cosmetizare a cabinetului Văcăroiu” (Libertatea, 1331, 1994), state – „cosmetizarea URSS în CSI” (EM, 48, 1994), fenomene sociale – „Cosmetizarea corupţiei” (RL, 1909, 1996).

Frecvenţa familiei lexicale a scăzut în anii următori, poate pe măsură ce operaţia de cosmetizare – nu neapărat conotată negativ – era mai evocată în publicitate, acţiuni edilitare etc. Desigur, termenii continuă să apară şi în presa de analiză politică – „Cosmetizarea şi apoi, într-o oarecare măsură, modernizarea PSD au atras mulţi tineri” (Ziua, 13.07.2004) – şi chiar în Parlament: „Puterea nu se poate lepăda de cea mai grea poate din moştenirile sale – obişnuinţa de a cosmetiza realitatea, de a minţi în beneficiul imaginii Guvernului” (Ş.P., Şedinţa Camerei Deputaţilor din 21.06.2002).

1.3.3. ,,Nostalgie”. Limbajul politic de după 1989 (mai ales în varianta sa jurnalistică) a produs o destul de pitorească modificare în conotaţiile cuvintelor nostalgie şi nostalgic. S-a putut vedea, din nou, cu câtă rapiditate se desfăşoară un proces tipic de „contagiune semantică”: un cuvânt „absoarbe” sensul sintagmelor în care apare la un moment dat cu mare frecvenţă. În contexte asemănătoare, au apărut mai întâi sintagme care explicitau obiectul nostalgiei: „nostalgicii comunismului” (RL, 664, 1992), „nostalgici ai dictaturii” (RL, 1164, 1994), „nostalgia după Ceauşescu” (RL, 1171, 1994), „nostalgii faţă de trecut” (993, 1993; formulă tautologică, în care însă trecut e folosit cu o semnificaţie limitată – de „trecut apropiat” – extrasă din contextele utilizării sale repetate). Nostalgie şi nostalgic apar tot mai des cu complinirea subînţeleasă, comportându-se în contextul comentariului de actualitate ca nişte termeni tehnici, prin care se desemnează constant o atitudine politică şi cei care o manifestă. Succesul publicistic al celor două cuvinte se explică, desigur, prin avantajele conciziei – ele desemnând o realitate nouă cu un minim efort –‚ dar şi prin nota ironică, eventual eufemistică, pe care o aduc. Folosirea intensă a cuvintelor în cauză produce însă, inevitabil, o „normalizare” care slăbeşte legăturile cu conotaţiile obişnuite ale nostalgiei. Termenul curent este parţial echivalent cu „tristeţe vagă”, „melancolie”, „dor” – alături de care formează o sferă semantică şi conotativă asociată ideilor de contemplare, pasivitate – şi unui stereotip cultural al „poeticului”. (În Dicţionarul de epitete – DE, nostalgia apare – printre altele – ca adâncă, afectuoasă, blândă, bolnavă, dulce, dureroasă, imensă, profundă, sfântă, străveche, tainică, tristă, vagă etc.). Sugestia etimologică îndepărtată (care o apropie prin elementul de compunere final de nevralgie) şi contextele tipice (în care e de obicei o suferinţă, ca şi tânjirea ori lingoarea) atribuie nostalgiei conotaţii predominant pozitive – măcar prin caracterul ei inofensiv.

Nostalgia din uzul jurnalistic nu descrie însă atât o stare psihică, cât mai ales o orientare politică cu grade diferite de implicare în acţiunea practică (de la „regret” până la „restauraţie”) – aşa încât conotaţii dinamice, agresive şi negative se suprapun celor vechi, contrazicându-le. Fără compliniri explicative, adjectivul nostalgic apare substantivizat mai ales în sensul relativ recent (şi poate efemer) de „persoană care regretă dispariţia comunismului (şi care doreşte reinstaurarea lui)”; sensul fundamental, de dicţionar, al adjectivului – „plin de nostalgie” (DEX) nu putea favoriza substantivările. Nostalgie şi nostalgic apar, aşadar, cu determinantul subînţeles, în contexte destul de neutre – [anumite aniversări] „nasc şi astăzi nostalgii” (RL, 1034, 1993); „la mormântul lui Nicolae Ceauşescu s-au perindat ceva nostalgici care au aprins lumânări şi au depus flori (RL, 1164, 1994); „Ceauşescu era plâns… de către nostalgici izolaţi” (RL, 1171, 1994); în alte cazuri, însă, contextul e clar afectiv (ameninţător, negativ), nostalgiei fiindu-i atribuite trăsături de intenţionalitate şi chiar de agresiune care intră în contrast puternic cu cele visător-contemplative ale prototipului: „nostalgia naşte monştri” (RL ,1034, 1993); ,,atitudine nostalgică” (RL, 1034, 1993), soluţii nostalgice („soluţiile lor sunt nostalgice, redresarea din mizerie fiind programată printr-o anume reîntoarcere la metodele de gestiune comunistă”, As, 42, 1992); caracteristică pentru schimbarea de sens este, mai ales, sintagma „nostaIgicii încrâncenaţi” (RL, 1062, 1993).

Prezent şi în discursul politic propriu-zis – „Nostalgicii regimului comunist nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, ei sunt de rãsãrit” (A.L., Şedinţă comună a Senatului şi a Camerei Deputaţilor, 9.06.1997, cdep.ro), substantivul s-a menţinut, continuând să apară, în context politic, cu sau fără determinări: „ca în fiecare an, pe 26 ianuarie, nostalgicii «vremurilor glorioase» au aprins lumânări la mormântul celui care a condus România comunistă vreme de 24 de ani” (Cn, 27.01.2005); „Nostalgicii au îndurat frigul ca să-l comemoreze pe Ceauşescu” (Gardianul, 27.01.2005); „Nostalgicii sunt predominant persoane în vârstă, cu nivel redus de educaţie, pensionari CAP, localizaţi în satele din Muntenia” (osf.ro).

Fără a fi neapărat internaţional, sensul politic al corespondentelor cuvântului nostalgic se întâlneşte în mai multe limbi şi discursuri politice, cu evidente diferenţe de frecvenţă şi mai ales cu determinări explicative (de pildă, în franceză – „vous, les nostalgiques du communisme” argoul.blog.lemonde.fr, 27.02.2006; în italiană: „i nostalgici del comunismo”, Corriere della sera, 16.01.2006)⁸⁴.
1.3.3. ,,Controversat”. Normele sociale ale comunicării determină o mereu reînnoită producere de eufemisme. Or, după cum se ştie, eufemismul se încarcă treptat cu conotaţiile negative ale termenului pe care l-a substituit, astfel încât nevoia de atenuare determină schimbări de sens, printre altele transformând cuvinte iniţial neutre în cuvinte cu sens depreciativ. şi din această cauză limita între obiectiv şi subiectiv, între descriptiv şi apreciativ e, în limbajul natural, greu de trasat. Controversat este un adjectiv care poate fi descris în manieră aparent obiectivă, aşa cum o face Dicţionarul explicativ (DEX) în definiţia sa: „care formează obiectul unei controverse; în controversă, în privinţa căruia există o controversă”. Dar dacă în planul strict logic controversa nu implică o judecată negativă, în cel al comunicării curente lucrurile stau altfel. Evident că orice subiect poate fi discutat în contradictoriu, fără ca aceasta să implice că el ar avea cu adevărat mari defecte; dacă însă un vorbitor decide să identifice subiectul respectiv tocmai prin controversele pe care le trezeşte, e pentru a atrage atenţia asupra laturilor negative. Controversat a devenit astfel mai curând un termen evaluativ decât unul pur descriptiv; de fapt, e unul dintre cuvintele purtătoare de implicaţii, care au avantajul strategic de a nu condamna explicit, mizând pe subînţeles. Complexitatea sa semantică nu e un fenomen nou; cu mult înaintea DEX-ului, dicţionarul academic al lui Puşcariu (DA, Litera C, 1940), atent la nuanţe, completa definiţia termenului prin sinonime lămuritoare: „(lucru) asupra căruia părerile sunt împărţite, contestabil, discutabil, nesigur.”

În pendularea între descrierea obiectivă a situaţiei şi sugerarea unei judecăţi asupra ei, adjectivul controversat poate primi atât precizări limitative, cât şi întăriri: „Arhivele Statului, instituţie atât de controversată în mass-media” (Cotidianul, 180, 1994). Valoarea calificativă e semnalată şi de antepunerea adjectivului; chiar dacă a devenit o manieră stilistică, poziţia adjectivului înainte de substantiv are în română o interpretare suplimentar afectivă: „controversata şi tergiversata temă a corupţiei” (RL, 966, 1993); „exponentul controversatei răbdări româneşti” (RL, 2233, 1997).

Specifică limbajului actual este însă mai ales folosirea frecventă a adjectivului pentru a caracteriza persoane: „o echipă guvernamentală din care nu lipsesc personaje controversate” (Zig-zag, 44, 1992); „controversatul G. F.” (Libertatea, 1331, 1994); „l-a remarcat pe controversatul senator” (RL, 1470, 1995).

Folosirea adjectivului controversat tinde să devină un adevărat clişeu; extinderea semantică îi este de pildă subliniată prin punerea între ghilimele, într-un context în care funcţia sa e clar eufemistică: despre nişte cântăreţi se spune că „nu mai este nevoie ca ei să-şi prezinte piesele mai «controversate» numai în locuri destinate adulţilor”; în acelaşi timp, titlul articolului, mai direct, vorbeşte de „texte deochiate” (EZ, ediţia de prânz, 632, 1994). Într-un alt caz, recunoaştem sintagma-clişeu personalitate controversată, preluată din automatism sau, poate, cu o intenţie ironică destul de discutabilă: „Gurile rele pretindeau că s-ar afla la metresa sa, o personalitate controversată a oraşului” (RL, 2245, 1997); din contextul narativ rezultă că e vorba de o prostituată, arestată în urma unei razii şi apoi eliberată. Evident, citatul în cauză e simptomatic şi pentru folosirea actuală foarte liberă a termenilor persoană, personaj, personalitate (v. Infra, 1.4.2.).