 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

1.4. Actorii politici si ierarhia social/
Terminologia vieţii publice româneşti se construieşte, acum, în absenţa vreunei teorii dominante, care să fi fost impusă prin forţă ori prin presiunea modei intelectuale. Există, desigur, cuvinte şi sintagme impuse de terminologii oficiale – juridică, politică, diplomatică – pe care mass-media le poate prelua cu seriozitate, răspândindu-le în limbajul comun, dar le poate şi simplifica ori parodia. Există şi tradiţii regăsite după ani de întrerupere. Cea mai interesantă e categoria unor „noţiuni vagi”, pentru care concurează, în limbajul de toate zilele, mai multe formule aproximativ echivalente; folosirea lor alternativă, ezitantă ori consecventă e un fenomen viu al limbii române contemporane.

Termenii prin care vorbitorii desemnează relaţiile de putere şi treptele ierarhice dintr-o societate sunt schimbători şi, tocmai de aceea, semnificativi. Istoria noastră mai recentă furnizează câteva exemple de concurenţă sau de substituire a formulelor cu care sunt numite poziţiile politice şi sociale.

1.4.1. ,,Puterea”. Începând de prin 1990, termenul putere s-a impus, prin metonimie, în limbajul politic şi publicistic românesc, pentru a desemna global conducerea politică, persoanele şi instituţiile care deţin la un moment dat capacitatea de decizie („sunt la putere”, „au luat puterea”, „au ajuns la putere"). Termenul a fost criticat uneori, de analiştii politici sau chiar de anumiţi politicieni, pentru lipsa lui de nuanţe, considerându-se că tinde să prezinte global şi simplificator o realitate complexă, în care „puterile” sunt de fapt divizate între mai multe instituţii moderne. Riscul unui asemenea cuvânt, scris adesea cu majusculă şi trimiţând la un referent unic, individualizat, ar fi acela de mitologizare a acţiunii politice, de instituire a unei entităţi neanalizabile şi omnipotente, incompatibile cu o viziune democratică a schimbărilor, a compromisurilor şi a alianţelor.

În discursul jurnalistic românesc, cuvântul Putere (scris adesea cu iniţială majusculă) a corespuns, în genere, termenilor care în alte limbi desemnează guvernul sau guvernanţii. E de presupus că a fost preferat acestora cuvântul putere pentru avantajul de a include într-o singură denumire forţele politice – guvern, preşedinte, majoritate parlamentară –‚ în condiţiile în care acestea erau evident solidare, destul de stabile şi bine delimitate de restul spectrului politic. Exemplele de la începutul anilor ’90 sunt numeroase: „vârfurile scumpei noastre Puteri” (RL, 689, 1992); „noi căutăm... să facem distincţia între Putere şi poporul român” (RL, 845, 1993); „Convenţia somează puterea” (RL, 846, 1993); „Puterea e vinovată de dezastrul actual prin ceea ce face, opoziţia e vinovată prin ceea ce nu face” (RL, 861, 1993); „Puterea nu va pune capăt luptei cu BNS...” (RL, 1076, 1993) etc.

E interesant să observăm evoluţia sensului specializat al cuvântului putere după schimbarea politică din 1996, care a adus la conducere alte partide. Ne-am fi putut aştepta ca presa care a susţinut până în toamna lui 1996 opoziţia politică, impunând de fapt în discurs cuplul Putere/Opoziţie, să evite, în denumirea noului guvern, cuvântul Putere – pentru că acesta ar fi căpătat conotaţii negative. Or, se poate observa că termenul a fost folosit fără ezitări, dar în general cu determinanţi care îl dezambiguizau, în sintagme ca „noua putere”, „actuala putere” – în contrast cu „fosta putere”, „puterea apusă”: „Rămâne de văzut cum va trata această problemă noua putere de la Bucureşti” (RL, 2027, 1996); „o atitudine de supuşenie faţă de noua putere politică” (RL, 2029, 1996); „reprezentanţii noii puteri” (RL, 2056, 1996); „oamenii fostei puteri” (RL, 2027, 1996); „cei trei fruntaşi ai puterii apuse” (RL, 2026, 1996); „polemica dintre actuala şi fosta Putere” (RL, 2028, 1996); „au contractat credite peste o sută de personalităţi politice, atât din vechea cât şi din noua putere” (EZ, 1450, 1997). Cuvântul apărea şi singur, dezambiguizat de context: „produce un colaps Puterii” (RL, 1097, 1993); citatul „Puterea este mult prea puternică pentru a scăpa controlul” (ibid.) poate fi (dacă repetiţia e involuntară) o dovadă a automatizării uzului termenului, sau (dacă e intenţionată) un joc de cuvinte cam facil. Între titlul „Opoziţia şi Puterea” (Cotidianul, 180, 1994) şi „Opoziţia... şi Puterea” (RL, 2029, 1996, 2), diferenţa este dată doar de punctele de suspensie, marcând surpriza inversării de roluri. Exemplele de mai sus par a dovedi caracterul funcţional al cuvântului, impus pentru avantajele sale de concizie lingvistică, în ciuda defectelor „ideologice”.
1.4.2. ,,Persoane”, ,,personaje”, ,,personalit/[i”. Înrudirea etimologică dintre cuvintele persoană, personaj şi personalitate este cât se poate de evidentă. La originea lor stă latinescul persona „mască, personaj jucat de un actor”; cuvântul a fost moştenit sau preluat pe cale cultă în limbile romanice, a fost împrumutat şi de alte limbi (engleză, germană), a căpătat sensul principal de „fiinţă umană, văzută ca individualitate”, a produs în timp numeroase derivate, compuse, sintagme care s-au influenţat reciproc şi ale căror sensuri specializate au trecut adesea dintr-o limbă în alta. În DEX, care indică doar sursa directă, doar legătura imediată, persoană este explicat ca provenind prin etimologie multiplă din termenul latin preluat pe cale cultă, din germană (Person) şi franceză (personne); în Dicţionarul Academiei (DLR), apare ca sursă şi italiana (persona). Tot în DEX, personaj este prezentat ca un produs al fr. personnage, it. personaggio (sursa italienească fiind necesară mai ales pentru a explica varianta învechită personagiu), iar personalitate e raportat la fr. personnalité şi germ. Personalität. Natura surselor imediate – germană şi franceză, latină şi italiană – reflectă o anume istorie culturală, indicând influenţele moderne asupra limbajului literar românesc, în special modelele lexicului filozofic sau artistic. Persoană este atestat la sfârşitul secolului al XVII-lea, la Dosoftei: „o faţă, adică o personă” (în Molitvenic de-nţăles, Iaşi, 1681), aşa cum o arată Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (DÎLR-LRV 1992), de la care preia datarea şi Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes (DELLR 2004)⁸⁵. E un context caracteristic pentru situarea termenului în limba veche (în care echivalentele sale erau faţă şi obraz).

Ca de obicei, ne interesează mai ales uzul actual al cuvintelor şi conotaţiile pe care dicţionarele nu le-au fixat încă. Persoană e un termen generic, sinonim cu „om” (ca în gluma tautologică „nu se vede om cu persoană”), folosit în registru înalt, formal (chiar de specialitate, în anumite sintagme cu sensuri precise: persoană fizică). Corespondentele sale, în limbi în care echivalentul lui om nu are valoarea de termen generic (aşa cum o are în română, unde se poate referi şi la femei: „Dana e un om bun”), sunt preferate de expresiile „corectitudinii politice”. În română, e normal să fie folosit doar când nu interesează diferenţa de sex; atunci când aceasta apare, odată cu intenţia de a desemna fie femei, fie bărbaţi, conservarea stilului oficial atrage aplicarea unor determinanţi care sună greoi şi artificial: persoană feminină, persoană masculină. Frecvent în formule oficiale eufemistice – persoane cu handicap, persoane cu nevoi speciale –‚ cuvântul persoană apare în traduceri uneori stângace din engleză: „pentru persoanele vârstei a III-a se organizează anual... târgul internaţional «Senior»“ (ZT, 3, 1997). Oricum, cuvântul are un sens fundamental nemarcat de evaluarea pozitivă ori negativă.

Personalitate, în schimb, are un sens clar pozitiv, atunci când desemnează persoane reprezentative, importante, „celebrităţi”. Singura observaţie care se poate face asupra uzului actual priveşte o oarecare inflaţie a aprecierii, extinderea desemnării la orice domeniu (sport, divertisment etc.) şi la orice situaţie. Sensul apreciativ poate fi explicit negat prin determinanţi („personalitate controversată”).

Pentru cuvântul personaj, DEX şi DLR indică (urmând probabil modelul evoluţiei semantice a etimonului francez) un prim sens orientat pozitiv: „persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală; personalitate”; de fapt, sensul următor, pur descriptiv – de individ reprezentat într-o operă artistică – este cel mai puternic şi mai frecvent azi. Pentru prima semnificaţie, uzul actual pare a fi întărit destul de mult conotaţiile negative, depreciative, produse de o insistentă folosire ironică: un personaj este de obicei pitoresc, dar adesea controversat, dubios, chiar ridicol: „au reapărut în atenţia opiniei publice două personaje pitoreşti” (EZ, 1748, 1998); „generalul F., personaj mai mult decât controversat” (RL, 2775, 1999) ; „Personaj extrem de controversat, V. a cedat recent funcţia (...); s-a înconjurat de foşti securişti şi personaje care au făcut parte din PCR” (EZ, 15.04.2005); „Personaj de periferie” (titlu, EZ, 18.04. 2005). Cum s-ar explică această tendinţă de evoluţie semantică? În primul rând, mulţi dintre termenii generici tind să devină mărci ale distanţei ironice: procesul a fost observat în legătură cu ins, individ, dar e cel mai bine ilustrat în română de deprecierea grecismului ipochimen, la origine un perfect sinonim al lui persoană. Se adaugă probabil, în cazul cuvântului personaj, şi influenţa sensului său principal din limba actuală, inducând ideea de inautenticitate şi de ficţiune. Un personaj este în mod fundamental o invenţie dintr-un roman, un film, o piesă de teatru; transferat pe scena publică (altă metaforă uzuală), evocă peripeţii, spectacol, dar şi lipsă de consistenţă, de realitate.

1.4.3. ,,Cet/[ean”. Diversitatea de conotaţii a substantivului cetăţean e mascată uneori de definiţia neutră din dicţionare; în DEX, de exemplu, apare doar sensul „locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile şi politice şi care are anumite obligaţii faţă de acel stat”, însoţit de o explicaţie discutabilă, cel puţin incompletă, pentru valoarea substantivului la vocativ: „termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresăm unei persoane al cărei nume nu-l cunoaştem”. Cuvântul e unul dintre cele care au acumulat, prin evoluţia semantică îndelungată (bogat ilustrată în dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu, DA), mai multe valori, dintre care cele mai importante corespund unui uz strict juridic, unuia politic şi unuia al limbii curente, al conversaţiei cotidiene. Se mai poate adăuga la această listă şi un uz religios: cuvântul era folosit în textele coresiene cu sensul de „locuitor”, în sintagma „ai cerului cetăţeani” (ap. DA); de altfel, şi în prezent apar în textele bisericeşti formule de tipul „cetăţean al cerului/raiului”. Uzul juridic specializat, selectat de definiţia din DEX, este de obicei restrâns de determinări contextuale: „cetăţean german”. e interesantă folosirea lui cetăţean în practica juridică, în special ca termen de adresare care exclude formulele de politeţe: din unele situaţii de comunicare de acest tip (de exemplu, din procese) poate proveni o anumită devalorizare a cuvântului.

Uzul politic al substantivului e, până la un punct, pozitiv, continuând ideile egalitariste ale revoluţiei franceze; sensul modern e de altfel calchiat chiar după franceză şi apare cu conotaţii politice în scrierile secolului trecut: „Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezint pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în gvarda civică” (Caragiale 1959: 73, O noapte furtunoasă). Cetăţean are şi o istorie politică mai recentă: ar merita să fie urmărită folosirea lui în perioada comunistă, semnificativă inclusiv prin faptul că servea la a evita deopotrivă termenii marcaţi domn şi tovarăş (cf. Roceric 1995: 249); apoi uzul curent, global, din aceeaşi perioadă – „în vaste manifestaţii populare, la care au participat milioane de cetăţeni ai României” (Steaua, 1, 1982); în fine, folosirea lui de către Ceauşescu însuşi, de la formulele de adresare din discursurile publice – „Stimaţi cetăţeni” – până la sintagma repetată obsesiv la judecarea sa din decembrie 1989 – „ca simplu cetăţean”. În limbajul presei de azi, „simplul cetăţean” este în genere opus celor ce deţin puterea, în texte dominate de o compătimire vag depreciativă, subliniată de determinările contextuale: „un simbol... al dispreţului foştilor puternici ai zilei faţă de cetăţeanul de rând” (RL, 2028, 1996); „asistă nepăsător la o controversă pe spatele amărâtului de cetăţean” (EZ, 1051, 1995).

Din toate aceste surse, mai cu seamă din conotaţiile create de uzul curent pentru un „ins nedeterminat” şi un „ins supus legii”, s-a constituit tendinţa de a-l folosi pe cetăţean în contexte negative şi de a-i asocia o valoare depreciativă. Acelaşi proces s-a produs de altfel şi cu ins şi individ, desemnarea generică fiind în unele cazuri ofensatoare pentru persoana umană. Determinat sau nu, „cetăţeanul” nu e privit cu simpatie: „Un individ dubios bagă spaima în fochistele din cartierul Colentina (...). Cetăţeanul se furişează noaptea şi dă buzna peste fochiste” (Libertatea, 2199, 1997); „Pe cetăţeanul X.Y. îl lasă rece scrierile lui Eminescu.” (Dilema, 269, 1998).

O nuanţă ironic-depreciativă pot căpăta şi femininele cetăţeană şi în special cetăţeancă (ultimul e derivat cu sufixul -că, simţit azi ca popular şi învechit)⁸⁶: „victimele luate în coarne de cetăţeanca respectabilă” (piticipecreier.blogspot.com). Oricum, conotaţiile peiorative ale cuvintelor, mai ales în măsura în care nu sunt deductibile din sensul de bază, ar trebui studiate şi indicate în dicţionare: în cazul dat, s-ar evita astfel mai ales riscul de a fi luată în serios explicaţia formelor de adresare cetăţene! cetăţeanco! – pe care e greu de acceptat că le-am putea folosi pur şi simplu pentru o persoană „al cărei nume nu-l cunoaştem”.

În discursul politic actual, sintagma Stimaţi cetăţeni este folosită cu oarecare rezervă, probabil din cauza conotaţiilor sale mai curând oficiale. Preşedintele Traian Băsescu, de exemplu, a dublat-o în primul moment printr-o sintagmă mai afectuoasă – „Stimaţi cetăţeni, dragi compatrioţi” (Discurs la ceremonia de depunere a jurământului în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului României, 21.12.2004, presidency.ro) –, renunţând de cele mai multe ori la ea pentru: Dragi români (Discurs la recepţia oferită cu prilejul Zilei Naţionale a României, 30.11.2005, ibid.) şi Dragi compatrioţi (Discurs prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Parlamentul României, 18.12.2006, ibid.).
1.4.4. ,,Popor”. Nu e tocmai banală frecvenţa cu care termenul popor circulă şi astăzi, în discursul public românesc, cu sensurile şi conotaţiile sale destul de diferite şi de ambigue. Emfaza naţională (pentru care vezi mai jos, 2.1.), clişeul politic şi eticheta etnografică sau sociologică, în formele lor uneori incredibil de luate în serios, coexistă cu echivalentele parodice. Într-o bună parte a jurnalisticii de azi răsună încă ecoul discursului paşoptist („Popolul român voieşte o patrie tare...”); simultan, un registru distinct, mai rece şi birocratic, pare să continue o fază anume a limbajului politic populist – cea a regimului comunist („lupta poporului”; „cu poporul şi pentru popor”; „cel mai iubit fiu al poporului”). Persistă, în fine, uzul sociologic şi etnografic, oscilând între afectiv-apreciativ şi vag peiorativ, de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea: al viziunii poporaniste, sămănătoriste („scene din popor”), sau al adversarilor ei. În linii mari, uzurile actuale corespund accepţiilor popor – „neam”, „naţiune”; „clasele de jos”; „ţărănime” – adesea oscilând imperceptibil între ele.

Neutră în intenţie, invocarea poporului pentru desemnarea limbajului popular–familiar, prin formula „cum se spune în popor”, are un ciudat aer desuet: în ea pare a supravieţui ceva din frazeologia poporanistă. Expresia se poate referi la obiceiuri şi tradiţii, dar şi strict la limbaj; însă fără o riguroasă apreciere a „popularului”, cuprinzând proverbe, locuţiuni tradiţionale, dar şi formule familiare mai moderne: „n-au ce pune pe masă, cum se spune în popor, n-au după ce bea apă” (Dimineaţa, 87, 1998); „Când ţara arde, baba se piaptănă, se spune în popor şi parlamentarii români nu dezmint înţelepciunea milenară” (Cotidianul, arhiva on-line, 2000); „BANCOREX s-a dovedit a fi o vacă bună de muls, cum se spune în popor” (RL, 2776, 1999, 7); „paşii amintiţi – pozitivi în esenţa lor – se dovedesc a fi, cum se spune în popor, o frecţie la un picior de lemn” (CN, 3090, 2001).

Clişeele politice sunt reluate parodic („greu încercatul popor român” – cotidianul.ro), deşi circulă mai departe şi în forme serioase, în discursul indignat şi agramat (scrisoare de la un cititor: „Vă rog frumos să-mi scrieţi de ce I. şi V. a vândut FLOTA şi poporul nu ia nicio acţiune împotriva lor?” – EZ, 352, 1993) sau în cel patetic: „Ziar dedicat poporului român” (subtitlu al Jurnalului Naţional la începutul anilor ’90). Folosirea ironică e de obicei semnalată de contrastul cu situaţia sau cu contextul lingvistic, ori de recurenţa clişeelor. În orice caz, există îmbinări destul de specializate pentru uzul ironic; una dintre acestea este tot poporul: „de teama tâlhăriilor ce pot avea loc când tot poporul stă cu ochii în soare” (Cotidianul, 2428, 1999); „în apărarea ţărişoarei noastre invadate de inamic, urma să sară tot poporul apt şi cât de cât instruit” (AC, 1996); mai ales când se suprapune peste o replică ambiguă, parafrazată: „Din ciclul «Să dăm Constituţie la tot poporul»“ (AC, 20, 1999); „MTV pare că s-a cam plictisit să dea doar clipuri la tot poporul” (pcmagazine.ro). Nu e niciun dubiu asupra intenţiei umoristice a formulei a da bine la popor – combinare a termenului politic-patetic cu o construcţie verbală familiar-argotică: „să-i scrie majestăţii sale să se delimiteze şi excelenţa sa, că dă bine la popor” (AC, 49, 1997); „dădea mai bine la popor că Preşedintele rade şi el la unşpe dimineaţa, ca tot omu', o votculiţă” (AC, 32, 1997, 8); „deh!, «dă bine la popor” sarmaua din furculiţa demnitarului” (Cotidianul, ianuarie 2002); „Dă bine la popor să vorbeşti de refacerea României Mari?” (Vl, arhivă 2001).

Ironiile nu împiedică însă repetarea insistentă a referirilor la popor în discursul politic, mai ales în perioadele de criză.
1.4.5. „Nea Gheorghe”. Folosirea unui nume propriu foarte răspândit pentru a desemna metonimic cetăţeanul-tip, reprezentantul generic al unei etnii sau al unei categorii sociale, e un fenomen cultural universal; Graur 1965 ilustrează fenomenul, printre altele, prin numele pe care le consideră simbolice pentru rus, german, român: Ivan, Fritz, Popescu. Într-un studiu din 1928 (Divagazioni semantiche rumene), C. Tagliavini aduna o bogată serie de nume româneşti folosite pentru a desemna „omul simplu”, „omul prost”; lista începe, nu întâmplător, cu Gheorghe (exemplul cel mai clar al sensului e o zicală culeasă de Pamfile într-o cercetare din 1908: „Nu fii Gheorghe” = „nu fii prost”). Şi Graur, în volumul deja citat (Nume de persoane, 1965), aminteşte o sintagmă glumeaţă din vremea copilăriei sale – „model nea Gheorghe” = „obiect grosolan, nefasonat”
(p. 157). Ca şi Ion („să vorbească şi nea Ion, că şi el e om”) sau Vasile, alte nume selectate în timp de vorbitori pentru un uz glumeţ şi depreciativ, Gheorghe aparţine seriei onomastice tradiţionale, fiind unul dintre cele mai populare nume calendaristice, în special în mediile ţărăneşti. E probabil ca Gheorghe să fi asumat semnificaţiile cele mai „rustice” (suferind şi o devalorizare previzibilă) pentru că e, între celelalte amintite, singurul care a fost dublat cu succes de o formă percepută de mulţi ca elegantă, cultă, citadină – George. S-a format astfel cuplul Gheorghe (asociat mediului rural) / George („înnobilat”), în vreme ce Ion a rămas o alegere pentru toate registrele, iar Vasile sau Ilie au fost simţite ca predominant populare. Evident, modele lingvistice sau opţiunile personale pot răsturna oricând situaţiile descrise, modificând în plan social sau individual conotaţiile culturale ale numelor.

În limba actuală, numele cu valoare generică şi vag depreciativă – derivată tocmai din ideea de „anonim, ins mediu” – circulă în vorbirea familiară, de unde pătrund adesea în comentariul politic şi jurnalistic. Le întâlnim mai ales precedate de nea – indice suplimentar al mediului de familiaritate populară. Discursul accesibil – populist, simplificator, reductiv – recurge frecvent la ipoteze despre „nea Gheorghe”. La o încercare de cercetare în internet, în ianuarie 2001, motorul de căutare Google a furnizat nu mai puţin de 47 rezultate pentru „nea Gheorghe”⁸⁷. E drept, multe dintre ele trimit la personajele tipice din foarte numeroasele arhive de bancuri româneşti. Restul provin din editoriale şi cronici politice. E interesant de văzut care sunt contextele tipice ale apariţiilor numelui. Desigur, omul simplu e pus în opoziţie cu politicienii: „Politicienii se controlează reciproc, ba chiar se pot şantaja, iar nea Gheorghe are dreptul numai la opera Securităţii, nu şi la autorul ei” (EZ, 17.10.1997). Adesea este actualizată mai ales conotaţia mediului ţărănesc: „Cifra avansată de MAA este cu totul absurdă ţinând cont de faptul că este imposibil de aflat cât grâu deţine «Nea Gheorghe» în hambar” (Cotidianul, săpt. 10–16.01.2000); „sfârşitul lui nea Gheorghe din parlament şi revenirea la coada vacii şi la furat din grădina IAS” (listă de discuţii, 25.07.2000); „Primarul ţăranului oltean este acela care şade seara cu orişicine la un rachiu mic pe prispă, ori la crâşmă, care mănâncă fasole din aceeaşi strachină cu nea Gheorghe de pe uliţă” (Adevărul, 5.06. 2000). Personajul e „omul de pe stradă” („încerc să mi-l imaginez pe nea Gheorghe cu sacoşa bălăngănindu-se pe lângă coapsa dreaptă, mergând pe trotuar în timp ce mintea lui lucrează ca un calculator”, EZ, 2278, 1999), obligatoriu victimă – „Nea Gheorghe, cel fără slujbă sau cu leafă de mizerie”, „nea Gheorghe, cel lovit în cap cu măciuca reformei” (EZ, 30.01.1998) – , deşi nu lipsit de tentaţii ilicite („i-ar place lui nea Gheorghe să-şi vândă întâi roşiile stricate ca să le ţină pe alea bune pentru el şi familia lui”, RL, 27.09.2000 – Forum; „nea Gheorghe butonează internetul şi este hrănit sistematic cu ‘silicoane’ şi perversiuni, apoi se uită la Veta lui...”, Agora online, 27.10.2000). Uneori, numele e însoţit de o localizare generică, tipică sau pur şi simplu pitorească: „nea Gheorghe din fundul ţării” (Cronica, 03.08.2000), „nea Gheorghe din Pângăraţi” (EZ, 16.12.1999), „contrabanda n-a fost opera lui nea Gheorghe din Cluj sau din Galaţi” (EZ, 25.07.2000). Trăsătura sa caracteristică e naivitatea („pactizările oneroase, alianţele contra naturii îl induc în eroare pe nea Gheorghe”, RLit, 15.12.1998), semn uneori de cinste, alteori de prostie sau ignoranţă. Într-o viziune hiperbolică a insignifianţei, e vorba de „acel nea Gheorghe dincolo de care nu mai e nimic pe scara socială decât biata şi curata biologie” (EZ, 30.01.1998). Întrebuinţat în adresări amicale – „Nea Gheorghe, te-ai ars!... Şi mata, nea Gheorghe, trebuie să dovedeşti că ai maşină bună, că ai materie primă şi resurse...” (EZ, 11.11.1999) – , cu sensul explicitat – „nea Gheorghe (personaj generic pentru atât de invocatul român naiv)” (EZ, 30.01.1998) – , numele e atât de frecvent azi încât ajunge să-şi elimine concurenţii, chiar înlocuindu-i în expresii precum cea pe care am citat-o la început: „să vorbească şi nea Gheorghe, că şi el e om” (AC, 14.09.1999).
1.4.6. ,,Ştab”. În ultimele decenii ale regimului comunist, un cuvânt foarte răspândit în vorbirea curentă pentru a desemna pe deţinătorul de putere şi de avantaje era ştab. Dicţionarele au înregistrat sensul mai nou al substantivului, care apărea în DEX (1975), cu indicaţia „familiar”, ca „persoană de vază pe plan social; şef, conducător”; iar în MDE (1978) – ca „(familiar) şef”. Conotaţiile negative ale termenului nu erau în genere marcate în dicţionare; în DLR (Dicţionarul limbii române, Litera Ş, 1978) se simţea totuşi o oarecare tensiune între paranteza explicativă – „(familiar, adesea ironic)” – şi definiţia neutră, limitativă – „persoană care face parte din conducerea unei instituţii, a unei organizaţii etc.”. Citatele oferite de dicţionar pentru a ilustra acest sens sunt din anii '50; li se pot adăuga unele mai recente: „o să se bage ştabii în faţa noastră iar noi o să ne uităm ca proştii” (Anghel Mânăstire 1990, 37); „ruda săracă a unei familii cu colonei şi ştabi civili” (Tănase 1990, 170); „ştabii de la Uniune” (Goma 1991, 7) etc.

Cuvântul existase mai înainte în română ca termen militar; e de origine germană, dar a fost preluat, se pare, prin filieră rusă, în vremea războaielor ruso-turce şi mai ales a Regulamentului Organic, cu sensurile de „stat major” – şi în sintagme ca ştab major, ştabul oştirii, marele ştab domnesc etc. – şi de „ofiţer de stat major”, „ofiţer superior” (ştab ofiţer). Indiferent de fazele exacte ale evoluţiei sale semantice (integral internă sau suferind poate şi o influenţă externă?), cuvântul se potrivea, prin originea sa militară, unei ierarhii totalitare. Sinonimia cu „şef” a fost desigur doar parţială; ştab nu poate să apară în contextele în care celălalt cuvânt funcţionează ca termen de relaţie („şeful tău"), ci a fost folosit pentru a desemna mai curând „categoria de şef”. Răspândirea cuvântului în registrul colocvial e dovedită şi de existenţa unor derivate, neînregistrate de dicţionarele generale: ştăbuleţ, ştăbime şi chiar, mai rar, ştăbăraie (ultimul, formaţie cu sufix colectiv şi peiorativ, în Cuvântul, 14, 1990).

Or, e interesant că după 1989 cuvântul a suferit o dublă înlocuire: ca termen de istorie recentă şi ca termen al conversaţiei cotidiene. Pentru a desemna retroactiv poziţiile superioare din ierarhia regimului comunist au fost preferaţi termeni ca nomenclaturist şi nomenclatură, iar pentru noile ierarhii s-au impus treptat alte formule de desemnare. Astfel, ştab a căzut în desuetudine, fiind evitat atât în referirile la trecut, cât şi în discursul despre situaţia prezentă. Probabil că nomenclatură, preluat din analizele occidentale asupra fenomenului comunist, a fost simţit ca aducând o anume distanţare – cu efect de teoretizare sau de acuzare – în vreme ce ştab căpătase, chiar prin uzul său ironic, o conotaţie de „participare”, de acceptare.

După 1989, termenul şi derivatele sale mai apar aproape numai în evocări ale trecutului: „prin iscusinţa lor naturală, cultivată în familie, copiii de ştabi dobândeau iute poziţia de supraveghetori în clasă” (22, 730, 2004); „cei doi foşti ştabi comuniăti au fost luaţi de la noi şi duşi în unitatea de la Deveselu” (Ziua, 3864, 2007); „imaginea obscenă a îmbogăţiţilor tranziţiei, proveniţi din fosta nomenclatură, ştabi şi fii de ştabi” (Contrafort, 3–4, 2004); „Ceauşescu rezervase ştăbimii un bulevard întreg” (Gândul, 19.12.2005).

Cât priveşte noile formule, ele sunt, din fericire, mai multe, reflectând atât o incipientă multiplicare a ierarhiilor, cât şi variaţiile de perspectivă sau de registru al vorbirii: mai marii, guvernanţii, Puterea, puternicii, potentaţii, cei de sus, persoanele înalte, zeii (formule desemnând, mai ales în stilul jurnalistic, pe deţinătorii de putere politică); îmbogăţiţii, privatizaţii, magnaţii, noii capitalişti (deţinătorii de putere economică); lumea bună, elita (deţinătorii de autoritate socială) etc.