 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

1.6. Derivate ironice şi jocuri de cuvinte
La începutul anilor ’90, discursul politic puternic polarizat a exploatat în scopuri polemice şi ironice procedeele de formare a cuvintelor.
1.6.1. ,,F.S.N”. În discursul opoziţiei, puţine cuvinte au avut un câmp derivativ mai bogat decât sigla desemnând partidul aflat la putere la începutul anilor ’90: F.S.N.
(= Frontul Salvării Naţionale). „O anumită parte a presei”, cu deosebire inventivă, a folosit mai ales procedeul derivării în scopuri ironice. Lista noastră, fatalmente incompletă, cuprinde termeni ca: fesenism, fesenist, antifesenist, feseniot, fesenie, feseneu, fesenar, fesenariot, fe­senităţi, fesejurnal, a feseni, a feseniza, Fesenuş Neagu, Feseneea campestris, fesenstroika. Formaţii efemere, desigur, ca orice reflex lingvistic al unei realităţi politice limitate în timp – dar care ilustrează, cel puţin, o disponibilitate constantă a limbii spre derivare şi joc de cuvinte.

Se impun câteva observaţii: terminaţia -u, adăugată formei rezultate din simpla pronunţare a siglei (fesene) intensifică, prin caracterul său popular, de adaptare prea rapidă la tendinţele curente ale limbii (care evită finala în e accentuat) – nota peiorativă a cuvântului; adjectivul şi substantivul fesenist(ă) aveau un sens restrâns (membru sau adept al partidului în cauză), şi unul lărgit, caracterizând o anume categorie sau mentalitate, indiferent de apartenenţa la partidul F.S.N. sau de votul în favoarea acestuia; acelaşi sens larg era atribuit, în genere, şi de substantivul fesenism (se putea vorbi, astfel, de „feseniştii de la Pnom Pehn” – Flacăra, 39, 1990 – sau de un „fesenism contagios”). Sensul peiorativ mai puternic al sufixului de agent -ar este exploatat în fesenar (substantiv şi adjectiv: „maşina de vot fesenară”, Viitorul, 112, 1990; „fandacsiile fesenarului sucevean”, ibid., 178, 1991). Fesenia („apriga fesenie ploieşteană” – Contrapunct, 40, 1990) denumeşte (ca „lăptărie”, „cizmărie” etc.) o „firmă”, deci organizaţia (loca­lă) a partidului, văzută ca o prăvălie; în timp ce feseniot („presa feseniotă” – Contrast, 30, 1990) şi fesenariot (Contrapunct, 40, 1990) utilizează rezonanţele fanariote ale unei terminaţii greceşti puţin productive în română. Cuvintele-valiză şi latinismele inventate mar­chează neechivoc apartenenţa ori aservirea la un partid (sau, eventual, la o mentalitate); mai interesantă este existenţa în paralel a două verbe: a feseniza („au fesenizat cu înverşunare”‚ Dreptatea, 205, 1990) şi a feseni („Să le mulţumim, să-i fesenim” – Dreptatea, 314, 1991) – primul având un sens mai stabil şi mai previzibil (în genul „a acţiona pe linia, cu ideologia sau tactica partidului FSN”), celălalt fiind o formaţie întâmplătoare (asociată probabil sonor cu a firitisi)‚ tranzitivă, cu sens mai imprecis şi miză pe sugestie.

1.6.2. ,,Zâmbet”. Între alte cuvinte-emblemă, unul ale cărui derivate (în acest caz preexistente apariţiei sale în discursul politic) erau frecvent folosite cu aluzie directă sau indirectă la persoana preşedintelui Ion Iliescu sau la masca de facil optimism a multora dintre instituţiile puterii – a fost zâmbet. Un element exterior ridicat la valoarea de simptom îşi diversifica şi îşi lărgea (în cazul derivatelor curente) contextele de apariţie: „prietenii cu ochii oblici ai zâmbitorului” (CI, 10, 1991), „zâmbăreţul nostru” (Timpul, 31, 1990, 8), „scenariile zâmbitoare” (RL, 307, 1991) – ajungând inevitabil şi la formaţii neatestate de dicţionarele curente: zâmbicios („entitate gregară şi zâmbicioasă”, Caţavencu, 23, 1991), zâmbilici (Caţavencu, 11, 1991) – sau la modificări de regim gramatical – verbul intranzitiv a zâmbi, de pildă, căpătând un participiu cu sens pasiv: „imaginile selec­tate, prezentate şi zâmbite seara de Cornelius Roşiianu” (EM, 23, 1991). În sfera aceleiaşi noţiuni variaţia era produsă şi de echivalente în limbi străine – „traseul prezidenţial al lui Smiley” (Caţavencu, 46, 1991) – sau de parafrazarea – dublu aluzivă – a unei locuţiuni: „ne putem face liniştit de surâsul Europei” (Accent, 8, 1991).

1.6.3. ,,Emana[ie”. Calitatea polisemantismului a dezvoltat-o, în cel mai înalt grad, la începutul anilor ’90 un al treilea termen a cărui carieră politică stă sub semnul ironiei: emanaţia. Împrumuturile emanaţie şi a emana şi participiul adjectivizat ori substantivizat al verbului, emanat, stabilesc relaţiile cele mai diverse cu regenţii şi determi­nanţii lor. Preluat din clişeul iniţial al Puterii – „Suntem emanaţia revoluţiei” –, substantivul conota, în toate apariţiile sale, implicarea guvernamentală: „emanaţii ale Puterii” (Contrapunct, 44, 1990), „emanaţii ale unei gestiuni economice defectuoase” (RL, 405, 1991), „nudele emanaţii ale comerţului socialist (...)‚ numite magazine de stat (degeaba)” (Timpul, 30, 1990) – gradul de concreteţe al „pro­dusului” sporind distanţa metaforică şi, implicit, ironia: „o emanaţie de nivelul gazetei Azi” (EM, 11, 1990). Mai inventive erau cazurile în care termenul se folosea ca sinonim pentru cuvinte foarte depărtate de sensul său iniţial – tratat ca şi când ar fi fost cu adevărat un termen serios al limbajului politic (organizatoric!) – „sediul emanaţiei ieşene F.S.N.” (OS, 1, 1991) – sau ca un cuvânt de bază al lexicului general, substitut în expresii şi locuţiuni: „nu mai au picătură de emanaţie în sânge” (RL, 228, 1990). De emanat, putea emana orice: texte comunicate, acţiuni, formaţiuni – astfel încât verbul a ajuns să fie folosit absolut: „implementează, emanează, surâd” (22, 13, 1991). Dacă emanaţii şi mai ales Emanatul au căpătat un referent precis (de exemplu în lozinca „Jos Emanatul!”), adjectivul s-a depărtat cel mai mult de sensul iniţial şi de valoarea de participiu în utilizările glumeţe cu sens vag şi cu grad de comparaţie: „tot ce are mai emanat ţara”‚ „fiecare mai emanat decât celălalt” (RL, 228, 1990).
Foarte puţine din sensurile şi valorile conotative analizate (1.6.1.–1.6.3.) s-au mai păstrat, după 15 ani. Zâmbetul e probabil o trăsătură prea generală pentru a rămâne definitiv asociată cu un personaj politic. Chiar termenul zâmbilici e folosit, în jargonul internetului, ca echivalent familiar pentru smiley (desenele zâmbitoare care se pot introduce în mesaje, pentru a suplini absenţa mimicii din comunicarea orală): „vroiam să bag un zâmbilici...”; „te străduieşti să bagi zâmbilicii atunci când trebuie” (forum.fanaticgamer.ro) etc. Nici emanarea nu mai este foarte prezentă în limbajul politic⁹⁰. S-a păstrat, surprinzător, fesenist, în ciuda trecerii unui număr destul de mare de ani de la schimbarea denumirii partidului şi a siglei; mai puţin în limbajul politic şi jurnalistic: „fostul fesenist Cazimir Ionescu revine în prim-planul vieţii politice după o absenţă de aproape şase ani” (EZ, 10.03.2006) – şi mai mult în comentariile cititorilor – „securist şi fesenist sunt două lozinci scoase din disperare de la naftalină” (forum Cotidianul, 17.10.2006).
1.6.4. ,,Cotroceni”. Limbajul politic utilizează adesea metonimia prin care numele unei instituţii sau persoane oficiale e substituit de cel al locului în care aceasta îşi are reşedinţa, de „adresa” sa; procedeul este internaţional (Quai d'Orsay, Downing Street 10); în presa românească, sunt folosite curent denumirile Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria pentru a desemna preşedinţia, respectiv guvernul. Un pas mai departe e făcut prin re­nunţarea la „palat”; mai puţin protocolar, într-un stil publicistic mai alert, apare doar toponimul Cotroceni: „Arti­colele sale caustice au făcut-o indezirabilă pentru Cotroceni” (EM, 19, 1992). Când transferul de sens e dus până la capăt, e însoţit de unele mărci formale (de pildă, articularea); fenomenul a fost vizibil mai întâi în textele umo­ristice: „iniţiative ale Cotroceniului” (AC, 8, 1991), dar ulterior s-a răspândit: „Cotroceniul nu-l vrea pe Cioroianu la Externe” (ZI, 20.02.2007).

La începutul anilor ’90, când polemicile jurnalistice îl vizau adesea pe preşedintele de atunci, Ion Iliescu, desemnat frecvent prin formule aluzive şi ironice, frecvenţa toponimului Cotroceni a fost extrem de ridicată, având drept consecinţă şi producerea unui număr destul de mare de derivate – aproape toate formaţii glumeţe: cotrocenian, cotrocenist, cotrocenesc, cotrocenizare, cotrocenat, cotrocean, cotroc. N-am ob­servat însă, deşi derivarea regresivă a acţionat şi ea, să se fi „redescoperit” verbul a cotroci.

Verbul a cotroci este înregistrat de Dicţionarul academic al limbii române (şi de alte câteva dicţionare ante­rioare), cu două sensuri: ,,1. a căuta cu de-amănuntul, a scotoci, a cotrobăi, a scormoni”; 2. „a adăposti” (DA). Cuvântul apare cu etimologia incertă (se fac trimiteri la posibile surse din maghiară) şi cu o variantă a cotroşi – „a bulduşi, a scociorî, a cotrobăi”; „a astruca, a în­veli etc.”. Există, în plus, cotroc, o va­riantă. a substantivului cotlon „ungher, ascunziş”, „atestat cu sensul de „culcuş, adăpost”. Indiferent de calea reală de formare a toponimului Cotroceni, legătura lui cu această familie de cuvin­te pare foarte evidentă. În Istoria Bucureştilor a lui N. Iorga există un pasaj care astăzi nu poate decât să ne amuze, prin inevitabile aso­ciaţii de idei: „La Cotroceni, al cărui nume chiar înseamnă un loc unde se «cotroceşte» cineva, sau, cum se zice în Banat, se cotârşeşte, era marea pădure în care (...) Şerban Cantacuzino (...) a izbutit să găsească un adăpost” (Iorga 1939).

Verbul a (se) cotroci, oricum popular, pare să fi dispărut cu totul din lexicul vorbitorilor actuali; altminteri, cu sensurile sale (în special „a se adă­posti”, care îşi poate pierde neutralitatea în sinonime parţiale, marcate stilis­tic, precum a (se) aciua, a (se) pripăşi, a (se) oploşi etc. şi cu sonoritatea ex­presivă – neeufonică –‚ ar fi fost cu siguranţă actualizat în jocurile de cu­vinte prin care se manifestă umorul politic românesc.

Adjectivele care trimit la sfera pre­zidenţială sunt cotrocenian, cotrocenesc („budoarul cotrocenesc”, AC, 8, 1992), dar mai ales cotrocean, obţinut direct din numele propriu prin conversiune (procedeu la modă în limbajul publicistic actual, ­vezi „reforma stolojană”, din numele propriu Stolojan): „consilierul co­trocean”, „poetul cotrocean” (AC, 8, 1992); for­mele circulă, trec dincolo de paginile revistei în care au apărut prima dată (adjectivul în cauză apare, în construc­ţia „devotatei cronicare cotrocene”, şi în EM, 10, 1992). Variantele derivării spontane sunt uneori înşirate, puse la dispoziţia cititorului: „o fi rămas, fără măcar să-şi fi dat seama, pur şi simplu cotrocenian/cotrocenist/cotroc” (Luceafărul, 4, 1992).

După aproape 15 ani, formele sunt în evident regres; dintre ele supravieţuiesc mai ales cotrocean şi cotrocenist. Primul apare, de exemplu, în titlul „Epistola lui Patriciu către cotrocean şi victorian” (Curentul, 18.11.2005), ale cărui referiri prin jocuri lexicale sunt decodate în textul articolului: „Scrisoarea pe care şeful companiei Rompetrol, Dinu Patriciu, a adresat-o preşedintelui Traian Băsescu şi premierului Călin Popescu Tăriceanu”. Preşedintele este desemnat prin termenul cotrocean, iar primul ministru prin victorian (de la Palatul Victoria). Cotrocenist e folosit, în anii 2005–2007, pentru a-i deseemna ironic pe partizanii preşedintelui.

Dacă sensul adjectivelor e foarte uşor de dedus din legătura lor cu numele propriu care le-a stat la bază, alte derivate sunt mai mult aluzive, cu sens mai larg şi mai puţin precis; cotroceni­zare, de pildă – „deziluzionat de «cotrocenizarea» Revoluţiei” (TL, 621, 1992) – îşi precizează sensul doar în context (unde ar însemna, în linii mari, „acaparare, confiscare de către preşedinte – şi de persoane din anturajul său”); izolat, ar putea fi interpretat şi ca „mu­tare la Cotroceni”, „transformare după modelul Cotroceniului” etc. Şi substan­tivul cotrocenat este explicabil doar în contextul în care a apărut, într-o serie construită în parte pe criterii formale; poate de aceea ambiguitatea cuvântului nici nu e complet eliminată, mai multe asociaţii stabilindu-se în jurul ideii de „putere cu sediul la Cotroceni”; „Toţi vreţi regate, toţi vreţi cotrocenate, toţi vreţi anticipate ...” (RL, 42, 1991).

Toponimul Cotroceni apare, în fine, în construcţii perifrastice – „amenin­ţă Republica de la Cotroceni” (Coti­dianul, 76, 1992) –, mai ales în cele care îl desemnează, ironic, pe preşedinte – parodiind formulele solemne, hiperbolice ale limbii de lemn; în primii ani în care era preşedinte, Ion Iliescu a fost numit, printre altele şi în chip cu totul glumeţ-efemer, „Titanul de la Cotroceni” şi „Leul din Cotroceni”⁹¹ (AC, 6, 1991).

1.7. Polemici condensate în formule de desemnare: „evenimentele din decembrie”
Diversitatea desemnărilor unui fapt istoric e de obicei conştientizată de vorbitori, fiind resimţită ca un simptom al diferenţelor de atitudine politică. Într-o alegere lingvistică se manifestă o opţiune ideologică. E interesant că aproape fiecare expresie folosită pentru a denumi evenimentele din decembrie 1989 a putut fi interpretată ca reflectând puncte de vedere distincte, chiar diametral opuse, şi a fost deopotrivă incriminată ori adoptată, din motive diferite, de adversarii politici. Formulele care conţineau termenul-cheie revoluţie, mai frecvente în imediata apropiere a evenimentelor, la sfârşitul anului 1989 şi la începutul lui 1990, s-au păstrat apoi pe de o parte în discursul oficial, mai ales în momentele de celebrare, pe de alta în texte polemice, în care autorii îşi motivau de obicei alegerea lexicală („atunci după revoluţie – căci, totuşi, şi revoluţie a fost”, RLit, 244, 1990). Succesul cel mai mare l-a înregistrat, până la urmă, termenul evenimente, folosit singur sau în sintagme lămuritoare. Alegerea prudentă nu a fost totdeauna interpretată ca neutră, în ea percepându-se o negaţie implicită, sceptică, a termenului revoluţie. De aceea, opozanţilor care au vorbit despre evenimente li s-a putut reproşa (de către cei aflaţi mai mulţi ani la putere) fie discursul suspicios, presupunerea unei lovituri de stat, fie discursul minimalizator, refuzul de a recunoaşte radicalitatea schimbării. O nuanţă ironică s-a manifestat în folosirea cu majusculă a cuvântului – „până la Evenimente” (AC, 45, 1992); parodia directă a asociat scrierea cu iniţiale majuscule cu lexicul devalorizant: „Evenimentele Nasoale din Decembrie” (AC, 21, 1992).

Un mod de a evita disputa revoluţie vs. evenimente a fost mutarea centrului de greutate pe determinant, deci preferinţa pentru cuvântul decembrie, prezent în ambele tipuri de sintagme – „revoluţia din decembrie” şi „evenimentele din decembrie”. Maxima prudenţă s-a întâlnit aici cu maxima inventivitate, sintagma al cărei punct stabil a devenit precizarea temporală „din decembrie” suferind substituţii expresive, mai ales în notă cinică şi sarcastică. Au existat şi formule patetice lansate cu toată seriozitatea, precum cuplul antitetic de hiperbole meteorologice: „dogoarea din decembrie” (Adevărul, 82, 1990) şi „viforniţa din decembrie” (Naţiunea, 50, 1994). Cele mai multe dintre formulele ironice apărute între timp şi dezvoltate prin sinonimie şi analogie conţin ideea de mulţime şi de agitaţie, într-un registru predominant familiar: „vânzoleala din decembrie” (Cuvântul, 34, 1992), „învălmăşeala din decembrie” (AC, 45, 1992), „tiribomba din decembrie” (AC, 27, 1992), „aglomeraţia din decembrie” (RL, 1089, 1993), „zăpăceala din decembrie” (RL, 1868, 1996), „vâjâiala din decembrie” (RL, 1854, 1996). Formulele lui Mircea Dinescu – din Pamflete vesele şi triste, 1996 –, sunt cele mai imprevizibile, pentru că elementele din tiparul dat se modifică permanent în funcţie de context; apar astfel „micul potop din Decembrie” (p. 47), „marele dopaj din decembrie” (p. 59), „digestia din decembrie” (p. 94) etc. Foarte des, referirea la revoluţie şi precizarea temporală actualizează unul dintre clişeele politice comuniste: denumirea „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”: „Marea Revoluţie Socialistă din... Decembrie” (Phoenix, 37, 1990), „«marea aglomeraţie» din decembrie” (RL, 1025, 1993), „Măreţul Paricid din Decembrie” (AC, 45, 1992) „marea înghesuială din decembrie” (Dinescu 1996: 84).

În Şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 20 decembrie 2005, de comemorare a evenimentelor din decembrie 1989, vorbitorii s-au referit la Revoluţie şi la „mişcarea revoluţionară românească din decembrie 1989, pornită dintr-o revoltă transformată într-o revoluţie” (R. Theodorescu, cdep.ro) – sau au evitat o alegere, vorbind de „ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989”; „revoluţie, lovitură de stat, loviluţie” (Crin Antonescu, ibid.).

Varietatea formulelor de desemnare ilustrează nu numai incertitudinea politică şi istorică, dar şi inventivitatea, umorul crud, ironia anti-festivistă şi chiar (pentru că formulele cele mai demitizatoare sunt folosite de autori care nu pot fi bănuiţi de „nostalgii” politice) tensiunea autoironică.

2. Emfaz/ şi ironie: identitatea na[ional/ şi local/
2.1. „Poporul acesta”
Registrul predilect al presei naţionaliste şi ultranaţionaliste este injuria vulgară; e totuşi instructiv să ne oprim şi asupra domeniului (incontestabil mai restrâns) al personajelor şi noţiunilor pe care ea le propune ca pozitive. Acolo unde ar trebui să apară – să se lase, măcar, întrevăzute – valorile în numele cărora se incriminează şi se ameninţă, lucrurile sunt de o dezolantă simplicitate. De la repetiţia pură la metaforele-clişee şi la mărcile emfazei, ceea ce contează e doar funcţia incantatorie şi dominanta afectivă a limbajului.

În Dicţionarul grotesc publicat în 1869 în Convorbiri literare, Alecsandri înşira sintagme al căror mecanism, cel puţin, ne apare şi azi ca extrem de familiar:

Statul român – Monitorul român – Ziarul «Românul» – Pasagiul român – Strada română – Teatrul român – Ateneul român – Academia română – Camera română – Senatul român – Otelul român – Cafeneaua română – Croitor român – Crâşmar român – Caşcaval român (...) etc., etc., tot român, toţi români şi încă şi în veci români! În prezenţa acestui nume de român, care a ajuns a fi o mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene etc., cu o profusie ridiculă, fie cine este în drept a se întreba dacă nu cumva românii se tem să fie confundaţi cu chinezii în ţara lor? (Alecsandri 1974: 332–333)
Obsesia pe care o trădează şi în prezent fenomenul⁹² merită să fie luată în seamă.

Cine ar avea disponibilitatea analitică de a elimina din articolele României Mari toate pasajele violent injurioase (despre al căror limbaj incredibil s-a scris destul şi se scrie acum mai puţin doar dintr-un firesc sentiment de saturaţie şi respingere), pentru a încerca să descopere izotopia valorilor propuse, ar putea descoperi lucruri nu mai puţin tipice: de exemplu, frecvenţa extremă a nominalelor „românii”, „poporul român”, „populaţia României”⁹³, cărora le sunt atribuite, după o schemă repetată aproape fără excepţie, roluri pasive, de obiecte ale unor acţiuni violente. „Poporul român” e „înjurat”, „împroşcat cu noroi şi venin”, „terorizat”, instigat, denigrat, omorât („ungurii n-au avut altă treabă decât să omoare români în mod bestial”) etc.; principiul se aplică şi unor entităţi mai abstracte: „specificul naţional românesc (...) a fost spurcat în permanenţă”. Efectul unei asemenea aglomerări de acţiuni suportate e justificarea ipoteticei reacţii, anunţate ameninţător în final de articol: „când vor veni mulţimile de români de pe Văile Mureşului, şi Arieşului, şi Oltului, şi Prutului ca să facă ordine...”; „Nu vă jucaţi cu răbdarea românilor, eu v-am mai spus-o!”. Personajului colectiv îi sunt atribuite din oficiu unitatea, unanimitatea de păreri, numărul mare: „Sunt unul din milioanele de români ai acestui scump şi brav popor...”, „noi, cca 20 milioane de români...”, „o ţară întreagă”; e ceea ce permite banala personificare transpusă mai ales în metafore corporale: „trupul poporului român” sau (cu o hiperbolă hilară prin asocierea adjectivului infinit cu substantivul derivat dintr-un verb cel mult repetititv, nu durativ) „infinită pălmuire a obrazului poporului român”. Determinările substantivului „popor” (pentru ale cărui accepţii sociale v. mai sus, 1.4.4.) sau ale echivalenţilor lui sunt folosite fără nicio reticenţă, în asocieri previzibile: scump, brav, sfânt, minunat – „poporul sfânt al acestei ţări”; „aceşti minunaţi români”; „minunate fapte ale unor curajoşi români de-ai noştri” etc.

Absolut specifică acestui stil este folosirea emfatică a demonstrativului cu valoare deictică: „poporul acesta”⁹⁴; structura evocă o situaţie de comunicare de tip retoric, în care oratorul arată, simbolic, către o entitate monolitică şi controlabilă, pe care o strânge într-o formulă şi într-un unic gest. Formula presupune şi o detaşare (e un act lingvistic total diferit de acela, la fel de frecvent, al includerii şi omogenizării unei mulţimi printr-o persoană I plural ambiguă: noi), o falsă plasare a vorbitorului în afara (deasupra) implicării sale personale.

Dintr-un inventar care părea devalorizat de vreun secol, procedeele stilistice cele mai naive – şi care ar fi putut părea apte doar de o utilizare ironică – îşi dovedesc eficacitatea; de pildă, singularul generic şi adresarea retorică: „Să moară românul de foame (...)?; „Priveşte, române, şi adu-ţi aminte...”. Hiperbola aparţine aceluiaşi cod şi funcţionează într-o manieră degradată, mecanică: „ura voastră faţă de tot ce este românesc”. Regula multor determinări sau enunţuri o constituie informaţia superfluă, cu simplu efect emoţional, de insistenţă (subliniat şi de diversitatea mijloacelor grafice – majuscule, caractere diferite): „însuşi numele ţării – ROMÂNIA”; „ţăranul român Mihăilă Cofariu”; „AICI ESTE ROMÂNIA”. De cele mai multe ori se implică şi o opoziţie cu un termen neexplicitat, dar deductibil din context: „De ce tulburi liniştea căminelor ROMÂNEŞTI (...)?”. Într-un asemenea registru schematizat e firesc ca împotriva oricui şi pentru orice să existe un singur tip de acuzaţie, variind doar lexical: „trădare de ţară”/”de patrie”, „vânzare de neam”/”de ţară” (cu varianta, pentru scriitori, „vânzare de ţară şi de cultură românească”), „trafic de ţară”. E clar că în acest tip de texte românul, naţia, neamul, poporul etc. sunt concepte bazate nu pe o judecată de existenţă, ci pe una valorică (şi globală); calitatea e contestabilă şi se poate vorbi de „aşa-zişi români”; în acelaşi timp, criteriile judecăţii lipsesc cu desăvârşire. Se explică astfel circularitatea şi vidul de conţinut al fenomenului: sunt „români” doar cei ce aderă la grupul care îi numeşte astfel – sau, până la probe contrarii, cei care nu contestă acest grup. Exemplele anterioare fac vizibilă schema din pricina căreia stilul „nobil” al publicaţiilor de acest gen poate părea chiar mai îngrijorător decât cel „vulgar”.

2.2. Clişeul patriotic: ,,plai” şi ,,meleag”
Mai multe cuvinte populare au fost transformate în ornamente literare şi s-au banalizat în discursul didactic şi publicistic – mai ales în cel de orientare naţional-propagandistică. Neaoşismele – considerate cuvinte „poetice”, „pitoreşti” – au devenit clişee ale limbii de lemn în varianta ei lirică. Două dintre ele – plai şi meleag – au fost folosite, mai ales la plural, pentru a desemna spaţii geografice largi – şi neapărat româneşti. Istoria celor două cuvinte e semnificativă şi nu perfect simetrică. Plai ilustrează preluarea şi clişeizarea unei tradiţii literare. Cuvântul popular are sensuri geografice destul de precise: „coastă de munte, versant”; ,,zonă de platou montan folosită ca păşune”; ,,drum în regiune muntoasă”; e bine cunoscut şi sensul de „veche subîmpărţire administrativă a ţinuturilor de munte” (de unde şi sintagmele „vătaf de plai”, „căpitan de plai”). Nuanţele semantice ale cuvântului popular plai, atestările sale, informaţiile pe care le oferă despre civilizaţia tradiţională românească sunt minuţios descrise în cartea profesorului Grigore Brâncuş, Istoria cuvintelor (1991: 75–78). Numai că pe cât de interesant e uzul popular al cuvântului, pe atât de vagă şi banală devine în timp folosirea sa cultă – pentru a desemna orice întindere de pământ. Probabil că soarta termenului plai a fost decisiv influenţată de prezenţa în primul vers al Mioriţei, varianta Alecsandri: a devenit astfel, odată cu textul care îl cuprindea, o emblemă naţională. Cuvântul apare la Alecsandri („dulce plai”), la Coşbuc („plaiul alb al ţării”), la Goga („ţărâna plaiurilor noastre”); nu e tipic pentru Eminescu, care îl foloseşte fie, sub influenţa înaintaşilor, în poeziile de tinereţe, fie în combinaţii lipsite de conotaţia locală („Vede luna ce pluteşte peste plaiul Eschişer”). Poezia proletcultistă, reportajul liric şi optimist din perioada comunistă îşi găsesc curând în plai un cuvânt comod: sintagme de genul „plai românesc”, „plai de baladă” proliferează în anii ’50–’80. DLR (Tomul VIII, 1977) înregistrează câteva contexte tipice, cum ar fi enunţul: „Pe plaiurile întinerite ale patriei, satul socialist îşi scrie impetuos noua istorie” (din Lupta de clasă, 1962).

Evoluţia cuvântului meleag pare mai puţin mediată de tradiţia literară. Termenul popular, cu sensul „întindere de pământ în vecinătate; împrejurime; ţinut” e folosit pentru culoare locală de Vlahuţă, Hogaş, Sadoveanu (citaţi în DLR); pe cât se poate afirma fără o verificare serioasă, nu e caracteristic pentru poezia clasică şi sămănătoristă. Destinul lui este decis tot de presa şi literatura proletcultistă, aflate în căutare de neaoşisme: „Satul s-a instalat pe meleaguri noi şi a început o viaţă nouă”; „a dispărut de pe meleagurile noastre flagelul şomajului” (Scânteia, 1952, 1953, ap. DLR).

Repetiţia obsesivă a plaiurilor şi a meleagurilor s-a produs în contexte stereotipe – verbul care li se asocia cel mai des fiind probabil a poposi – sau în încercări de inovaţii producând combinaţii imposibile („acest meleag de lume”, în RL, 23.08.1989).

Cele două cuvinte continuă să apară în limbajul politic şi jurnalistic de după 1989, dar sunt în evidentă scădere, condiţionată şi de restrângerea contextelor liric-festiviste; se observă şi o anume marcare ironică – de pildă, în combinaţie cu determinări non-autohtone – „pentru prima dată pe plaiurile lui Platon şi Socrate” (EZ, ediţia de prânz, 308, 1993); „un laureat al premiului Nobel, trăitor pe meleaguri învăţate cu altă orânduire” (RL, 770, 1992); artificialitatea unor asemenea asocieri (la limita dintre seriozitate şi parodie) nu produce un efect stilistic tocmai reuşit. Ironia e prezentă şi în jocul de cuvinte din titlul revistei Plai cu boi (asociind titlul din engleză – Play-boy – cu cadrul bucolic evocat de temenii româneşti).

În limbajul politic actual, termenii plai şi meleag reprezintă clişee asociate preferenţial discursului naţionalist: „Vreau o Ţară normală, o ţară a tuturor celor care locuim pe aceste mirifice plaiuri şi se numeşte România!” (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 7.09.2004); „continuitatea noastră pe aceste plaiuri” (ibid., 5.09.2006); „Buziaşul s-a impus, pe plan regional şi naţional, prin podgoriile sale, o îndeletnicire care, de asemenea, dăinuie de secole pe aceste meleaguri” (Şedinţa Senatului din 11.04.2005). Nu întâmplător, clişeul include şi demonstrativul cu uz deictic (aceste plaiuri, aceste meleaguri), ca mijloc suplimentar de emfază. Într-un discurs, formula aceste meleaguri se repetă în aproape fiecare enunţ:
Vin de pe aceste meleaguri, după ce la sfârşitul săptămânii trecute i-am întâlnit în comunele şi oraşele judeţului pe fiii acestor meleaguri atât de des frământate de istorie. Ei ne-au reamintit de eroii noştri naţionali care s-au născut pe aceste meleaguri. L-au numit pe Iuliu Maniu ca pe un sfânt care, jertfindu-se pentru popor, lăsa în urmă speranţa unor harnici administratori ai intereselor naţionale. Cei care credeau după Revoluţia din decembrie 1989 că spiritul lui Iuliu Maniu renaşte, au rămas muţi în faţa politicii duse de actuala coaliţie guvernamentală, care promovează în decizii guvernamentale interese contrare spiritului românesc, intereselor convieţuirii în pace şi linişte pe aceste meleaguri transilvane. (Şedinţa Camerei Deputaţilor, 30.09.1997)