 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

7.3. Înv/[/mântul filologic
Textele politizate din revistele lingvistice din anii ’50 (articole de atitudine, direcţie, îndrumare; cronici ale unor dezbateri) resping hotărât spiritul critic, dubiul ştiinţific, relativismul normal al cercetării; cerând de pildă ca în Facultatea de filologie – pentru liniştea studenţilor – să nu se mai prezinte teorii diferite, să nu mai existe o diversitate derutantă de opinii:
este într-adevăr inadmisibil ca în Facultate să se predea studenţilor mai multe definiţii asupra noţiunii de limbă literară, fiecare profesor având teoria lui personală, una mai neştiinţifică decât cealaltă (...). Definiţiile neştiinţifice pe care le-au dat unii dintre profesorii noştri limbii literare derutau pe studenţi în munca lor de însuşire a limbii (SCL, III, 1952, p. 190).

Se înţelege cum, de la asemenea principii şi de la o viziune foarte particulară a noţiunilor de „ştiinţă” şi „ştiinţific”, se poate ajunge la formulări incredibile, în care interpretarea faptelor istorice e substituită de decizia autoritară. E prezentat de pildă rezultatul unor întâlniri în care s-au dezbătut unele chestiuni istorice, „ajungându-se la următoarele hotărâri (...) obligatorii pentru Facultatea de filologie din Bucureşti, Institutul de lingvistică din Bucureşti, IPB şi SSIF”; una dintre hotărâri apare la punctul 3: „Limba română literară a apărut în secolul al XVI-lea pe baza graiului din regiunea Târgovişte–Braşov” (Cronică, în SCL, VII, 1–2, 1956, p. 105). La drept vorbind, conţinutul afirmaţiei (exprimat cu maximă prudenţă) era raţional şi justificabil ştiinţific: se reafirma teza că la baza limbii literare stau traducerile de texte bisericeşti din secolul al XVI-lea, tipăriturile lui Coresi, care au folosit mai ales graiul muntenesc (evident, nici sfera religioasă, nici identitatea regională nu puteau fi formulate explicit). Latura de onestitate profesională a conţinutului apare însă incredibil şi comic deformată prin modul de a face dintr-o ipoteză interpretativă o decizie oficială şi obligatorie.

Prin anii ’50, un periculos inamic ideologic pare să fi fost, în facultăţile de litere, istoria limbii: materie pe care demagogia populistă o acuza de tehnicism, caracter necombativ, rupere de realităţile concrete ale vieţii noi (poate şi pentru că era obiectul unui examen greu, deci elitist!). La Bucureşti, istoria limbii era predată de profesorul
Al. Rosetti: „Abia în acest an şcolar, în urma unor aspre critici aduse catedrei de către Organizaţia de Partid şi UTM din Facultate, tov. Rosetti s-a hotărât să se apropie de stadiul actual al limbii noastre” (CV, 7–8, 1951, p. 51).

Ne-am putea imagina că – în opoziţia dintre vechi şi nou, dintre diacronia culpabilă şi sincronia victorioasă – direcţia de studiu a limbii contemporane ar fi fost fericit reprezentată de Iorgu Iordan, autor al unor cărţi importante în domeniu, în special al celei intitulate Limba română actuală – o gramatică a ,,greşelilor” (prima ediţie, 1943; a doua – 1948). Că nicio asemenea carte a trecutului nu mai corespundea noilor exigenţe politico-lingvistice se poate vedea dintr-un text destul de curios, o auto-recenzie semnată de însuşi Iordan, ca tipic act de autocritică. Descrierea obiectivă a unei stări a limbii nu putea conveni unei ideologii voluntariste, dirijiste, în care conta efortul normativ (îndreptat în direcţia justă). Astfel că autorul se autoînvinovăţeşte, recunoscându-se vinovat de delictele de obiectivitate şi neapetenţă pentru dirijism:

în majoritatea cazurilor, n-am luat poziţie, crezând, ba şi afirmând, că limba trebuie lăsată să accepte toate inovaţiile, chiar împotriva sistemului ei, şi că vorbitorii sau specialiştii
n-au a interveni sub nicio formă. În special, modul de tratare a problemei neologismelor suferă enorm din cauza acestui liberalism, care este un fel de împăciuitorism condamnabil (SCL, I, 2, 1950).
Reconstrucţia epocii pornind de la textele publicate e desigur parţială şi cei care au trăit acele vremuri pot fi nemulţumiţi de rezultat. Dar textele scrise rămân şi – dacă nu vor apărea suficiente noi mărturii – vom fi siliţi, şi în acest domeniu, să facem disperate eforturi de reconstrucţie arheologică a unor vremuri care sunt de fapt foarte apropiate.

7.4. Româna şi romaní
Una dintre limitările politice impuse lingvisticii, mai mult sau mai puţin explicit, în deceniile comunismului românesc, a privit studierea limbii ţigăneşti. Existenţa unei cenzuri a fost atestată fără echivoc de Vladimir Drimba, când, în 1992, şi-a publicat (în SCL, XLIII, nr. 2 şi 3) articolul Împrumuturi româneşti din limba ţigănească; textul, care urma să apară în 1966, fusese scos din sumar, în corectură, din motive de „inoportunitate”⁷¹. Tema influenţei limbii ţigăneşti asupra românei fusese deja tratată, înainte de război, de Alexandru Graur, într-un studiu fundamental – publicat în Bulletin linguistique (Graur 1934) şi completat cu unele observaţii noi în anii următori (1935–1940). Cercetarea asupra subiectului devenit între timp tabu a fost continuată în afara României, de Alphonse Juilland (mai ales prin studiul apărut în 1952 în Cahiers Sextil Puşcariu). De curând (în 1995, în volumul Romani in contact, editat de Yaron Matras), a revenit asupra sa Corinna Leschber, într-un articol despre elementele lexicale din limba romani intrate în româna colocvială; textul nu aduce însă mari noutăţi. După 1990, contribuţiile româneşti principale îi aparţin lui Gheorghe Sarău, ale cărui preocupări sunt preponderent normative: autorul publică un Mic dicţionar rom-român (1992), un manual (elaborat în acelaşi an) pentru clasele speciale de învăţători romi, articole de trecere în revistă a cercetărilor anterioare sau de prezentare a situaţiei actuale a standardizării limbii romani. Un indiciu al modificării de atitudine şi de interes îl oferă şi Bibliografia românească de lingvistică (autori: Ion Dănăilă şi Eleonora Popa); în apariţiile ei anuale din revista Limba română, bibliografia includea rarele referiri la subiect în subdiviziunea Limbi indo-iraniene, pentru ca în 1994, odată cu multiplicarea titlurilor înregistrate, să propună o subsecţiune Limba ţigănească; în 1995, aceasta devine Limba romani.

Rămâne destul de ciudată existenţa unui alt gol: nu a fost practic studiată de lingviştii români masiva influenţă românească asupra unei părţi a dialectelor ţigăneşti. O excepţie – exemplu de studiu lingvistic modern, în care se manifesta deja interesul pentru problemele contactului lingvistic – o constituie articolul lui Andrei Avram, Cercetări lingvistice la o familie de ţigani, apărut în Fonetică şi dialectologie, II, 1960. Din păcate, ceea ce iniţia autorul nu a devenit o direcţie de studiu productivă. Se poate observa în acest caz un impas tipic pentru perioada anterioară: naţional-comunismul românesc încuraja studiile care să dovedească prioritatea culturală românească sau influenţa românei asupra altei limbi, dar nu ar fi acceptat să recunoască un caz în care influenţa era cu adevărat consistentă – pentru că nu ar fi văzut niciun titlu de glorie în contactul cu o minoritate „inavuabilă”. De fapt, astăzi, pentru a restabili echilibrul, trebuie adoptată o privire din exterior.

În cercetările de specialitate, e o tradiţie recunoscută (chiar dacă uneori criticată pentru excesul de simplificare) împărţirea dialectelor ţigăneşti în vlahe şi non-vlahe. Cele vlahe – importante prin numărul mare de vorbitori, prin răspândire, într-o anumită măsură şi prin publicaţii – sunt descrise ca având trăsături conservatoare specifice, trăsături balcanice (care nu prea sunt luate în considerare de cercetările de lingvistică balcanică) şi ca fiind marcate de o puternică influenţă românească: în fonetică, dar mai ales în lexic (prin multe cuvinte împrumutate, prin calcuri şi sufixe). Au fost preluate din română chiar şi instrumente gramaticale, întâlnite şi la vorbitori care, reprezentând a doua generaţie stabilită în altă ţară, nu mai cunosc româna: atunci, ci, încă, mai etc. Chiar numele unuia din cele mai des citate dialecte e de origine română, uşor de recunoscut dincolo de diferenţele de grafie: Kalderaša, Kelderash. E limpede că în acest domeniu specialistul în română ar putea aduce contribuţii utile – mai ales prin studii sociolingvistice, asupra unui material autentic de limbă vorbită⁷².

8. Ecouri ale limbajului totalitar
După 1989, discursul public românesc s-a schimbat radical: dispariţia cenzurii a permis afirmarea mai multor voci, a limbajului spontan, autentic, în care se manifestau nu numai idei, puncte de vedere diferite, ci şi registre stilistice variate. Discursul politic s-a normalizat, a redevenit persuasiv şi polemic; au reapărut dialogul politic, dar şi violenţa de limbaj şi manipularea. În viaţa publică şi-a făcut din nou apariţia retorica: cu complexitatea dramatizării discursului, dar şi cu incoerenţe şi efecte ieftine, cu recursul facil la afectivitate. O formă folclorică vie a devenit cea a lozincilor scandate: creaţii noi şi adaptări la momentele concrete. Dincolo de limbaj s-a aflat adesea o mitologie populară, activată mai ales prin zvonuri.

Schimbarea profundă a regulilor jocului nu putea însă determina pierderea instantanee a obişnuinţelor de gândire şi limbaj, a clişeelor şi a ticurilor stilistice. Discursul anilor '90 este deopotrivă nou şi vechi: în momentul producerii sale, atrăgea atenţia mai ales noutatea. Astăzi se observă mai bine continuitatea sa – cel puţin a unora dintre formele sale – cu discursul în „limbă de lemn“. Evitarea lexicului prea evident marcat de apartenenţa la limbajul comunist nu a însemnat întotdeauna şi o schimbare a sintaxei şi a tiparelor de gândire reflectate de ea.

Dialogul însuşi a rămas adesea o formă superficială, o alternare de monologuri. Foarte puţine au fost dialogurile reale şi spectaculoase, între opinii net diferite, de pe poziţii de confruntare; situaţia a fost în mare măsură produsă de lipsa unei educaţii a dialogului şi a argumentării. (Or, pentru a putea purta un dialog exterior, e neapărată nevoie de preexistenţa unui dialogul interior; e limpede că acela care nu îşi „dramatizează” gândirea, anticipând obiecţiile unui posibil interlocutor, contrazicându-se singur pentru a se verifica, nu se poate adapta unei supleţi democratice.)

O noutate faţă de perioada totalitară a constituit-o în orice caz personalizarea discursului, individualizarea oratorului. Abuzul de structuri impersonale în limba de lemn a făcut să crească enorm popularitatea modelului în care este asumată o poziţie clară, în care vorbitorul spune eu, îşi descrie evoluţii şi procese interioare, oferind, de fapt, fiecărui interlocutor din masa auditoare modelul individualizării. Discursul autoritar se plasa într-un sistem foarte general de coordonate şi mărci temporale, în care momentele, nediferenţiate, se topeau lingvistic într-un prezent şi un viitor uniform. Cu atât mai puternic a fost, prin contrast, rolul narativizării în discursul persuasiv veritabil. O narativizare aparent accidentală, intervenind în exordiu, în exemple şi digresiuni; esenţială totuşi, prin dimensiunea pe care o reintroduce: timpul subiectiv, corelat cu persoana I singular.

Pentru discursul tranziţiei amestecul, caracterul hibrid erau fireşti; ca şi ambivalenţa efectului lor. Conservarea unor trăsături din discursul comunist trezea iritare, dar producea (cel puţin unor ascultători) şi liniştea obişnuinţei, confortul lucrurilor familiare; noutăţile îi atrăgeau pe unii, îi speriau pe alţii. ca orice limbaj politic, şi cel al tranziţiei a adăugat clişeelor mai vechi propriile sale clişeele: predominant tehnice (consens, implementare, destabilizare) sau afective (eroi, martiri, sânge, jertfă, oameni de bine, pod de flori etc.).
8.1. Urme lexico-semantice
8.1.1. Resemantizarea unor termeni. Se poate urmări prezenţa (ca identitate doar formală sau/şi semantică) sau absenţa unor cuvinte-cheie din limbajul politic totalitar şi post-totalitar. Dintre termenii esenţiali foarte frecvenţi după 1989, unii erau surprinzător de bine reprezentaţi şi în discursul dictatorial comunist şi în parafrazările şi comentariile care îl multiplicau. Dincolo de pura statistică sau de diferenţierile de sens, pe care le poate analiza cel mai bine un politolog, e semnificativă sintaxa termenilor, combinaţiile în care aceştia sunt cuprinşi.

Cuvântul democraţie, de exemplu, apărea în perioada comunistă cu o foarte mare frecvenţă şi cu o aplicare total improprie la realitate; în ciuda acestui fapt, el nu a putut fi devalorizat, degradat semantic – dovadă faptul că nu a fost evitat nici de oponenţii, nici de succesorii regimului: desigur, pentru că reprezintă o noţiune fundamentală, indispensabilă; e mai uşor să i se restituie cuvântului un sens mai puţin antinomic celui curent şi e imposibil ca el să fie eliminat din limbă. La foarte naturala transformare a contribuit şi un fapt sintactic: în textele vechii puteri, cuvântul nu apărea aproape niciodată singur, într-o relaţie cu verbul, deci fără determinanţi sau fără să constituie el însuşi determinantul altui nominal. Operaţia de recuperare a sensului s-a putut astfel suprapune cu aceea de regăsire a identităţii cuvântului ca unitate lexicală autonomă. În limba de lemn a rapoartelor şi a cuvântărilor nu era niciodată vorba de democraţie pur şi simplu – ci de democraţia „cea mai largă”, de „un puternic sistem al democraţiei” şi mai ales, în ultima formulă canonică, repetată obsesiv, de „democraţie muncitorească-revoluţionară”. A fost astfel mai uşor să se opună acestor specificări şi ambiguităţi democraţia în forma ei simplă şi generală. Cu atât mai mult este explicabil modul în care în anii '90 opoziţia a sancţionat încercarea puterii de a restrânge şi a specifica sensul termenului general prin încadrarea într-o clasă incertă: formula „democraţie originală” (lansată de preşedintele Ion Iliescu) a trebuit să fie abandonată în faţa reacţiilor polemice şi parodice⁷³.

Prezenţa în actualitate a termenului e susţinută, desigur, de apariţiile frecvente ale adjectivului democratic, pe care îl primeau şi înainte ca atribut mai multe categorii de fenomene; erau democratice: cadrul („un cadru nou, democratic, unic în felul său”, sistemul („avem un sistem larg democratic”), organismele, „marele forum” (congresul partidului comunist), dezvoltarea, activitatea etc. În toate aceste cazuri desemantizarea, calitatea de simplu epitet ornant i-au păstrat cuvântului disponibilităţi pentru folosirile ulterioare – şi ele, mai mult sau mai puţin riguroase.

Şi mai interesant e cazul cuvintelor revoluţie şi revoluţionar; frecvenţa extrem de mare a substantivului revoluţie în textele dictatoriale era strict legată de câteva – puţine – sintagme fixe: „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă” (denumire amplificată ridicol, etapă ­cu etapă, a actului din august 1944, cf. supra, 6.1.1.), „noua revoluţie tehnico-ştiinţifică”, „noua revoluţie agrară”. Faţă de ele, revoluţie pur şi simplu a putut să apară, efectiv, ca un alt cuvânt – şi să fie folosit ca atare pentru evenimentele din decembrie 1989. Adjectivul revoluţionar, în schimb, este un cuvânt evitat; poate tocmai pentru că aria lui de aplicare, în corpusul discursurilor anterioare, era uriaşă; pe cât de limitată era combinatoria lui revoluţie, pe atât de largă cea a lui revoluţionar, aplicat unor fenomene foarte variate: spirit dar şi salut („un salut călduros, revoluţionar”), concepţie, luptă, perspectivă, înţelegere, transformare etc. Substantivat şi definit, paradoxal, prin calitatea de „a manifesta un înalt spirit de disciplină”, folosit în asocieri cu sens contrar celui curent („revoluţionarul de profesie”), cuvântul se devalorizase mai sigur decât democratic, într-o direcţie nu a desemantizării, ci a comicului. De aceea, folosirea lui e astăzi redusă, evitată – cu excepţia specializării semantice „participant la revoluţia din 1989“ („Revoluţionarii au privilegii noi”, Zf, 1.07. 2004).

Spre deosebire de cuvintele de mai sus, libertate şi liber erau cu mult mai greu de pus, printr-o deviere până la contrariu a sensului lor, în slujba dictaturii. Cele câteva formule care le conţineau erau şi ele structuri fixe, de obicei duale: „omul va fi liber şi stăpân pe destinele sale”, cu „dreptul de a fi stăpân şi liber în ţara lui”, „viaţă demnă şi liberă; „independenţa şi libertatea fiecărui popor”‚ „deplina libertate şi egalitate între toţi cetăţenii patriei” etc.; cum se vede, termenii erau nivelaţi prin asocierea automată cu alţii, libertatea enunţându-se mai des în raport cu un viitor utopic, în sfera stării de independenţă statală sau, oricum, la nivelul masei şi nu al individului. Pe un asemenea fundal, scandarea cuvântului libertate pe străzi, în decembrie 1989, a fost probabil momentul cel mai pur de ruptură cu trecutul. Limbajul politic de la începutul anilor '90 era divizat în folosirea termenului: cel al opoziţiei îl invoca mai des, cel oficial îl evita destul de consecvent, contrapunându-i termeni din sfera noţiunilor de ordine, stabilitate.

Cazul extrem îl constituie însă un alt termen fundamental, pe care textele dictaturii îl omiteau cu desăvârşire: adevăr. Tabu-ul lingvistic a fost cel mai eficient în privinţa acestui cuvânt, fiind adesea evitat până şi adjectivul co­respunzător, adevărat, în locul căruia, în cele mai inofensive situaţii, apăreau sinonime (parţiale) ca real, just ş.a. Dacă, din toate cele de mai sus, tocmai acest cuvânt a fost simţit ca re­prezentând maximum de „subversivitate”, este poate pentru că, faţă de caracterul mai general filosofic, global al celorlalte concepte, el îşi putea găsi imediat şi o aplicare concretă, la fiecare caz în parte; era periculos şi pentru că putea pune în discuţie întregul mecanism de construire a unei ficţiuni politice prin limbaj.

Modelul limbii de lemn reuşea să „recupereze” uşor cuvintele democraţie şi revoluţie, ceva mai puţin libertatea, aproape deloc adevărul.
8.1.2. Cuvinte marcate: ,,tovar/ş”. Termenul oferă probabil cea mai clară ilustrare a situaţiei cuvintelor puternic marcate de folosirea lor politică în timpul regimului comunist. Impus în mod oficial ca termen de adresare în perioada totalitară, folosit pentru discriminări şi disocieri, recunoscut ca indice al atitudinii politice, el a fost la începutul lui 1990 un mijloc de clarificare a raporturilor ideologice, devenind în scurt timp o marcă de distanţare critică, în desemnarea „nostalgicilor”⁷⁴. În momentul de faţă termenul nu mai este un instrument polemic de actualitate; doar izolat mai e folosit, cu referire la vechi reprezentanţi ai comunismului: „Întoarcerea bătrânului tovarăş” (22, 776, 2005); „fostul tovarăş I.I., actual domn” (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 11 octombrie 2005); „Nu voi da, astăzi, decât un singur nume, O.C., pe care mă abţin să-l numesc tovarăş sau domn” (ibid. 9.03.2004); ceva mai des apare pe forumuri din Internet, cu sens peiorativ, cu valoare de insultă politică.

Cuvântul nu a revenit total la semnificaţia neutră pe care o avea înainte de manipularea sa politică. Tendinţa de a-l evita din cauza conotaţiilor politice intră totuşi în conflict cu dificultatea de a găsi, în anumite cazuri, un sinonim potrivit.

Tovarăş e destul de vechi şi de răspândit; apare, de altfel, în texte bine cunoscute: în varianta Mănăstirii Argeşului publicată de Alecsandri („Negru-vodă trece/ Cu tovarăşi zece”), la Creangă, Eminescu, Caragiale („tovaroşi de drum”, ca să nu mai vorbim de celebrul „tovarăş la parte”), la Goga, Blaga etc. Cvasi-sinonimele indicate în DLR – camarad, coleg, companion, confrate, însoţitor, partener – nu se potrivesc în orice situaţie, cuvântul fiind greu de substituit mai ales în sintagme precum tovarăş de drum sau tovarăş de joacă. Dacă există neologisme impuse pentru unele situaţii mai stabile – tovarăş de arme – camarad; tovarăş la parte – asociat –‚ pentru altele, ca tovarăş de drum, substituţia e îndoielnică (însoţitor presupune o relaţie specială, iar companion e un termen rar şi preţios); este chiar imposibilă, în cazul lui tovarăş de joacă.

Din păcate, dicţionarele noatre nu ne ajută prea mult în a determina valoarea specifică a cuvântului: pentru sensul lui principal, DEX (1996) preia integral definiţia hibridă din ediţia anterioară (1975), în care se amestecau semnificaţia tradiţională şi cea ideologizantă: tovarăş = „persoană considerată în raport cu alta, de care este legată prin viaţa sau prin activitatea dusă în comun sau prin lupta pentru aceeaşi cauză”. De altfel, în tot articolul, care mai cuprinde sintagma „tovarăş de viaţă”, valoarea de termen de adresare, sensul „asociat”, precum şi un sens a cărui tratare izolată pare cam ciudată – „epitet dat unei fiinţe, de obicei animal, care însoţeşte pe cineva (în mod constant); fiinţă credincioasă cuiva” –, singurele schimbări de la o ediţie la alta sunt substituirea „oamenii muncii” – „comunişti” şi adăugarea sensului specializat pentru forma feminină, caracteristic perioadei comuniste: „(fam., ieşit din uz) Educatoare, învăţătoare sau dirigintă în şcoala generală”.

De fapt, cuvântul pare a-şi fi păstrat un loc propriu, cu un sens indispensabil, în desemnarea relaţiilor între persoane aflate într-un grup neomologat social. E ceea ce se poate deduce, de exemplu, din textul unui reportaj despre copiii străzii. Autorul reportajului recurge la artificiul de a pune în scenă doar replicile interlocutorului său, din care se deduc şi întrebările. La un moment dat, personajul spune: „facem rost de bani, eu mai cerşesc, mă mai despart de ei, de tovarăşii mei. Cum nu ştiţi ce înseamnă tovarăş? Ceva bun, un prieten” (RL, 683, 1992). Deşi ziaristul nu se lansează în comentarii, prefăcuta lui curiozitate şi insistenţa asupra termenului tovarăş sugerează o atitudine afectivă (de surpriză, amuzament sau indignare). Or, surpriza nu se justifică, pentru că în cazul dat era greu de găsit un termen mai potrivit decât tovarăş: nu e de imaginat că membrii unui asemenea grup s-ar putea desemna între ei drept colegi, camarazi, confraţi, parteneri; sunt prea neoficializaţi pentru asemenea etichete, dar prea organizaţi şi ierarhizaţi pentru a folosi termeni precum prieteni sau amici. De altfel, textele muzicii „de cartier” utilizează constant termenul tovarăş, în registru familiar-argotic: „Toţi tovarăşii mei au inimi de ciorditori” (B.U.G. Mafia – „Sânge latin”).

Revenind la uzul actual, observăm că tendinţa de a evita cuvântul tovarăş e încă puternică, lăsîndu-se ghicită în spatele unor alegeri lexicale mai neobişnuite. Aşa par să stea lucrurile când se anunţă că „Oaia Dolly are acum un prieten. Este vorba de un viţel din rasa Holstein” (Libertatea, 2165, 1997); „a avea un tovarăş” se poate referi, prin extensie, la asemănări (ambele animale sunt clonate); prietenia implică însă o relaţie mult mai directă, imposibilă – cel puţin din cauza distanţei – în cazul dat (clonele au fost produse în locuri diferite). Într-un alt citat, un bărbat pleacă la plimbare cu maşina, având drept „companioană de drum, o tânără studentă” (EZ, 1439, 1997).

Dacă până la urmă tovarăş va reveni în uz, pentru unele dintre sensurile sale tradiţionale – sau dacă asemenea echivalente parţiale, care azi ne apar improprii sau pretenţioase, se vor impune treptat, înlocuindu-l definitv – e, bineînţeles, un lucru pe care nimeni nu poate să-l prevadă.