 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

6.1.2. Ion Iliescu. Varietatea formulelor prin care a fost desemnat noul preşedinte Ion Iliescu nu era prea mare în 1990; cele mai multe desemnări aparţineau comentariului politic, cu diferenţe graduale între stilul oficial şi cel al familiarităţii depreciative. În timp, supranumele s-au înmulţit şi s-au constituit câteva tipare dominante de producere: prin aluzia la discursurile şi sloganurile sale electorale (cuvinte emblematice devenite supranume), prin parafraze la clişeele omagiale ale limbajului de lemn, prin sintagme impersonalizate, jocuri de cuvinte etc.

O listă, inevitabil incompletă, cu formulele – unele mai frecvente, altele cu o singură atestare – prin care a fost desemnat Ion Iliescu în timpul mandatului său e totuşi grăitoare pentru evocarea fenomenului onomastic. Multe dintre formule sunt deja uitate, devenind chiar de neînţeles, pentru că se bazau pe aluzii la o întâmplare a momentului: (Nea) Nelu, Neluţu, Nea Jean, Ilici, Regele Ilinoic, Ilius Caesar, Despotul luminat, Luminosul, Valorosul, Emanatul, Marele Emanat, Emanel, Emanache, Emanaev, Ion Iliescu-­Consens, Ion Iliescu-Linişte, Domnul Consens, Liniştea noastră, Eliot Ness-Iliescu, Trandafirul prezidenţial, Ion de Olteniţa, Omul din Olteniţa, Ghinion Iliescu, Zâmbăreţul, Zâmbilici, Zâmbilică, Preşedintele Ales, Cel Ales, Alesul, Alesul Majoritar, Alesul Naţiunii, Alesul Zâmbitor, Realesul, Urmaşul ciuruitului, Urmaşul reales, Locatarul de la Cotroceni, Titanul de la Cotroceni, Farul de la Cotroceni, Unghie-n gât, Ăsta De-Acum, Actualul, Încă preşedintele, Destabilizatul, despotul luminat, despotul înţelept; Cetăţeanul I.I., succesorul Regretaţilor, ultimul preşedinte viu, ultimul „tătic”, salvatorul Ion, Preşedintele-Pentru-Liniştea-Noastră, Preşedintele tuturor românilor, Preşedintele tuturor româncelor, instituţia noastră prezidenţială, oficialitatea română nr. 1, emanaţia nr. 1 a Revoluţiei, Omul Numărul Unu al Democraţiei Originale etc. Mai mult sau mai puţin reuşite, spontane sau cam artificiale, numeroasele variante dovedesc, în orice caz, multă inventivitate şi au în genere calitatea de a se păstra în planul intelectual al polemicii politice, fără a recurge la multe dintre tiparele vulgare ale poreclei.

Formulele de desemnare cel mai frecvent folosite erau totuşi acelea aparţinând registrului serios al comentariului politic, având grade variabile de deferenţă; de la structura apozitivă redundantă a stilului oficial – „preşedintele României, domnul Ion Iliescu” – trecând prin „domnul preşedinte”, „preşedintele”, „domnul Iliescu” etc. – până la utilizarea numelui de funcţie neînsoţit de nicio complinire. Cu excepţia extremelor, variantele nu conduc automat către identificarea atitudinii vorbitorului, chiar formulele foarte protoco­lare fiind adesea, contextual, încărcate de ironie sau măcar de marcată distanţare. Indicii mai clare ale atitudinii de partizanat sau contes­tatare sunt, în primul caz, majusculele („însuşi Preşedintele ţării”, în Azi, 166, 1990), în celălalt folosirea nu­melui precedat de „tovarăşul”, „tov.,” – sau, într-o formulare mai complexă, „tovarăşul (pe vremea aceea) Ion Ilies­cu” (Caţavencu, 7, 1990). Un determinant cu rol de insistenţă, utilizat ca argument de autoritate mult prea transparent şi minat de inutilitatea sa informativă – ales¹¹⁶– s-a transformat rapid în clişeu, fiind folosit în anii ’90 – bineînţeles, ironic – din ce în ce mai mult de către opozanţi: „pe urmele preşedintelui ales al României (CI, 2, 1990). Tonul unei (simulate) detaşări ştiinţifice caracterizează sintagmele impersonalizante, care se referă la ins prin intermediul funcţiei – „instituţia prezidenţială“ (RL, 251, 1990), „oficialitatea română nr. 1” (Caţavencu, 19, 1990), „capul statului” (Opus, 34, 1990) – sau insistă asupra relati­vităţii, a limitării în timp a deţinerii acesteia: „actualul preşedinte” (Ade­vărul, 233, 1990), „cetăţeanul Ion Iliescu, actualmente preşedintele Re­publicii” (Dreptatea, 195, 1990).

Sursa cea mai puternică de substitute ale numelui sau de supranume se dovedeşte a fi propriul limbaj al omului politic: aşa apar aluzii la anumite discursuri – „schimbarea celui care a fost un «geniu carpatin» cu un «despot luminat»” (Timpul, 36–37, 1990) – sau largi perifraze inspirate din sloganurile electorale: „preşedintele nostru, «ales dintre noi, pentru noi»“ (Dreptatea, 212, 1990), „chipul celui pe care Ploieş­tiul l-a votat pentru liniştea noastră”, (Contrapunct, 40, 1990). Oricum, atributele care evocă un limbaj sunt în mod evident de natură intelectuală şi superioare acelora produse direct de o relaţie cu realitatea.

Formulele cele mai marcate polemic sunt cele care sugerează identificarea cu tiparul Ceauşescu, reintegrând clişee ale epocii anterioare: „cel mai iubit fiu (87%, nu? al poporu­lui” (RL, 246, 1990), „minerii au venit la Bucureşti la apelul mult-iubitului lor preşedinte“ (Caţavencu, 19, 1990), „la 20 Mai naţiunea română a fost aleasă în unanimitate de Conducător!” (Phoenix, 37, 1990, 3).

O categorie aparte de nume apare în ficţiuni parodice şi se bazează pe jocul de cuvinte, pe modificări fonetice: Regele Ilinoic, Ilius Caesar (Caţaven­cu, 18, 1990). Jocul este tot unul intelectual, fie că realitatea e proiectată asupra ficţiunilor, modificându-le, ca în exemplele de mai sus, fie că mişcarea se produce în sens contrar şi literatura modelează realul, producând Personajul principal (OS, 41, 1990).

Cu statutul cel mai apropiat de al numelui propriu sunt folosite adjective sau participii scrise cu iniţială majusculă şi realizând, ca figură de stil, aluzia; mai mult decât oricare altele, ele intră în relaţie cu denumirile ironice conferite lui Ceauşescu: „pe vremea Odiosului” atrage după sine continuarea analogic-ironică: „şi-n timpul Luminosului“ (Phoenix, 37, 1990). Singurul termen cu adevărat impus în comunicarea curentă, aşadar decodabil şi în afara lămuririlor contextului, este, pro­babil, Emanatul: frecvent în lozinci, inscripţii şi în genere în oralitatea glumeaţă, cu variante hiperboli­zante în scris – „Marele Emanat” (Viitorul, 112–113, 1990). Cuvântul face parte din aceeaşi serie a denumi­rilor ironice atribuite persoanei politice cu aluzie la propriul său discurs: mediere care îi conferă o anume notă de distanţare şi de umor absurd; unor posibile violenţe de limbaj, atacuri directe, aluzii la trecut li se substituie ironia din neologismul netransparent pentru un necunoscător al nuanţelor limbajului politic românesc. Un alt tip denominativ productiv e constituit de adăugarea unui supranume la numele real: Ion Iliescu ­Consens (GVest, 38, 1990), Ion Iliescu-Linişte (Os, 39, 1990). Nu mai e nevoie să insistăm asupra a ceea ce leagă aceste formule de cele deja prezentate; caracterul oarecum artificial al supranumelor indică aceeaşi zonă a comicului livresc. Mai puţin reuşite (mai puţin sudate), alte îmbinări apar şi dispar, legate de un anume context: „Eliot Ness-Iliescu”, „Iliescu-mineral”, „Trandafirul prezidenţial” (Caţavencu, 1990), „Falstaff-Iliescu” (Contrast, 1990) ş.a.m.d.

În anii următori, supranumele cel mai răspândit a rămas Emanatul, care a devenit chiar sursă a unor formaţii spontane efemere: derivatul hipocoristic Emanache (Contrapunct, 2, 1992), sau contaminarea aluzivă Emanaev (Timpul, 17, 1991), apărută în timpul puciului moscovit din august 1991.

Numele real e folosit prin omisiune parţială, de pildă prin reducerea la prenume: „buimăcitoarele rezultate ale vizitei lui Ion în Emiratul Kuweitului” (AC, 30, 1992); familiaritatea desemnării prin prenume poate fi negată ironic de transformarea acestuia, prin amplificare, într-un titlu nobiliar parodic: Ion de Olteniţa (Caţavencu, 23, 1991). Conotaţia balcanică a toponimului este exploatată comic, altă dată, prin crearea sintagmei omul din Olteniţa (AC, 31, 1992); parafrazarea titlurilor de filme este, de altfel, un procedeu curent al limbajului familiar. În alt loc (Contrapunct, 24, 1992), apare formula Omul din Rio – explicabilă strict contextual (prin aluzia la o recentă călătorie) şi ilustrând categoria variaţiilor libere, lipsite de pretenţia de a se fixa în uz. Un tipar facil – dar tocmai de aceea răspândit şi în conversaţia curentă – este cel al hipocoristicelor formate de la prenume, cu un plus de familiaritate depreciativă: Nelu (AC, 8, 1991) şi, cu o marcă suplimentară a atmosferei de periferie, nea Nelu („nea Nelu e trist, jignit de intelectuali”, AC, 4, 1991) şi chiar Neluţu (AC, 5, 1992, 3). În aceeaşi serie poate să intre şi transformarea nea Jean (Cotidianul, 58, 1992), o aluzie mai mult la atmosfera de mahala decât la spaţiul francofon. Ilici, în schimb (AC, 31, 1992), formă căreia scurtimea şi apropierea formală de numele real îi favorizează întrebuinţarea, trimite prin valoarea sa conotativă la spaţiul rusesc şi la istoria comunistă.

Un joc de cuvinte motivat în text stă la baza formulei GhinIon Iliescu, prezentă în mai multe numere ale aceleiaşi reviste („GhinION Iliescu loveşte din nou”, AC, 30, 1992; cf. AC, 2, 1991 etc.). Mai puţin inspirate, efemerele Nelu Pericol (AC, 31, 1992; probabil variantă la desemnarea anterioară) şi Ion Degeţel (Caţavencu, 17, 1991; explicabilă prin stricta referire la un gest contextual) combină prenumele cu o poreclă. Porecle folosite singure, fără suportul unei părţi din numele real, sunt mai ales cele care trimit la un tic de comportament: Zâmbilici („Zâmbilici nici nu sună aşa rău, în fond!”, Caţavencu, 30, 1990) sau Zâmbilică (Ceauşescul, 15, 1991). Nota comună aproape tuturor celor de mai sus e minimalizarea şi evocarea unor trăsături de comportament şi atmosferă socială. Temele politice transpar mai ales în denumirile construite prin perifrază şi în care inventivitatea este mai mare. Aluziile consacrate la sloganurile electorale din 1990 nu s-au pierdut, dimpotrivă, s-au fixat, cerând tot mai puţine explicitări (preşedintele Soare, AC, 6, 1991; domnul Consens, AC, 27, 1992) şi îndeplinind tot mai mult funcţia unor adevărate nume: „Liniştea noastră şi băieţii din spatele lui au avut stil” (Cotidianul, 35, 1991)¹¹⁷. Formula obsedantă a discursului

post-electoral a trecut chiar printr-un proces de scurtare, ca urmare a desei repetări: Preşedintele Ales – Cel Ales – Alesul; ajunse la acest punct, denumirile încep să crească la loc, prin noi determinări: Alesul Majoritar (AC, 21, 1992), Alesul zâmbitor (AC, 32, 1992).

Perifrazele descriptive ironice care se bazează pe judecăţi politice permit o permanentă variaţie, cu condiţia de a păstra câteva indicii clare, care să permită, în asociere cu informaţia contextuală, recunoaşterea personajului. Foarte mult exploatat a fost, de pildă, tiparul hiperbolic al elogiilor ceauşiste: cel mai iubit fiu al poporului, cel mai, mult iubitul, Primul Spectator al ţării (Caţavencu, 12, 1991), Bărbatu’ Ţării (Fraierul român, 14, 1991). Denumirea reşedinţei (vezi 1.6.4., 8.4.1.) e cuprinsă în formule precum Titanul de la Cotroceni (Caţavencu, 29, 1991), Leul de la Cotroceni (AC, 4, 1991), bravul cotrocean (AC 8, 1992), cotrocenianul preşedinte (AC 21, 1992), pontiful din Cotroceni (Contrapunct, 24, 1992) etc.

În anii următori, una dintre cele mai frecvente desemnări ironice ale fostului preşedinte va fi porecla Bunicuţa, provenind se pare din cercul colegilor de partid şi având meritul de a produce un contrast ironic între trăsăturile evocate prototipic (duioşie, caracter inofensiv, feminitate) şi profilul politicianului abil.



6.1.3. Emil Constantinescu. Seria denominativă pentru preşedintele Emil Constantinescu (1996-2000) a fost destul de redusă. Chiar în presa de scandal care îi era net defavorabilă, de-abia dacă găsim desemnarea prin prenume – „Ce face Emil pentru a nu mai fi persecutat de securişti” (AP, 20, 2000) sau o poreclă animalieră, rudimentară şi agresivă, folosită mai întâi de adversari în campania electorală: „În timpul vizitei pe care Ţapul a întreprins-o...” (RM, 527, 2000).

De altfel, folosirea prenumelui fără numele de familie e tendinţa cea mai răspândită în stilul neconvenţional al presei de toate orientările: „Zid în jurul lui Emil” (EZ, 2269, 1999); „harnicul şi popularul nostru Emil” (AC, 32, 1997); „Emil, liderul charismatic al Balcanilor” (AC, 21, 2000); ea produce şi o simetrie internaţională: „ambasadorul lui Emil la Bill” (AC, 37, 1998). Se mai adaugă hipocoristicele de la prenume: „Milică, supraintitulat preşedintele reformist al românilor” (AC, 37, 1998); „Salut, Miluţă, sunt eu, Bill” (AC, 12, 1999) – şi lista e aproape încheiată. Puţinătatea invenţiei onomastice poate fi considerată un semn de normalizare. În fond, jocurile lingvistice nu sunt decât un substitut al luărilor de poziţie, al acţiunilor şi al atitudinilor propriu-zis politice.

6.1.4. Traian B/sescu. În cazul lui Traian Băsescu (devenit preşedinte în 2004), e răspândită în presă, alături de desemnarea standard prin numele de familie, şi aceea prin prenume: Traian. Formaţii glumeţe sunt de găsit mai curând în limbajul colocvial – de pildă, pe forumuri din Internet – şi mai rar în comentariile jurnalistice. E vorba de trunchierea numelui de familie – Băse („Patriciu îl suspendă pe Băse”, comentarii pe forumul EZ, 31.03.2007); „«Băse e cool» stătea scris pe banner-ul agitat frenetic de un tânăr îmbujorat”, EZ, 11.01.2005) – de la care se formează un diminutiv („Băselu este din ce în ce mai singur”, comentariu, teodorescu.blog, cotidianul.ro, 29.3.2007). Poate fi diminutivat şi prenumele – „cei doi demnitari s-au duelat în declaraţii tăioase, Trăienel fluturându-i lui Călin şi perspectiva suspendării” (SF, 2.03.2007), „îl atacă pe Trăienică”, forum Adevărul, 24.03.2007). O metonimie folosită ca atare sau transformată în poreclă e Marinarul: „excelenţa sa «Marinarul» câştiga alegerile”, pntcd.ro, 2.04.2007; „în vreme ce politicienii de hârtie creponată se pierd în detalii, Popeye Marinarul punctează în plin” (EZ 7.01.2005).
6.2. Codul sociolingvistic: prenumele politicienilor
Normele sociolingvistice de folosire a numelor de persoană – însoţite sau nu de un termen de politeţe, cu numele singur, cu prenumele abreviat sau întreg – permit numeroase variante de adaptare la situaţia de comunicare, la raportul dintre vorbitori şi la contextul lingvistic propriu-zis. În presa românească de la sfârşitul anilor ’90, un proiect de lege despre care s-a scris foarte mult a fost numit, frecvent, Legea lui Ticu sau chiar Legea Ticu (de exemplu, în RL, 2501, 2502, 1998 etc.) – după numele iniţiatorului său, senatorul Constantin-Ticu Dumitrescu. Folosită pe jumătate în glumă (în stilul familiar şi minimalizator al presei), pe jumătate în serios (din nevoia de dezambiguizare şi de economie a expresiei), formula s-a impus. Nu e prima dată când un nume de familie mai banal (în mod tipic‚ un nume în -escu) e abandonat în favoarea prenumelui mai rar, cu putere distinctivă mai mare. Rolul individualizator îl poate juca, aşa cum se vede, chiar un hipocoristic, care are avantajul evident al scurtimii.

Totul depinde, însă, de codul sociolingvistic, de normele politeţii, care permit sau nu asemenea variaţii de desemnare. În română, normele par să fie destul de permisive, ceea ce are mai multe explicaţii. Ca şi adresarea cu persoana a II-a singular (tutuirea), recursul la prenume în situaţii publice poate fi legat de modele recente sau de unele foarte vechi; poate corespunde unui stil modern cu conotaţii „americăneşti” sau poate continua un tipar de desemnare şi de adresare vechi şi popular: sistemul tradiţional cel mai răspândit se baza pe identificarea individului în primul rând prin numele de botez, la nevoie şi prin indicarea ascendenţei sau a rudeniei prin alte nume de botez şi prin porecle (Ion al lui Vasile Cocoşatu'). Numele de familie e, în mare măsură, o realitate a sistemului oficial, legată de şcoală, armată, administraţie. De altfel, în ciuda recomandărilor din manualele de „bune maniere”, asocierea unui prenume cu un termen de politeţe („domnu’ Nae”, „doamna Mihaela“) nu e deloc rară în comunicarea orală, iar identificarea doar prin numele de familie, fără termen de politeţe, e simţită uneori ca ofensatoare, deseori ca artificială. Probabilitatea diverselor combinaţii pare să indice faptul că de multe ori prenumele continuă să funcţioneze ca adevăratul nume, individualizator.

În presă, evocarea nonşalantă a lumii politice contemporane preia din oralitatea colocvială modelul desemnării prin prenume sau prin hipocoristicul acestuia¹¹⁸. Dincolo de men­ţionarea postumă în scris a lui nea Nicu, actualitatea a produs până acum două ipostaze prezidenţiale, a căror diferenţă de tratament e determinată probabil, măcar în parte, de frecvenţa diferită a prenumelor. Chiar în absenţa unor probe statistice, pare evident că Ion sau Nelu (pentru Ion Iliescu) au fost mai puţin folosite, între 1990 şi 1996, 2000 şi 2004, decât Emil şi Milică (pentru Emil Constantinescu) din 1996 până în 2000 (a se vedea colecţia „Academiei Caţavencu”). La al treilea preşedinte (Traian Băsescu), numele şi prenumele fiind suficient de bine individualizate, s-au folosit în egală măsură, totuşi cu o preferinţă pentru numele de familie (eventual în abrevierea familiară Băse). Fe­nomenul s-a înregistrat şi cu alţi politicieni: o vreme a fost în centrul atenţiei Virgil (politicianul Virgil Măgureanu, şef al serviciilor secrete); referirile la Vadim (Corneliu Vadim Tudor) rămân constante.
6.3. Numele unei cl/diri: „Casa Poporului”
Frecvenţa cu care se schimbă denumirile de localităţi, străzi, clădiri importante etc. creează serii de echivalenţe onomastice, diferenţiate de uz şi în care numele populare se dovedesc mult mai stabile decât cele oficiale. Existând o posibilitate de alegere, se poate urmări, în perspectivă pragmatică, de ce şi când se foloseşte un nume sau altul. Un caz tipic îl constituie, cu numele ei schimbătoare, Casa Poporului. Dacă efemerul nume Palatul Republicii mai întârzie pe câte o carte poştală, diferenţierea clară s-a stabilit deja între denumirea oficială actuală – Palatul Parlamentului – şi cea curentă, colocvială: Casa Poporului. Palatul Parlamentului apare în documente oficiale, în ghiduri, în prospecte turistice (cu abundente clişee de elogiere a dimensiunilor şi cu imagini prea puţin estetice care aspiră sa devină embleme ale oraşului): „Palatul Parlamentului, al doilea în lume ca mărime după Pentagonul american” (pliant turistic Bucureşti – în seria Tezaurul României); „Bucureştiul văzut de aproape: Palatul Parlamentului”; „pretându-se la o amplă excursie, Palatul Parlamentului îi mai oferă vizitatorului un remarcabil hol de intrare...” (Profile Tarom, 3, 1996) etc.

Cealaltă denumire – Casa Poporului – nu presupune, evident, o luare în serios a conţinutului ideologic al formulei, ci doar preluarea unei etichete care, tocmai prin stilul ei demagogic şi totalitar, se potriveşte stilului clădirii: e mai „adevărată” nu literal, ci prin conotaţiile sale. Larga răspândire a formulei („aşa arată Casa Poporului din satelit”, roportal.ro, 15.09.2006; „Săptămâna asta s-a dat liber să vizităm Casa Poporului”, Cotidianul, 5.01.2007) nu dovedeşte doar inerţia uzului onomastic, ci şi preferinţa pentru expresivitate (în cazul dat, o expresivitate involuntară). Denumirea mizează pe o retorică populistă, filtrată de o ulterioară distanţare ironică. Stilul jurnalistic, probabil şi din refuzul limbajului oficial-birocratic, o prefera în mod clar, chiar în ştirile serioase, în anii ’90: „mutarea deputaţilor la «Casa poporului»“ (RL, 2030, 1996). „Vineri, la Casa Poporului / Noua Cameră a Deputaţilor se întruneşte în prima şedinţă a legislaturii” (RL, 2026, 1996). După mutarea întregului Parlament¹¹⁹ în clădire, denumirea oficială s-a impus tot mai mult în limbajul politic şi jurnalistic: „femeile de serviciu de la Palatul Parlamentului vor da examen cu mătura” (EZ, 14.06.2001); „Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) se mută din Palatul Parlamentului” (EZ, 23.11.2006) etc.

Denumirea Casa Poporului e supusă deseori unor modificări intenţionate, în registru ironic: cea mai frecventă este elipsa, care poate reprezenta un simplu mijloc de a evita repetiţia, dar şi un refuz al formulei ridicole, sau chiar o tentativă de a accentua contrastul dintre nume şi realitate (Casa e de fapt un obiect care contrazice imaginea prototipică a unei case): „a declara «Casa» un monument «faraonic» este o insultă, dar nu la adresa ei, ci la cea a piramidelor” („Casa fără cer”, în Cornea 1995: 163); „«Casa» seamănă cu un gigantic stăvilar înzorzonat, şi nu cu un monument” (ibid.). Mai simplu, contrastul poate fi subliniat prin adăugarea unui sufix augmentativ: „Căsoi al Poporului” (AC, 19, 1993) sau prin alăturarea unui termen popular expresiv – „măgăoaia Casa Poporului” (RL 2175, 1997). O schimbare substanţială se produce prin substituirea unuia dintre termenii componenţi: „Vedetă în casa împuşcatului” (EM, 16, 1994).

Merită să fie amintite, în fine, câteva dintre metaforele şi metonimiile jurnalistice care, deşi nu se fixează într-o poreclă stabilă, dovedesc prin numărul lor provocarea lingvistică lansată de obiectul în cauză imaginarului colectiv: „edificiu-strigoi”; „construcţie-strigoi” (RL, 1250, 1994); „megaedificiul faraonic”; „fastuoasa caracatiţă” (RL 2030, 1996); „colosalele gunoaie arhitectonice” (RL, 1116, 1993); „acest monstru”; „un delir al lui Ceauşescu” (RL, 2030, 1996); „necazul ăsta uriaş” (Dilema, 190, 1996).

Perspectiva jurnalismului străin preferă adesea o altă formulă, care poate trezi mai multe asocieri istorice şi politice cititorului din afara României: Palatul lui Ceauşescu (“An art gallery in Ceausescu's Palace”, The Art Newspaper, 153, 2004; „Photos du Palais de Ceausescu, photoway.com; „le musée d’art contemporain de Bucarest s’installe, sans précaution aucune, dans le palais de Ceausescu, paris-art.com; „il Palazzo di Ceauşescu, ingombrante eredità”, cafebabel.com, 27.02.2007).

7. Împrumuturi lexicale
7.1. Cuvinte româneşti în presa str/in/
În prezent, tendinţa de a prelua cuvinte străine se manifestă în stilul jurnalistic de pretutindeni; între cuvintele (temporar) împrumutate, foarte numeroase sunt cele care aparţin unor limbi de circulaţie internaţională, mai ales englezei, dar se pot întotdeauna găsi şi câteva din limbile unor ţări care intră la un moment dat – prin evenimente importante sau senzaţionale – în atenţia gazetarilor şi a publicului din restul lumii. Faptul de a furniza, pe lângă informaţii şi fotografii, unele cuvinte „locale” corespunde în jurnalism dorinţei de pitoresc, dar şi (conform idealului documentării) celei de a oferi garanţii de autenticitate, mostre de realitate specifică. Cele mai multe dintre cuvintele străine de acest gen pe care le vehiculează ziarele sunt efemere: apar într-un reportaj şi nu mai sunt reluate niciodată. Se întâmplă să fie culese de lingvişti, în listele şi dicţionarele de cuvinte noi, dar acest lucru nu le asigură în mod automat circulaţia sau longevitatea. Când o anumită situaţie se menţine mult timp în atenţia publică, sau când devine emblematică pentru alte situaţii asemănătoare (ceea ce presupune o mulţime de factori imprevizibili), un cuvânt se poate fixa – dacă nu în limba curentă, măcar în jargonul jurnalistic; dacă nu pentru totdeauna, cel puţin pentru o perioadă ceva mai lungă. Termenii „exotici” cuprind mai multe categorii: unii (cei legaţi de vestimentaţie, mâncare, dansuri) se specializează etnologic, revenind la nevoie pentru a caracteriza o zonă sau o ţară; evident, dacă fenomenele desemnate devin mode internaţionale, cuvintele circulă odată cu ele. Alţi termeni – mai ales cei de natură politică – îşi pot generaliza mai uşor sensul, ajungând să desemneze, prin analogie, fenomene din afara spaţiului etnic şi lingvistic de origine.

În cazul românei, „exportul” lexical modern e reprezentat, în prima categorie, fie de noţiuni etnografico-turistice (ţuică, mămăliguţă, horă) fie de denumiri indispensabile şi purtătoare de informaţie locală (leu). Din categoria politică, cel mai mare succes l-au avut două cuvinte româneşti – conducător şi securitate –‚ des citate de presa internaţională, mai ales în decembrie 1989 şi în perioada imediat următoare, prezente totuşi şi înainte de acest moment, mai ales în scrierile de politologie şi istorie. Cele două cuvinte pot semnala deopotrivă specificitatea şi generalitatea, atât desemnând un anume dictator şi o anume poliţie secretă comunistă, cât şi caracterizând tipologic fenomene precum cele reprezentate emblematic de cazul românesc.

De exemplu, răsfoind presa franceză din decembrie 1989-ianuarie 1990, când evenimentele din România ocupau primele pagini ale ziarelor, se putea observa (trecând peste transcrierile destul de neglijente ale numelor de persoane şi localităţi), că lexicul francez se îmbogăţise (temporar) cu cele două neologisme de origine română, mult folosite – Conducător şi Securitate. Integrarea în enunţ a celor două cuvinte (intraductibile în măsura în care presupun o reţea de relaţii şi instituţii sociale specifice) era totală, nerecurgându-se la semne şi sublinieri care să le marcheze caracterul de termeni străini: „La Secu­ritate a ignoré la croix rouge” (Le Parisien, 25.12.1989, p 2); „les éléments de la Securitaté” (Le Figaro, 25.12, 1989, p. 1), „les faiseusses d’anges du Conducator” (Le Monde, 24.01.1990, p. 9), „La famille du Conducator” (Le Quotidien de Paris, supplément, 5.01.1990, p. 2) etc.

Şi în presa italienească termenii conducător şi securitate au fost mult folosiţi. Ca urmare, ei sunt reproduşi, cu citate ilustrative, în unele dintre numeroasele dicţionare de cuvinte recente ale limbii italiene.