1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare

182. Sebeş, jud. Alba

Punct: str. I. L. Caragiale, nr. 12

Cod sit: 1883.04
Colectiv: Nicolae Marcel Simina (MM Sebeş)
Efectuarea unor lucrări de construcţie a imobilului în interiorul cetăţii din Sebeş, str. I. L. Caragiale, nr. 12, în primăvara anului 2000, au fost însoţite de obligativitatea descărcării zonei de sarcină istorică. După dezafectarea unei construcţii cu dimensiuni de 6 x 4 m, care era prevăzută cu o pivniţă masivă, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a trecut la săparea mecanică a unei suprafeţe de 12 x 10 m. Întrucăt nu s-a surprins nici o urmă de substrucţie anterioară pivniţei, demersul arheologic s-a rezumat la recuperarea unor materiale arheologice şi la desenarea stratigrafiei verticale, respectiv a profilului de S a zonei excavate.

Din punct de vedere stratigrafic peste solul viu, reprezentat prin pietrişul nativ, s-a aflat un strat de lut galben, steril arheologic, urmat de un pământ negru amestecat cu pietre şi care parţial este succedat de un strat de pământ negru compact. Ambele straturi de pământ negru sunt suprapuse de un strat de pământ cenuşiu ce conţinea un bogat inventar ceramic aparţinând secolelor XIV - XV. Din acest strat cenuşiu porneşte, în dreptul m. 2 - 4, o groapă ce a fost săpată până în balastul nativ şi care conţinea un bogat material osteologic. Urmează apoi un strat de pământ nisipos, de culoare cenuşie, din care provin fragmente de ţiglă şi sticlărie modernă, suprapus de un strat de pământ negricios ce alcătuieşte şi solul vegetal.

Inventarul arheologic descoperit se rezumă la câteva fragmente ceramice (nr. inv. A. 6556), care au fost descoperite în stratul cenuşiu, respectiv din groapă. Ceramica este bine arsă, cu o pastă uniformă şi cu pereţii vaselor subţiri, specifică mediului săsesc. Ca tip de vas se întâlneşte oala-borcan, castronul. S-a descoperit şi un fragment din marginea unei cahle oală cu gura patrulateră. Pe un fragment ceramic, decorat în exterior cu incizii de linii orizontale paralele, în interior se găseşte un strat de smalţ, uniform şi compact, de culoare verzuie, cu tentă închisă.

Cercetarea arheologică întreprinsă la Sebeş, "str. I. L. Caragiale, nr. 12" a avut drept scop verificarea situaţiei stratigrafice într-o zonă situată la o distanţă de circa o treime de zidul de N al cetăţii şi două treimi de trama stradală a Sebeşului medieval. Până la efectuarea cercetării de faţă zona nu a fost investigată arheologic.

Cele mai vechi urme de cultură materială surprinse cu acest prilej aparţin secolelor XIV - XV. Locuirea în zonă poate fi pusă în corelaţie directă cu ridicarea cetăţii locale, în anul 1387, în urma căruia s-a restrâns considerabil spaţiul de locuire al urbei sebeşene. Acum trebuie că amploarea habitatul în interiorul fortificaţiei medievale a devenit tot mai pregnant. Tot în acea perioadă Sebeşul cunoştea o intensă prosperitate economică, după cum reiese şi din documentele vremii. Hiatusul înregistrat din punct de vedere stratigrafic între perioada medievală şi perioada modernă târzie se poate explica prin poziţionarea zonei investigate, în mijlocul unui loc viran, respectiv "grădină", ce aparţinea unei sesii săseşti locale.

Planşa 58

183. Seghişte, com. Lunca, jud. Bihor

Punct: În cimitir

Cod sit: 29984.01
Colectiv: Doru Marta - responsabil (MTC Oradea), Liviu Borcea (Univ. Oradea)
În localitatea Seghişte aflată la circa 80 km SE de Oradea, în judeţul Bihor, în cimitirul localităţii, se păstrează ruinele unei biserici. Cu fonduri provenite de la Episcopia Ortodoxă a Oradiei a fost întreprinsă o cercetare arheologică în perioada 1 - 12 august 2000 cu scopul de a lămuri existenţa unor ansambluri mai vechi. Un impediment major în calea unor săpături care să includă întreaga suprafaţă a bisericii ruinate au fost mormintele moderne şi contemporane, care au afectat iremediabil întregul altar, alături de porţiuni întinse ale laturilor exterioare ale naosului şi pronaosului.

În arealul nederanjat au fost practicate 5 secţiuni de mică amploare cu scopul de a stabili succesiunea stratigrafică a sitului: S. 1: 3 x 2,5 m, S. 2: 5,5 x 1,5 m, trasate în interiorul naosului, respectiv pronaosului în condiţiile în care practicarea unei secţiuni magistrale a fost imposibilă din cauza mai sus amintitelor motive, S. 3: 4,5 x 1,5 m pe latura de E a altarului, S. 4: 4 x 1,5 m, trasată perpendicular pe latura de SV şi S. 5: 3 x 1,5 m, trasată pe latura de NE a ruinei. Coroborând informaţiile am putut stabili următoarea stratigrafie, începând cu cota 0:

1. La nivelul de călcare există un masiv nivel de dărâmătură alcătuit din piatră de carieră (şisturi) şi piatră de râu, cu urme de mortar, toate provenite de la ruina bisericii.

2. Urmează un “pat” de amenajare alcătuit din argilă şi pământ negru.

3. Urmează un nivel de construcţie alcătuit din bolovani de râu care erau prinşi cu mortar hidraulic.

4. Sub acest nivel există un strat de arsură relativ subţire, aflat deasupra sterilului arheologic.

Interpretarea stratigrafiei ne-a fost facilitată şi de o mărturie documentară legată de ansamblul cercetat. Astfel din anul 1503 datează un act emis de cancelaria episcopală catolică din Oradea, unde sunt pomenite drepturile câştigate anterior de Dan de Seghişte, arhidiacon al preoţilor români din ţinutul Beiuşului. O altă informaţie confirmă distrugerea bisericii în vara anului 1910 de către o furtună. În acest context putem afirma că ruinele aflate pe nivelul de călcare şi “patul” de amenajare aflat imediat dedesubt aparţin bisericii devastate în anul 1910.

Biserica având formă dreptunghiulară, cu naos şi pronaos, prezenta o decroşare în zona de îmbinare cu altarul. Din datele furnizate de secţiunea S. 3 rezultă că pe interior altarul era semicircular, exteriorul fiind pentagonal (?). Dimensiunile acestei biserici sunt: lungimea 20 m, lăţimea 7,8 m, lăţimea zidurilor 1,15 - 1,2 m, lăţimea decroşului 1,50 m. Ultima biserică din Seghişte, datată pe baza materialului arheologic (ceramică smălţuită, ceramică caolinică pictată cu motive vegetale de culoare maro, o monedă de un crăiţar din anul 1762) în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, avea temelia din bolovani de carieră şi de râu, elevaţia fiind din lemn.

Sub biserica amintită, funcţionarea unei temelii din bolovani de râu sugerează existenţa unei biserici mai vechi. În ciuda lipsei “cronice” a materialului arheologic (cu excepţia unor fragmente ceramice atipice) considerăm că avem de-a face cu biserica unde slujea în anul 1503 protopopul Dan, datarea ansamblului, a cărui dimensiuni nu au putut fi stabilite, fiind probabil finalul secolului al XV-lea.

Nivelul de arsură aflat sub temelia din piatră a bisericii ridicate la sfârşitul secolului XV-lea ne poate îndemna, deşi propunerea este deocamdată o simplă ipoteză ce trebuie confirmată sau infirmată prin noi cercetări arheologice, spre a socoti funcţionarea unei biserici mai vechi, poate de la începutul secolului al XV-lea.