 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

6. Discursul istoric în variant/ didactic/
6.1. Caracteristici
Analiza tipului de text istoric care a circulat cel mai mult în anii totalitarismului, în diverse forme – în manualul şcolar, în discursul politic, în articolul de ziar etc. – ar trebui să aibă în vedere cel puţin trei niveluri: a) ce a comunicat textul respectiv, într-o anume ierarhie de informaţii; b) care anume dintre acestea au avut şansa să ajungă la conştiinţa cititorului mediu; c) ce deformări şi ce simplificări previzibile s-au putut produce pornind de la aceste date. A cunoaşte sursa şi amploarea deformărilor e un punct de plecare pentru eventuala lor corectare: altfel, simpla oferire a unei alte istorii poate să se izbească de un zid al ne­receptivităţii⁶⁸.

Ca şi în cazul altor variante ale limbii de lemn, nu minciuna directă era regula, în manualele de istorie, ci omisiunea. Textul istoric îşi supralicita autoritatea ştiinţifică transformându-se într-un şir de enunţuri impersonale despre abstracţii maxime, despre evenimente neinterpretate şi scoase din context, desemnate prin perifraze prudente. O istorie prea puţin narativă nu oferea faptelor nicio altă coerenţă în afara etichetelor globale („luptă pentru independenţă”, „idealul unităţii” etc.), cuprinse în modelul evoluţiei inevitabile: a diverselor forţe, idealuri, clase.

6.1.1. Etichete amplificate. Textul istoric didactic şi de popularizare al ultimelor decenii a vehiculat denumiri, etichetări ale diferitelor fenomene şi evenimente, care au variat nu spontan, în funcţie de o eventuală multiplicare a ipotezelor şi interpretărilor, ci în mod dogmatic, strict dirijat. Se ştie că formulele s-au succedat de obicei într-o gradaţie ascendentă: „răscoala condusă de Tudor Vladimirescu” (Almaş, Fotescu 1968⁶⁹) a devenit în câţiva ani „mişcarea revoluţionară de la 1821” (Dragne, Ionescu, Iordănescu 1971), transformându-se ulterior în „revoluţia de la 1821”. Variantele de interpretare şi numire apăruseră şi în cercetarea ante­rioară regimului comunist, dar în teorii care coexistau şi polemizau; dogma a exclus orice deviere de la formula indicată pentru un anumit moment. Dincolo de contingenţele politice care au determinat comica amplificare în timp a denumirii evenimentului şi dincolo de posibilele ei justificări ştiinţifice, se recunoaşte aici o tendinţă generală a limbajului totalitar, de permanentă supralicitare şi amplificare a sintagmelor (v. supra, 3.1.3).

Un exemplu similar este oferit de ceea ce în 1968 se mai numea încă „insurecţia armată din 23 August 1944” (Almaş, Fotescu 1968) şi care a evoluat, prin asocierea obligatorie a unor adjective, la „insurecţia armată antifascistă” (Dragne, Ionescu, Iordănescu 1971); termenul „insurecţie” a dispărut apoi definitiv, evenimentul istoric metamorfozându-se spectaculos în „revoluţie”: mai întâi în „revoluţia de eliberare socială şi naţională” (1980), apoi (ultima variantă pusă în circulaţie, se pare), în „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă” (construcţie sintactică în care modelul dublării este evident şi ale cărei dimensiuni depăşesc cu mult limitele normale ale unei formule uzuale, susceptibile de frecvente repetări).

6.1.2. Absen[a denumirilor. Interesantă e, pe de altă parte, absenţa etichetărilor unor fapte istorice care astfel, deşi nu sunt cu totul trecute sub tăcere, devin nereperabile. Omisiunea totală nu este decât una dintre tehnicile expunerii istorice partizane; mai subtilă e strategia de menţionare în context irelevant. Un eveniment este enunţat, fără însă a-l face identificabil printr-o formulă; mai ales într-un text de manual, el are astfel toate şansele de a trece neobservat, de a nu fi reţinut ca informaţie utilă. Prezentările evenimentelor din secolul trecut sunt instructive în această privinţă – tocmai pentru că distorsionarea informaţiei e aici mai puţin evidentă decât în cazul celei a „mişcării muncitoreşti”, în genere a istoriei secolului 20, su­focată de deformări şi interpretări partinice, de omisiuni şi inexactităţi. Atâta vreme cât apariţia unei sintagme ca „ocupaţie rusă” era exclusă, o serie de informaţii izolate rămâneau doar mărci ale codului aluziv, funcţionând numai pentru lectorii avizaţi. În manuale se spunea că timp de 6 ani, Moldova şi Ţara Românească „nu au avut domni”; „administraţia rusă a însărcinat pe marii boieri să...”; apoi anumite categorii „s-au ridicat la luptă împotriva regimului regulamentar”; „s-au declarat împotriva dominaţiei străine şi a abuzurilor regimului regulamentar” etc. Pe aceeaşi pagină, vorbindu-se de cauzele revoluţiei de la 1848, se pomeneau, pe de o parte – „regimul regulamentar”, rămas fără determinări mai precise, ca un concept vag de natură pur socială şi politică – şi, pe de altă parte, pentru Transilvania, de „absolutismul austriac” şi de „nobilimea maghiară”. Pentru prima cauză de nemulţumiri nu se indica identitatea etnică a responsabilităţii, pentru celelalte aceasta era emfatizată, în spirit naţionalist.

Formulări ca „teama de o intervenţie străină”, „baionetele străine” nu conţin inexactităţi, ci doar o ambiguitate: rezolvată probabil de cei mai mulţi prin găsirea unui duşman prototipic.

Într-un manual pentru clasa a XII-a (Pascu 1975), Petru Rareş era „ridicat în domnie de forţele patriotice”, apoi silit să părăsească ţara din cauza „boierimii trădătoare”; între timp, el luptase „asigurând autoritatea domniei”. Capitolul corespunzător dintr-un mai vechi manual aparţinându-i lui N. Iorga, reeditat în... (Istoria românilor pentru poporul românesc), oferă un puternic termen de contrast: prin perspectiva apropiat umană, interesată de detaliul pitoresc (Petru „era fiul din flori al lui Ştefan cel Mare cu soţia unui târgoveţ din Hârlău” – informaţie inimaginabilă în manualul din 1975) şi tradiţional moralizatoare („se văzu singur cu şiretenia, care nu poate ajuta totdeauna”). Textul e perfect lizibil, are accesibilitate şi coerenţă narativă, în mare parte şi graţie perspectivei ficţionale, perfectului simplu şi viziunii „din interior”, perspectivei personajului istoric („i se .păru chiar”, „se hotărî” etc.).
6.1.3. Clişee. Unul dintre elementele esenţiale ale discursului politic transformat în discurs istoric sunt clişeele prin care se fixează o mitologie patriotică (lupta continuă, neagresiunea, unitatea) şi, în genere, viziunea schematică şi deterministă care transpare în cuvintele şi expresiile cele mai obişnuite. Odată fixate etapele şi orânduirile şi, în fiecare dintre ele, clasele, toate evenimentele şi personalităţile „fac parte din...”, ,,se încadrează în...”. „Dublul caracter” (de obicei „social şi naţio­nal”) încearcă să mascheze schematismul atribuit faptelor, în vreme ce desfăşurarea în timp urmează regula simplă a acumulării („au sporit nemulţumirile”, „asuprirea creştea neconte­nit...”). Previzibilitatea şi certitudinile sunt asociate firesc cu tonul de solemnitate mohorâtă a expunerii; prin ariditatea lor, explicaţiile sociale au putut, laolaltă, să elimine din lectura istoriei orice curiozitate. Excluzându-i pe cei care făceau poate exerciţii deductive sesizând omisiunile şi încercând să asocieze informaţiile dispersate în planul secund, e de presupus că elevul-tip, cititorul mediu cerut şi produs de un asemenea text, devenea un receptor pasiv, plictisit, lipsit de curiozitate.

Într-un manual pentru clasa a XI-a de la începutul anilor ’90 – Istoria românilor (Manea, Pascu, Teodorescu 1995) – se observă pătrunderea în textul istoric a jargonului politic contemporan. Acesta distonează în contexte istorice, pentru că e perceput de cititori ca un inventar de clişee jurnalistice moderne, de complicate formule diplomatic-evazive: Petru Rareş, care a preluat o moştenire grea, „va da tuturor acestor solicitări răspunsul pe care împrejurările şi mijloacele de care a dispus i le-au îngăduit” (Manea, Pascu, Teodorescu 1995: 266). Încercarea de a actualiza, de a apropia istoria de preocupările şi evenimentele contemporane poate fi totuşi utilă. Un Petru Rareş interpretat prin grila oferită de limbajul politic modern e mai interesant decât o convenţională figură de legendă. Iar utilizarea cuvântului politică şi a familiei sale lexicale în contextul „istoriei mari”, sacralizate, e o şansă de a-i reduce acestuia din conotaţiile negative, încă puternice în limbajul cotidian.

6.2. Dezbateri
Discuţiile publice despre manualele alternative de istorie – purtate la sfârşitul anilor ’90, pe un ton incredibil de violent, pasional, apocaliptic – dezvăluie lucruri surprinzătoare. După dispariţia limbii de lemn şi a ideologiei centralizate, după explozia atâtor limbaje şi discursuri diferite, variate, adesea nonconvenţionale şi nonconformiste, cel puţin o zonă nu s-a clintit, pentru surprinzător de mulţi cititori. Sensibilitatea aparte cu care s-a reacţionat la discursul istoric (care pare a fi considerat, ca şi stagiul militar, un fenomen opresiv dar necesar), a fost împinsă dincolo de limitele normalului. Istoria părea să rămână un spaţiu al majusculelor şi al clişeelor, al dogmelor de nediscutat. De fapt, discursul istoric idealizat şi regretat – cel impus de manuale în timpul mai multor decenii de cenzură şi presiune ideologică – cuprindea două elemente importante, reunite sau alternative: vagul abstract şi emfaza sentimentală; ambele asigurau solemnitatea Istoriei. Schimbările de paradigmă ale ştiinţei istorice au rămas deocamdată fără efect la nivelul percepţiei publice. Orice modalizare şi relativizare şi mai ales orice referire
la viaţa cotidiană au fost respinse cu oroare din spaţiul sacru. Desigur, cel mai
mult supăra conţinutul, punerea în discuţie a ierarhiilor, disponibilitatea de a adopta
mai multe perspective, acceptarea privirii din afară. Se respingea chiar tonul relaxat
al normalităţii.

O reacţie caracteristică – deplângerea „modelelor”, a „efigiilor” desacralizate –, o reprezintă un titlu tipic de ştire de senzaţie – „Împăratul Traian era tuns cu breton” – pus (în Cotidianul, 6.10.1999), deasupra unui citat din noul manual de istorie incriminat: „Împăratul este reprezentat în ţinută de gală, întruchipând imaginea Romei imperiale la apogeul puterii ei. Echilibrul trăsăturilor, tunsoarea specific romană, cu breton, împreună cu figura hotărâtă dau o impresie de calm maiestuos”. Contrastul între ironia titlului şi normalitatea citatului este evident. În vreme ce citatul dovedeşte doar intenţia de a forma la elevi o atitudine larg culturală, obişnuinţa de a privi şi de a interpreta imagini din epocile trecute (lucru curent, şi nu de puţină vreme, în manualele străine similare), atitudinea jurnalului dovedeşte indignarea în faţa blasfemiei de a folosi cuvântul breton atunci când se vorbeşte despre un părinte fondator al naţiunii.

Pentru a vedea cum s-a creat reacţia de respingere faţă de un termen şi o descriere normală, putem reparcurge în grabă un „traseu formativ”. În manualele de istorie din deceniile trecute, imaginea clasică a statuii lui Traian era mereu prezentă, dar nu şi descrisă. Iar personajul istoric era tratat în două mari direcţii: fie în cheie idealizată şi sentimentală, fie pe ton critic şi ideologizant. Într-un manualul de clasa a IV-a, domina primul tip de abordare:
Unul dintre cei mai de seamă împăraţi romani a fost Traian. El a trăit cam în aceeaşi vreme cu Decebal. Era un om înalt, frumos, înţelept şi priceput în conducerea războaielor (Almaş, Fotescu 1968).
În manualul de clasa a VIII-a din 1971, Decebal e descris pe larg, fiind tratat ca un adevărat personaj istoric. Traian e doar declanşatorul şi conducătorul războaielor:
Cauzele care l-au îndemnat pe împăratul Traian (08-117) să hotărască cucerirea Daciei au fost multe. Imperiul roman trecea printr-o grea criză financiară, aşa încât luarea în stăpânire a minelor de aur şi a tezaurului dac apărea ca mijlocul cel mai sigur de a pune capăt crizei. Nevoia de sclavi şi, mai ales, nevoia de a înlătura primejdia pe care statul dac o reprezenta pentru imperiu (...) (Dragne, Ionescu, Iordănescu 1971)
La nivelul implicaţiilor, Traian reprezintă în acest text clişeul exploatatorului şi
al pericolului extern (cu o aluzie la cercurile financiare internaţionale). Situaţia e schematică: un occident invidios dar şi temător stă faţă în faţă cu un popor invidiat, paşnic, dar periculos.

În clasa a XII-a (Pascu 1975), tonul devenea perfect neutru – „noul împărat, Traian (98–117) se hotărăşte să-l atace şi să-l supună pe Decebal” –, evitând mitizarea convenţională sau tratarea în cheie ideologică negativă, dar şi eliminând total interesul pentru figura istorică.

7. Discursul lingvistic
În lingvistică, controlul de durată al politicului nu a împiedicat total cercetarea ştiinţifică autentică, dar a limitat sau a orientat direcţiile acesteia în cel puţin unele zone de investigaţie. După o scurtă perioadă de intensă politizare, de introducere a modelului sovietic, de condamnare vehementă a tradiţiilor ştiinţifice de tip occidental, ideologia a acţionat mai subtil: favorizând mai întâi discursul de stânga (subliniind, de pildă, importanţa limbii populare în formarea limbii literare şi a literaturii române), apoi, tot mai mult, argumentarea naţionalistă (de exemplu, furnizarea de dovezi lingvistice ale continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu). După o emfatizare a influenţei slave în limbă, s-a revenit masiv la preţuirea latinităţii şi chiar a substratului dac. Constante au rămas preferinţele totalitariste (deopotrivă de stânga şi de dreapta): favorizarea unităţii (ideea unificării limbii şi a dispariţiei dialectelor) şi a conformismului social (manifestat în limbă prin respingerea variantelor substandard urbane, mai ales a argoului şi a termenilor consideraţi vulgari, printr-o obsesie a corectitudinii şi a cultivării limbii). Contradicţiile doctrinare ale unei ideologii de stânga instalate la putere s-au manifestat şi în politica lingvistică: limba populară era idealizată şi preţuită în teorie, dar condamnată şi reprimată în practică.
7.1. Presiuni politice din anii ’50
Presiunile politice la care a fost supusă în deceniile trecute, în special în anii ’50, cercetarea lingvistică sunt mai puţin cunoscute decât episoadele similare din istoria recentă a literaturii; ele s-au putut reconstitui doar fragmentar, din anecdotele în circulaţie orală sau, pentru cei direct interesaţi, din consultarea revistelor epocii. Volumul Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” din Bucureşti. 50 de ani de existenţă (1949–1999), coordonat de Mioara Avram, Marius Sala şi Ioana Vintilă-Rădulescu (Avram, Sala, Vintilă-Rădulescu 1999), care prezintă multe informaţii foarte utile despre istoria instituţiei sărbătorite, despre membrii şi colaboratorii ei, despre lucrările publicate în decursul anilor şi ecourile lor, cuprinde şi o preţioasă contribuţie documentară pe tema raportului dintre politica totalitară şi lingvistică. Citatele, grupate în „Scurtă cronologie...”, pp. 50–65, de Jana Balacciu-Matei, şi mai ales în secţiunea „Documentar. Memorialul ruşinii...”, pp. 66–97, de Mioara Avram sunt extrem de grăitoare; vom încerca în continuare doar să selectăm câte ceva din materialul respectiv, interpretabil azi ca mostră umor involuntar şi destul de negru⁷⁰.

Multe dintre textele articolelor de critică, direcţie şi demascare, exprimând „revoltă”, „durere” sau „indignare” faţă de ingratitudinea lingviştilor care au „înşelat aşteptările maselor populare” (p. 76), care „au înşelat nădejdile puse în ştiinţa şi în devotamentul lor” (p. 85), anunţau sau confirmau represiuni, epurări, suprimări de reviste şi interziceri ale apariţiei unor cărţi (tipărirea în forma propusă a Dicţionarului limbii române ar fi fost „o crimă faţă de popor”, p. 88). Orientările erau cele generale în „îndrumarea” ştiinţifică a epocii: impunerea modelului sovietic (lingvistica „cea mai avansată din lume”, p. 67) şi renunţarea la contactul ştiinţific cu lumea occidentală, în primul rând la publicarea articolelor în limbi străine, sau la citarea unor autori precum „Carnap, părintele idealismului semantic, expresie tipică a «culturii» inumane şi putrede a oligarhiei financiare din America” (p. 67).

Fără a constitui o surpriză, e întotdeauna frapantă în asemenea selecţii de documente de epocă brusca modificare semantică a termenului ştiinţific, care îşi pierduse atributele constituite de tradiţie pentru a deveni simplu indiciu al respectării dogmei în vigoare la un moment dat. Lingviştii cei mai importanţi, autorităţile ştiinţifice în domeniu – în primul rând marii absenţi (din motive politice) – Sextil Puşcariu, I.-A. Candrea, Sever Pop –‚ apoi Al. Rosetti, I. Iordan, Al. Graur, în fine elevii lor – sunt acuzaţi de cosmopolitism, paseism, idealism, obiectivism, formalism, reacţionarism, împăciuitorism, imperialism, fascism; scrierile lor au caracter retrograd, antipopular, antinaţional, antiştiinţific, şovin, necombativ, neprincipial, nemarxist; tot ceea ce îi priveşte şi nu e vădit negativ trebuie precedat de semnalul distanţei demascatoare: „aşa-zişi lingvişti istorici ai limbii” (p. 75); „un dicţionar aşa-zis «academic»“ (p. 76), „aşa-zişii lor elevi” (p. 77). Adevărata ştiinţă e în schimb „combativă”, „intervine activ”, „ia atitudine”.

Foarte periculos pare a fi fost studiul limbii vechi – ocupaţie oricum retrogradă, contrazicând izbânda noului –, care în plus lasă să se strecoare, odată cu citatele (de pildă, cele din literatura veche religioasă), nenumărate pericole ideologice: „în loc ca Dicţionarul să palpite de curentul vieţii noi, ne dă miros de tămâie, izmă şi fum de cădelniţă” (p. 74); „în citatele Dicţionarului abundă sfinţii, babele şi dracii” (p. 78). Experienţa sovietică e invocată şi în acest caz: „desigur că au şi ei un Varlaam al lor, dar nu dau ghes cu el când alte probleme bat la poarta vieţii” (p. 75). La Universitate, Al. Rosetti „nu a învăţat nimic din criticile care i s-au adus. El a continuat să acorde o atenţie cu totul exagerată studiului limbii române vechi” (p. 89). Confuzia fatală dintre lucrarea de popularizare şi cercetarea ştiinţifică transpare chiar în observaţiile şi obiecţiile de detaliu: „Numai un om cu pregătire specială putea să se orienteze în mulţimea de prescurtări, trimiteri, care împânzesc Dicţionarul” (p. 75).

În domeniul limbii se manifestă deja cu putere pudibonderia regimului, care va împiedica în mod constant dezvoltarea unor cercetări asupra limbii vorbite, populare, reale; sunt condamnate acele „preocupări minore şi uneori chiar nedemne, ca, spre exemplu, sinonimica «femeii venale» sau a «copilului din flori»“ (p. 75); „viaţa intimă a curtezanelor interesa poate conducerea veche a institutului, oameni crescuţi în cultura capitalisto-moşierească. Noi trebuie să ne lepădăm de o astfel de cultură” (p. 78). Un referat asupra revistei Cum vorbim critică „analizarea a nenumărate cuvinte triviale”, precum chilipirgiu, chiulangiu, pilangiu etc.

Discursul cu aspectul cel mai aberant e provocat de „analiza” politică la care sunt supuse în anii 1949–1952 citatele din dicţionarele academice, precum şi sumarele revistelor de specialitate. Lectura cenzurii politice se dovedeşte, încă din acei ani, extrem de inventivă, descoperind în texte mult mai multe posibilităţi subversive decât şi-ar fi imaginat autorii lor. Citatele de dicţionar – a căror selecţie strict ştiinţifică depindea de adecvarea la definiţie, de capacitatea de a ilustra sensuri contextuale, ca şi de aceea de a reprezenta distribuţia istorică şi geografică a unui cuvânt –‚ sunt supuse unei examinări cantitative, dar şi unei lecturi decontextualizate, în care fiecare citat poate conţine un mesaj subversiv; în fine, unei re-contextualizări, în care din succesiunea lor se construieşte un nou text. Cum am văzut deja, cenzura politică era iritată de abundenţa citatelor vechi, mai ales a celor din texte religioase sau – în sfera oralităţii folclorice – a celor reflectând tradiţii populare, credinţe şi superstiţii. Noul criteriu al distribuţiei cantitative era reprezentarea politică, astfel încât se condamna, previzibil, citarea din scriitori „reacţionari” precum Maiorescu sau Arghezi şi neglijarea unor „progresişti” ca I.C. Frimu şi I. Păun-Pincio. Utilizarea ca material lingvistic a textelor „corecte politic” ale vremii a fost totuşi o eroare a începuturilor; curând se va ajunge la concluzia că e mult mai prudent ca textele oficiale să nu formeze în niciun fel obiectul vreunei analize lingvistice, căci rezultatele ar fi riscat oricum să devină subversive. În 1952, cuiva îi putea totuşi trece prin minte să propună ca obiect de studiu şi ca material ilustrativ limbajul lui Gheorghiu-Dej: „noi ştim că limba folosită de conducătorul iubit al partidului nostru este o limbă bogată, o limbă variată, o limbă frumoasă şi simplă, de o deosebită claritate,

care-şi trage seva din limba vorbită de popor” (p. 83); în anii '80, ar fi fost inimaginabil să se iniţieze o cercetare oficială despre limbajul lui Ceauşescu.

Ca discurs independent, citatul e judecat strict pentru conţinutul său, care poate fi din extrem de multe puncte de vedere defăimător, duşmănos, subversiv. În demascările vremii, conţinutul „necorespunzător” e considerat în mod automat produsul unei intenţii şi condamnarea dicţionarelor nu diferă prea mult de retorica proceselor pentru sabotaj; e identificată astfel, „sub masca nevinovăţiei înregistratorilor pasivi de cuvinte – cea mai neruşinată contrabandă de idei şovine şi cosmopolite” (p. 80):

Dicţionarul abundă în cuvinte şi sensuri ieşite din uz, în citate date intenţionat cu scopul de a calomnia lupta pentru socialism a oamenilor muncii, la care s-au adăugat, pentru ochii lumii, doar câteva citate din clasicii marxism-leninismului sau ale conducătorilor Partidului Muncitoresc Român (p. 78).
Instructive sunt ilustrările concrete: una dintre ele permite analogii cu excesele anumitor militantisme feministe de mai târziu:
În ţara noastră sunt astăzi nenumărate fruntaşe în producţie, nenumărate stahanoviste. Femeile, la rând cu bărbaţii, construiesc socialismul. Şi Iorgu Iordan nu găseşte alt citat mai potrivit decât acesta că «cine crede la muiere, bage-i-se dracu-n piele» (p. 82).
Culmea umorului involuntar şi eliptic ni se pare însă atinsă în constatarea: „La cuvântul cretin am suprimat la corectură o trimitere care era direct o provocare” (p. 78).

Un referat „strict confidenţial” din 1952, reprodus în acelaşi volum (pp. 95–97), oferă interpretări şi mai interesante, vizând succesiunea de exemple, de citate şi chiar de articole cuprinse în revistele de specialitate. Şi în acest caz, textele se pot dispensa de comentarii; mai ales că distanţa asocierilor şi a presupoziţiilor le face să alunece repede în absurd. Din comentariile indignate înţelegem că sunt subversive şi duşmănoase în primul rând asocierile termenilor din sfera politică (deja sacralizată) cu anumite cuvinte banale şi vulgare; faptele se agravează dacă între noţiunile aflate în contact într-o listă se pot stabilii analogii sau dacă ele se pot combina în vreo ipotetică frază ori naraţiune. O alăturare nepermisă apare în exemplele de prescurtări dintr-un proiect de ortografie: PCR, UTM, ICAS (serie în care ultima instituţie „se ocupă cu strângerea gunoaielor”). La fel de periculoasă apare înşirarea „codri, mândri, miniştri, ciocli, simpli, noştri”. O impietate impardonabilă constă în a face ca unui text de Stalin să-i urmeze articolul cu titlul „Obraznic” „(chipurile despre originea acestui cuvânt)”. În fine, în revista Studii şi cercetări lingvistice, „găsim unul după altul (despărţite doar de un articol) trei studii: unul despre noţiunea «copil nelegitim», altul despre cuvântul latinesc «venalis» (corupt), al treilea despre termenul slugărnicie”. Concluzia e inechivocă şi abruptă: „considerăm că nu poate exista îndoială cu privire la intenţia contrarevoluţionară a redactorilor volumului” (p. 97).

7.2. Predic[ii false
Pura ficţiune ideologică presupunea că, dacă un cuvânt evocă un fenomen negat de dogmă, el trebuie să dispară, deci chiar va dispărea. Sensurile cuvintelor izolate erau interzise sau încurajate, în funcţie de aplicarea grilei interpretative preexistente; din fericire, actele de „demascare” şi delaţiune îndreptate împotriva cuvintelor şi sensurilor
n-au provocat dramele corespondentelor lor destinate direct indivizilor şi nici n-au produs în limbă alt­ceva decât o accentuare a diferenţelor dintre limbajul oficial şi cel curent. În revista Cum vorbim (care cuprindea şi articole întru totul stimabile, observaţii lingvistice perfect valabile, dar şi nenumărate pagini de rezumare şi elogiere a descoperirilor inestimabile ale lingvisticii sovietice) apărea, în anul 1951, constatarea că soldat e un cuvânt legat de soldă şi care de aceea „pierde din conţinut în favoarea cuvântului ostaş”; pierdere meritată, căci
soldatul, anexă preţioasă a statului burghez, educat în spiritul vătămător al naţionalismului, a tras în fraţii săi muncitori şi ţărani, a luat parte la războiul imperialist contra Uniunii so­vietice (CV, 1, 1951).
Cuvintele nu sunt nici măcar embleme ale unor comportamente şi atitudini, ci sunt confundate cu realitatea însăşi, în varianta ei schematică impusă de ideologie. Opoziţia este explicitată în continuare:
Astăzi, în timp ce ostaşii Armatei R.P.R., urmând exemplul glorioşilor ostaşi sovietici, se in­struiesc temeinic pentru a impune pacea, soldaţii francezi sunt trimişi să înăbuşe mişcarea de eliberare naţiona­lă din colonii. (ibid.).
Autorul, un colaborator avizat probabil în probleme militare, nu lingvistice – sergent
D. Gh. – afirmă cu toată certitudinea că „adjectivul soldăţesc a dispărut din vorbirea ostaşilor, locul său fiind luat de adjectivul ostăşesc”; cuvântului soldat i se prevede, în concluzie, o dispariţie totală (CV, 1, 1951). Oricât de ridicol ar fi acest text, nu ne putem împiedica să-l „traducem”, observând că la nivelul ierarhiei stilistice diferenţa dintre cei doi termeni invocaţi este reală, s-a păstrat perfect, soldat fiind cel solid ancorat în comunicarea curentă iar ostaş păstrând artificialitatea reînvierii sale şi specializarea pentru stilul oficial.

În acelaşi domeniu intervenea şi un alt sergent, al cărui articol se încheia cu concluzia fermă:

Este bine deci să îndepărtăm din vorbirea noastră expresia nejustă, putredă şi aparţinând regimurilor apuse: liberat sau scăpat din armată, înlocuind-o cu expresia justă, corespunzătoare: lăsat la vatră (CV, 2, 1951).

Un mare interes păreau să arate cititorii revistei pentru explicarea unor expresii ca pleava societăţii sau putred de bogat; în cea din urmă, cineva vedea „o dovadă că oamenii prea bogaţi lăsau bunurile materiale să putrezească, fiindcă voiau să le speculeze”; cum însă această situaţie ar fi fost posibilă doar „în timpul capitalismului”, iar expresia părea mai veche, explicaţia era pusă la îndoială. Disputele se poartă fie de pe poziţiile strict mecaniciste (ale lui N.I. Marr), fie de pe cele mai puţin rigide (oferite cu generozitate de Stalin), în urma cărora cercetătorii îşi fac mea culpa:
Am crezut, anume, că deoarece limba este legată de societate, toate schimbările din limbă trebuie explicate direct şi imediat prin schimbările suferite de societate. Astfel, dacă într-o anumită fază a unei limbi se omite sau se adaugă o prepoziţie într-o anumită construcţie, dacă se schimbă terminaţia unui verb sau dacă o vocală se diftonghează, noi am căutat şi am silit şi pe alţii să caute o cauză nemijlocită a fenomenului în faptele economice sau politice din aceeaşi vreme (CV, 2, 1951).
În toate cazurile de mai sus, singura relaţie luată în considerare este cea între semn şi obiect. Viziunea „sociologizantă” nu face, în realitate, apel la utilizatorii semnelor, care rămân simple instrumente, ipoteze teoretice; legile acţionează pe deasupra lor, cuvintele apărând sau dispărând, primind sau pierzând sensuri în urma unicei lor relaţii, directe sau etimologice, cu obiectele. Se discută astfel, cu seriozitate, dacă „un cuvânt cum e coloniale «produse alimentare din colonii» va dispărea după ce toate popoarele din colonii se vor elibera”; redacţia înclină să creadă că termenul nu va dispărea, că el va căpăta doar „un conţinut relativ nou” (CV, 1, 1951).

Citatele de mai sus sunt mai ales umoristice; ele au însă şi rolul de a reaminti sau de a arăta celor ce nu au cunoscut stilul epocii că formulele „context social”, „evoluţie istorică”, atât de des invocate, acopereau mai degrabă (ca şi în cazul intensei „politizări”, de fapt suprimare a vieţii politice) opusul lor, un simptom al acestei stări fiind şi tendinţa de a prefera judecăţilor previziunile.