 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

8.2. Structuri sintactico-stilistice
8.2.1. Dublarea sinonimic/. Într-un editorial programatic (şi nesemnat, apărut într-o publicaţie în 1990) se manifestă cu o intensitate neobişnuită tendinţa stilistică – inocentă în sine, supărătoare prin insistenţă – de a dubla totul. Ca semn de manierism, reduplicarea insistentă ar putea trezi bănuiala că este vorba de o parodie – deşi sunt suficiente indicii că textul se vrea serios şi persuasiv. Perechile de termeni asociaţi cuprind sinonime mai mult sau mai puţin parţiale, dar şi noţiuni complementare. Aşadar, ar fi vorba despre „dreptul şi datoria de a ne întoarce la sensul şi temeiul original al cuvintelor”, de „un mod de a fi şi de a dăinui”, de „accesul real şi viabil la gestionarea şi soluţionarea...”, de „deziderate ale patriei şi oamenilor săi”. Exemplele pot părea alese cu rea voinţă, rupte de context; e preferabil să le lăsăm în acumularea succesiunii lor autentice: „Munca (...) poate şi trebuie să redevină, prin noi şi pentru noi, temelia fericirii fiecăruia şi a tuturor”. „Munca (...) va fi o onoare şi o virtutc de căpătâi pentru fiecare fiu demn şi liber al patriei”. Omul nu mai este „un simplu şi inert memorator şi declamator de date şi citate”. E dorită „o democraţie exigentă şi dreaptă în a-şi recunoaşte şi a-şi cultiva cum se cuvine valorile reale şi durabile”. „Munca şi instrucţia (...) au vitală, imperioasă nevoie să fie canalizate şi fructificate într-un cadru apt să le recunoască şi să le instituie deplin şi definitiv”. (Textul cuprinde şi stranii referiri la „trioda esenţială şi vitală” –„muncă – dreptate – educaţie” – pe care nu le poate explica decât o probabilă – şi repetată – greşeală de tipar).

Reduplicarea cvasi-tautologică este o marcă a stilului totalitar (vezi supra, 3.1.4). Dincolo de ideile pe care textul le enunţă, dublarea insistentă e, aşadar, mai mult decât un tipar stilistic. Cuvintele sunt (într-o anumită măsură) schimbate, structurile (sintactice) au rămas aceleaşi.

Un alt articol, cu titlu rebarbativ – Marcant conţinut metodologico-aplicativ –, apărut într-un săptămânal efemer (Opus, 25, 1990, 4) – ilustrează foarte bine modul în care, în 1990, teme noi erau tratate într-un stil foarte apropiat de cel al trecutului recent, deci într-o limbă de lemn doar uşor actualizată. Conţinutul textului putea fi corect: nu rămâne mai puţin fascinantă impresia imediată că singurul corp străin din el este cuvântul management: înlocuindu-l cu orice altceva (de exemplu cu „creşterea productivităţii muncii pe baza organizării mai bune a producţiei şi a muncii”, sau cu „perfecţionarea întregului sistem de conducere democratică a vieţii economice” – citate tipice limbii de lemn, articolul ar redeveni un exponent fără fisură al stilului economico-politic din perioada comunistă (un anume progres s-a făcut, totuşi, prin înlocuirea atâtor cuvinte cu unul singur).

Modelul care stă la baza textului şi îi determină structura logică şi sintactică are câteva trăsături bine fixate de o practică lingvistică exersată timp de decenii: de exemplu, tema progresului constant, care se manifestă prin leit-motivul „tot mai” (proces „tot mai complex şi viguros”, „element tot mai important”, „dobândirea unui tot mai amplu carac­ter”) şi prin permanenta raportare la axa temporală („în faza de început”, „treptat”, „în faza maturităţii”, „în condiţiile intensificării...”). Astfel, abordarea istorică însăşi pierde prin supunerea faţă de o schemă abstractă, aplicabilă mecanic. Lexicul specific acestei viziuni e extrem de unitar şi de bine reprezentat in text: a deveni, dobândire, proliferare, creştere, intensificare, salt.

Caracterul dual al determinărilor cvasi-sinonimice se observă şi aici: oroarea de unic se manifestă lingvistic prin perechi de genul: „evoluţii cantitative şi calitative”‚ „un mare număr de metode şi metodologii”, „parametri constructivi şi funcţionali”, „înţelegerea şi însuşirea”‚ „complex şi riguros”‚ „dublul caracter al conducerii de ştiinţă şi artă” sau prin compuse: „metodologico-aplicativ”, „economico-social”‚ „descriptiv-enunţiativ”. Frecvent este şi tiparul „X… precum şi Y” (cu varianta „X… ca şi Y”), folosit în construcţii mai complexe. Adjectivul antepus aparţine aceluiaşi stil; nu întâmplător, el e întotdeauna un intensificator şi un apreciativ: „pronunţata sa abordare”, „ample tendinţe descriptiviste”, „marcant caracter intuitiv”, „tot mai amplu caracter meto­dologico-aplicativ”, „expresie (...) a marilor progrese”, „un mare număr de…”‚ „o largă proliferare”, „o puternică amprentă”, „accelerate evoluţii”. Schematismul sintactic şi clişeul lexical îngreunează considerabil accesul la ideile textului – tocmai pentru că orice cititor le asimilează zgomotului de fond, lipsit de sens, al discursului de tip totalitar, faţă de care s-au creat de mult mecanisme de apărare.

Textul conţine, fireşte, şi mărcile abuzului de generalităţi (frecvenţa infinitivului lung), ale caracterului impersonal şi pasiv al enunţului; în inventarul de termeni şi formule prin care ne apropiem de reconstituirea integrală a articolului intră şi binecunoscutele: „o contribuţie esenţială“, „prioritar”, „pe bază de”‚ „intensificarea eforturilor”, „cu bune rezultate”, „creş­terea calităţii” ori clişeul metatextual „în final considerăm necesar să subliniem că…”.

8.2.2. Limbaj omagial. Unul dintre cele mai bizare tipuri de texte care se puteau întâlni în presa românească de la începutul anilor ’90 este, fără îndoială, cel al scrisorilor omagiale adresate de cititori directorului sau redactorului-şef al unei publicaţii. Termenul omagial este, de altfel, prea slab pentru a indica natura ditirambică a respectivelor texte, tonul de exces laudativ, marcata implicare afectivă; el ne e de folos mai mult prin conotaţiile dobândite în deceniile anterioare, ca urmare a întrebuinţării cuvintelor din familia sa – omagiu, a omagia – în cultul personalităţii.

De altminteri, chiar limbajul encomiastic în cauză, care a fost intens folosit

într-o mulţime de texte – de la „omagiile” în proză şi versuri la telegramele adresate familiei prezidenţiale – aşteaptă încă să fie cercetat în detaliu. Ar merita observate – dincolo de cele câteva formule preluate ironic de limbajul curent – de genul „mult stimate şi iubite” sau „cel mai iubit fiu” – diferenţele stilistice dintre elogiul standard, exprimat în formule oficiale obligatorii – şi cel creator, inventiv, cu licenţe poetice admise autorilor de curte în încercarea lor de a umaniza, de a individualiza şi în acelaşi timp de a supralicita lauda. O analiză mai amănunţită ar avea de observat legăturile elogiului excesiv cu o tradiţie istorică mai îndepărtată – a „închinării”, a cuvântării de preamărire sau proslăvire – dar şi cu una mai apropiată, manifestată în continuitatea formulelor standard de glorificare proprii limbajului de lemn comunist. În multe cazuri numele omagiatului, câteva detalii concrete şi eventual o formulă de desemnare tipică („învăţătorul”, „tătuca”, „ctitorul”) reprezentau singurele diferenţe între textele din diverse perioade; e cert că structurile unui text ca:
oamenii muncii (...) îşi îndreaptă gândurile, cu nemărginită dragoste şi recunoştinţă, spre acest titan al gândirii şi practicii revoluţionare, făuritorul (...), genial învăţător şi conducător al (...) (Scânteia, aprilie 1965)
dedicat în cazul de faţă lui Lenin, au putut fi utilizate pentru omagierea diverşilor conducători comunişti.

Textele omagiale contemporane sunt minate de un ridicol absolut: în primul rând, pentru că sunt publicate chiar de cel căruia îi sunt adresate – şi care este el însuşi producător de texte; autenticitatea nu le este, de altfel, certă, ele oscilând între reproducerea unor tipare retorice specifice omagiatului (ceea ce s-ar putea explica fie printr-o sinceră emulaţie a adoratorului cu adoratul, fie printr-o contrafacere) şi evidente stângăcii (ceea ce le-ar atesta veridicitatea sau ar fi un mijloc subtil de o mima).

Un asemenea text uzează, desigur, de hiperbolă, de superlative: în descrierea ziaristului – „sunteţi mare”, „oamenii (...) vă admiră mintea strălucită, personalitatea fenomenală, forţa fantastică”, „sunteţi un om extraordinar de sensibil” (Vremea, 23.04.1993, pagina de scrisori „Vremea cititorilor”), „titanicul şef-redactor” (RM, 1.03.1991, rubrica „Au cuvântul cititorii”) – sau a publicaţiei, care este „o operă colosală, nemăsurată, nedrămuită” (Vremea), „o armă de neînvins”, „cea mai mare şi mai bună revistă a acestei ţări”; „geniul ei (al revistei, n.n.) – căci se poate vorbi într-adevăr fără exagerare de geniu, constă în puterea de înţelegere..” (RM, 12.06.1992. „Noi mesaje...”). Hiperbola e asociată firesc cu mitologizarea: una dintre dilemele de subtext ale elogiilor stă în indecizia între caracterul uman şi cel divin al redactorului-şef. Şi elogiile aduse nu prea demult lui Ceauşescu mizau frecvent pe surpriza de a descoperi, dincolo de efigia divină a stăpânului, înrudiri cu natura umană: „marele Erou (...) nutrit din omenească suferinţă”. Pentru autorii scrisorilor publicate acum, publicistul adulat „e doar un om, în care însă scânteia divină va pâlpâi în continuare”; „dumneavoastră sunteţi mai mult decât un simplu om” (Vremea). Asemenea formule par încă prudente dacă le confruntăm cu proiecţia mitologică obţinută prin intermediul metaforelor: elogiatul e chiar purtătorul de fulgere: „ziarul este ca un trăsnet ce loveşte ticăloşia şi ca un fulger ce luminează adevărul” (Vremea); „mă rog ca Dumnezeu să vă ţină în carul său de biruinţă” (RM).

Cum se poate deja observa, discursul ditirambic e înţesat de metafore-clişeu: o scrisoare, din care am mai citat, e construită pe imaginea arderii, a combustiei interioare, producătoare de lumină: „sunteţi mare, ardeţi ca o torţă vie, imensă pentru luminarea acestui neam”; „ziarul acesta a fost (...) o flacără aprinsă în conştiinţa acestui popor”; „cel ce duce flacăra a obosit”; acumularea de flăcări, fulgere şi scântei divine sfârşeşte într-o imagine pândită grotesc de riscul lecturii literale: „Fie binecuvântat Adrian, bard minunat aprins şi arzând” (Vremea).

Caracterul suprauman al elogiatului e subliniat prin autoumilirea semnatarului; în structurile profunde ale textului se dezvăluie un model al lumii stratificat, ierarhizat, împărţit între „cei mulţi” şi „aleşii” care le pot deveni eroi, salvatori, profeţi sau divinităţi: semnatarul scrie în numele unui „popor obijduit, umilit, răbdător şi înspăimântat”; „noi cei mulţi”, „săraci şi necăjiţi şi plânşi”, cei „umiliţi care capul îşi pleacă cu resemnare” (Vremea); autor cu identitate reală sau simplă proiecţie a publicistului, cititorul se arată obsedat de prestigiul Autorului, de mitul poetului profet: „eu, un anonim...” (RM); „noi, pălmaşii, care ne pricepem numai la ciocan, nicovală, menghină, secură şi sapă ce vom mai face, că nu ne pricepem la cuvinte, la ziare, reviste, nu ştim să meşteşugim cuvintele” (Vremea). În acest caz fericit, diferenţa se converteşte în dragoste: delirul elogiului e justificat indirect prin atitudinea marcat subiectivă: se declară, ambivalent, iubire şi admiraţie, prima emfatizată şi dovedită chiar prin familiaritatea adresării: „Dragul şi nepreţuitul nostru” (către ziarist, Vremea); „eu, un anonim, dar unul care te citeşte şi te doreşte cu pasiune”, „eşti dorită şi citită” (către revistă, RM); lectura e caracterizată de iubire, dragoste, plăcere, nesaţ etc. („oamenii iubesc acest ziar, vă iubesc sufletul”; „acest cotidian iubit cu fervoare”). Asemenea obsesie amoroasă poate explica şi alunecarea în exclamaţii lirice, al căror ridicol trezeşte bănuiala (nejustificată) că ne-am afla în faţa unei parodii:
Fraţi români, ar fi vremea să veghem mai cu osârdie căci altfel vom pieri. Adrian e în primejdie, neamul este în primejdie, Ţara e în primejdie. (Vremea)
8.3. Clişee
Multe clişee au păstrat, la începutul anilor ’90, schemele ideologice ale limbii de lemn. În reportaje, de pildă, personajul principal sau martorul-cheie proveneau neapărat fie „dintr-un colţ de ţară”, fie „din inima” ţării. Spaţiul fiind presupus omogen, „marginalitatea” sau „centralismul” unei localizări erau echivalente: ambele sugerau caracterul reprezentativ al personajului. Două stereotipuri – „pe tot cuprinsul ţării” şi „în centrul preocupărilor” – converg in­variabil. Un început tipic demonstrează atât rolul de autentificare, de validare, al personajului invocat in prologul textului, cât şi valoarea referirii spaţiale: „«Pământul ţării şi al ţăranilor pe mâna bişniţarilor»... Aşa îşi încheie gândurile pline de obidă un ţăran dintr-un sat din inima Bărăganului” (Românul, 24, 1990). Figurile de stil din enunţul iniţial (anti­teză, elipsă, parigmenon), artificiul de construcţie (sfârşitul unui text absent coincide cu începutul celui prezent) şi localizarea semnificativă reprezintă un cumul de procedee în intenţie persuasive, creatoare de veridicitate – în fapt, producătoare de ficţiune.

Timpul este, în aceeaşi viziune stereotipă, o succesiune de momente uni­ce („hotărâtoare”, „istorice” – înainte, „dramatice” – curând după 1989), care tind către eternitate. Vecia este perspectiva hiperbolică a oricărui mărunt eveniment cotidian; dacă discursul dictatorial era, din această cauză optimist – de pildă referindu-se la canal: „peste secole şi milenii, această nouă magistrală va rămâne permanent (...) o nouă cale, care va dăinui cât timp va dăinui planeta noastră”, moştenitorii viziunii grandioase au ocazia să tragă mai ales concluzii pesimiste: „au înjosit pentru vecie...”; „când şi unde s-au mai petrecut în lume asemenea ruşini fără seamăn (...)?” (Adevărul, 211, 1990).

În privinţa viziunii asupra vieţii sociale, lucrurile sunt mult mai complicate. Există şi aici un mod simplificator de a opune o entitate – „întreaga suflare românească” – alteia: „întregii lumi” („teama că ne vom face de râsul întregii lumi”, Adevărul, 229, 1990). Opoziţiile interioare sunt însă puternice şi numeroase: ele se stabilesc între „noi, cei mulţi” şi diversele minorităţi. Într-un fragment de articol autorul constată că „se rânduieşte aproape matematic ca formaliştii democraţiei să ruineze metodic truda celor care nu mai prididesc să lucreze pământul şi să bată fierul” (Adevărul, 180, 1990). Dincolo de toposul intenţionalităţii (acţiunile duşmănoase sunt „metodice”, apar „matematic” pentru că urmează un plan ascuns), se observă că această muncă prototipică este definită în termenii care corespund imagistic şi simbolic emblemei comuniste: secerii şi ciocanului.

Interesante sunt şi raporturile de cauzalitate: activităţile pozitive sunt fireşti, determinate de natura însăşi a indivizilor; cele negative sunt rodul unei pervertiri, indicate de determinări ca „vânduţi”, „plătiţi”, „în sluiba...”. E semnificativă şi încărcătura negativă pe care, într-o mentalitate tradiţionalistă, reflectată de altfel de locuţiuni, expresii şi sensuri secundare fixate în limbă, o au utilizările verbelor a vinde şi a cumpăra.

8.3.1. Clişeul unicit/[ii. Ca şi globalitatea, unicitatea lucrurilor e specifică viziunilor schematice şi e, cel mai adesea, criteriu de evaluare hiperbolică, exaltată absurd. Se poate vorbi, astfel, de „fiinţa noastră de neam, de naţionalitate distinctă şi inconfundabilă. Irepetabilă în veacul veacurilor!” (Ţara noastră, 1, 1990). Un clişeu lingvistic adesea remarcat, simptom al acestei tendinţe, e adjectivul „nepereche”. Cariera lui merită să fie urmărită pas cu pas, dar sunt destul de elocvente şi extremele, punctul de pornire: Eminescu („poetul nepereche”) şi unul dintre punctele de sosire: securitatea; veleităţile literare ale limbajului schematizat ating o culme când evocă „specialişti nepereche ai contraspionajului” (RM, 7, 1990). În discursurile parlamentare, clişeul este folosit cu insistenţă în evocarea anuală a poetului naţional – „Doar poetul-nepereche, cu efigia lui de bronz, cea a eternităţii, vedea că «Lumina stelei ce-a apus / Ne urmăreşte înc㻓 (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 15.06.1998); „Declaraţia mea politică de astăzi este intitulată: «115 ani de la trecerea în eternitate a poetului nepereche!»“ (22.06.2004) – dar şi în alte contexte, chiar negative: „Este vorba de criza sistemului sanitar, care sistem a ajuns într-o fundătură nepereche în istoria post-decembristă a României” (17.05. 2005).
8.3.2. Clişeele cantit/[ii. Pentru a reuni ideile de cantitate mare şi de varietate, se recurge adesea la câteva clişee de sursă metaforică: scuzabile în măsura în care acoperă un gol (evitând perifraze mai complicate), dar iritante prin abuz şi prin preţiozitate. Cele mai multe au fost, de altfel, intens vehiculate de limba de lemn oficială a deceniilor trecute: i-au aparţinut acesteia nu doar întâmplător – ci, mai profund, prin caracterul lor ornant metaforic, euforic şi convenţional. Fără a vehicula explicit o ideologie, metaforele-clişeu din câmpul bogăţiei şi al diversităţii se plasau în plină utopie, în contrast evident cu realitatea. Totuşi, calitatea lor de termeni „de fundal” sau de detaliu, în limbajul publicistic mai ales, le face să fie mai persistente decât clişeele pur politice. În orice caz, chiar dacă n-ar fi avut nicio utilizare propagandistică, termenii în cauză ar fi fost compromişi de combinaţiile în care au apărut: cu determinanţi improprii, cu superlative absurde – care reînviau sensul propriu al cuvântului metaforizant. În limbajul publicistic – şi în alte forme de comunicare influenţate de el – au circulat (şi, în parte, circulă încă) clişeele evantai, gamă, paletă, claviatură – cu sensul de „mulţime variată (de obiecte concrete sau abstracte)”, mai ales în tiparul sintactic cu determinant prepoziţional: „o (largă) paletă de...”; alte clişee atenuează ideea de varietate, sugerând mai mult reunirea: buchet, mănunchi – sau valorizarea: constelaţie; în fine, semnificaţia simplă de „mulţime” e înnobilată prin poeticul noian.

Seria de metafore nu s-a abstractizat decât parţial: departe de a fi devenit simple formule neutre de indicare a cantităţii, cele mai multe dintre ele şi-au păstrat artificialitatea, aerul de căutare inutilă a unui efect „estetic”, ornant, în contrast cu contextul.

În cazul lui evantai, sursa destul de certă a metaforei e franceza: Lexis (1977) înregistrează cu intrare separată cuvântul éventail cu sensul principal de „ansamblu de lucruri din aceeaşi categorie, oferind diversitate, posibilitate de alegere”; în franceză apare, de altfel, şi sintagma „large éventail”, căreia îi corespund în română evantai larg, larg evantai. Trebuie totuşi remarcat că în franceză sensul figurat pare mai specific stilului comercial şi publicitar. Chiar dacă DEX nu a înregistrat sensul figurat al cuvântului românesc evantai, exemplele se găsesc cu uşurinţă: „largul evantai de posibilităţi” (RL, 480, 1991), „un bogat evantai de comunicări” (Cotidianul, 104, 1992) etc.; în ultimul citat, proprietatea determinantului bogat e discutabilă. Gama (cu sensul figurat tot de origine franceză) este chiar mai abstractizată: „artiştii... şi-au dat mâna..., oferind numeroşilor invitaţi o gamă variată” (de nuduri, n.n.; JN, 197, 1994).

Citatele de dinainte de 1990 sunt mult mai pitoreşti prin supralicitare şi inadecvare, arătând o preferinţă pentru paletă („amplă paletă de manifestări”) şi pentru claviatură („o imensă claviatură problematică – pe cât de largă, complexă şi diversă, pe atât de concret palpabilă şi unanim profitabilă” (RL, 1.09.1989). Şi constelaţie era frecvent („strălucitoare constelaţie a faptelor”, RL, 23.08.1989), ca şi mănunchi şi buchet: de exemplu, în relatarea „despre un mănunchi de fapte” (RL, 23.08.1989). Şi după 1989, termenul e folosit, într-un stil solemn şi ornat, în cerinţa ca anumiţi specialişti în informaţii „să fie salarizaţi conform importanţei pe care o deţine activitatea lor în buchetul de valori naţionale” (SC, 22, 1992). Poeticul noian e adesea ironic, notă stilistică semnalată de contrastul cu obiectele a căror cantitate o indică: „tot acest noian de procese” (Adevărul, 7.12.2002); „noian de autorizaţii” (EZ, 18.12.2003), „noianul parlamentarilor de care nu a auzit nimeni” (Cotidianul, 7.12.2006).

Adesea clişeele cantităţii se asociază, ca într-o intervenţie parlamentară în care, la mică distanţă, apar avalanşă, paletă şi noian: „pericolul avalanşelor proiectelor de lege”, „toată paleta de probleme din administraţia publică”, „tot noianul de probleme care se ridică în momentul de faţă” (Şedinţa Camerei Deputaţilor din 30.05.2005, cdep.ro).

Construită de obicei cu un genitiv, panoplia desemnează un ansamblu în care se plasează ceva. Ca şi alte cuvinte din aceeaşi serie, panoplia e un clişeu internaţional, despre care e greu de spus dacă a fost preluat dintr-o limbă într-alta sau s-a dezvoltat independent; în franceză, de pildă, de unde cuvântul a fost împrumutat în română, dicţionarele înregistrează uzul figurat al termenului: „une panoplie d'arguments” (Le Petit Robert, 1991). Din sensul iniţial („colecţie de arme aranjate pe un panou; panou pe care sunt aranjate aceste arme” – DEX) se păstrează de obicei, în folosirea clişeizată, foarte puţin: ideea de mulţime. Pentru ca alegerea termenului să se justifice cu adevărat, ar trebui totuşi ca în contextul respectiv să fie prezente anumite conotaţii specifice: legate de arme, de nobleţe, de intenţia expunerii.

Citatele din DLR, tomul VIII, litera P, 1 (1972) ilustrează doar folosirea metaforică specifică, adaptată la context: ca metaforă vizuală, destul de inovatoare („panoplia scânteietoare a Dunărei”, la G. Galaction), sau ca metaforă conceptuală, perfect motivată prin referirea la arme („umorul reia unele din armele panopliei lui Anghel”, la T. Vianu). În contextele publicistice contemporane, panoplia apare însă mai ales în ipostaza ei complet banalizată. E, de altfel, un clişeu care a trecut netulburat, în continuitate stilistică, de la limba de lemn a jurnalisticii de dinainte de 1989 la variantele publicistice actuale. Într-un text mai vechi se afirma, de pildă, că nu au fost căutate sugestii de modernizare „în panoplia altor orânduiri” (RL, 15.07.1989). Ceva mai târziu, se scria că „în panoplia diversiunilor, tactica dublajului e vecină cu cea a contrademonstraţiilor” (RL, 919, 1993). Apariţia cuvântului este de obicei indiciul folosirii unui stil caracterizat de preţiozitate, încărcat, cu riscul de a deveni confuz: „panoplia neregulilor nu reprezintă o simplă bagatelă” (TL, 484, 1991). Emfaza se manifestă, într-un caz, chiar în planul sonor – printr-o aliteraţie probabil întâmplătoare, dar semnificativă: „o amplă panoplie ispiteşte ochiul până la derută” (Strict secret, 53, 1991; e vorba de sondajele de opinie). Sunt exemple în care e aproape sigură pierderea sensului iniţial, al colecţiei de arme, dacă nu şi a ideii de expunere: „un nume în panoplia martirilor” (RL, 658, 1992). Oricum, citatele atestă persistenţa clişeului, chiar dacă uneori în preluarea sa pot fi bănuite şi intenţii ironice: „doctorul M.O. (...) devenise un personaj pitoresc în panoplia managerilor de unităţi sanitare” (RL, 2154, 1997); „argumente, date, cifre, ipoteze, toate scoase din panoplia gândirii şi acţiunii sale ministeriale” (RL, 2361, 1997); „Organizaţia PSD sector 1, păstorită de primarul Vasile Gherasim, şi-a îmbogăţit astfel panoplia cu celebrităţi” (Adevărul, 3.04.2003); „sacrificarea câtorva piese importante din panoplia partidului” (Ziua, 6.03.2004); „cât despre trecutul sau, rămâne ca istoricii să decidă unde îl aşază în panoplia conducătorilor acestei ţări” (EZ, 9.12.2003).