1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare

161. Racoş, com. Racoş, jud. Braşov

Punct: Piatra Detunată

Cod sit: 41710.04
Colectiv: Florea Costea - responsabil, Dan Dana (MJI Braşov), Angelica Bălos, Costin Daniel Ţuţuianu - responsabili de sector (MCDR Deva)
Piatra Detunată este un deal cu altitudinea de circa 560 m, situat chiar pe malul stâng al Oltului, la jumătatea distanţei dintre localităţile Augustin şi Racoşul de Jos. Dealul a fost locuit sporadic în neolitic şi foarte intens în epoca bronzului, Hallstatt şi Latène. Fortificaţiei din epoca bronzului, distrusă în mare parte în epocile următoare, i s-au suprapus două valuri în Hallstatt şi un zid în Latène. În prezent, în stare relativ bună sunt valurile hallstattiene, spre deosebire de zidul dacic care se mai păstrează pe o înălţime ce oscilează între 1 m şi 1,6 - 1,7 m.

Cercetarea sistematică (dar cu unele întreruperi) a început în anul 1982 (Ioan Glodariu, Florea Costea), campanii anuale desfăşurându-se din anul 1995. Toate materialele rezultate au intrat în colecţia Muzeului Judeţean de Istorie din Braşov.

Campania din vara anului 2000 (10 iulie - septembrie) a urmărit în mod special tehnica de construire a zidului dacic, dar şi modul de amenajare a teraselor intra muros şi intensitatea locuirii lor în cele trei epoci. Nu a fost neglijat spaţiul din afara fortificaţiei, în acest an acordându-se atenţie deosebită zonei sudice, între cetate şi drumul forestier. Aici au fost trasate S. I / 2000 (35 x 2 m), S. III / 2000 (18 x 2 m) şi Caseta 2 / 2000 (5 x 3 m).

Panta din apropierea fortificaţiei a fost locuită (în acest sector) numai în prima epocă a fierului şi doar în apropierea valurilor, după cum demonstrează locuinţa de suprafaţă, cu vatră lutuită, descoperită în primii 10 m din amonte ai S. I / 2000. În aval, respectiv în m. 31 - 32 ai aceleiaşi secţiuni, dar perfect vizibilă în S. III / 2000 şi în Caseta 2 / 2000, a ieşit la iveală un şir dublu de bolovani mari de calcar parţial fasonaţi (cu laturile de peste 1 m lungime). Sigur nu este vorba de o construcţie, ci de o incintă ale cărei dimensiuni şi rost vor putea fi precizate doar după extinderea săpăturii şi pe laturile de E şi de V (limita nordică poate fi ultima terasă naturală din afara valului mic hallstattian). Este foarte posibil ca amenajarea să dateze din prima epocă a fierului.

Cercetările din incintă. A fost continuată S. II / 1998, neterminată atunci din cauza intemperiilor, în special între m. 30 şi m. 45, cu care ocazie a fost secţionat valul hallstattian interior (mare) şi zidul dacic. Valul hallstattian a fost ridicat pe o curbă naturală de nivel a stâncii de calcar, nu înainte de a se crea suprafeţe plane care să asigure stabilitatea construcţiei. Ca şi în anii precedenţi, la partea inferioară a lui s-a observat un pat de pietre mari de calcar, printre care nu erau vestigii hallstattiene, ceea ce conduce spre concluzia că prima fortificare a dealului are loc în epoca bronzului. Zidul dacic s-a înălţat pe coama valului, după ce acesta a fost aplatizat. Construcţia s-a realizat cu ajutorul unui schelet de lemn ce consta din două şiruri de stâlpi înfipţi în val, de la care plecau spre placajele exterioare loazbe orizontale. Loazbe s-au aşezat şi la baza zidului, amprentele lemnului fiind perfect vizibile în crusta vitrificată, groasă de 3 - 5 cm. Nu s-au observat casete, deşi lăţimea secţiunii a fost în acest sector de 3,5 m. În umplutura zidului s-au găsit din nou fructiere şi borcane dacice, concludente pentru datarea construcţiei în secolul I a. Chr.

În spatele zidului, spre incintă, s-au delimitat clar două niveluri de locuire dacică, ultimul încetând la cucerirea romană. Contemporană acestuia este o vatră de cult, pe care erau depuse o mandibulă de mistreţ şi fragmente ceramice dacice mărunţite, din vase modelate cu mâna sau la roată. Ea se află lângă locuinţa cercetată în anul 1998, din care au provenit foarte multe obiecte din fier şi piese de port şi de podoabă din fier, bronz şi argint.

S. II / 2000. Amplasată la 35 m E de S. II / 1998, ea a avut scopul de a verifica epoca şi modul de amenajare a teraselor interioare (dimensiuni de 25 x 1,5 m). Prima terasare s-a produs în epoca bronzului, în perioada culturii Wietenberg, de când datează două locuinţe de suprafaţă. Marginile teraselor au fost consolidate de daci, prin înălţare şi lărgire cu lespezi mari de calcar local. Locuinţele sunt numai de suprafaţă. În afara inventarului mobil caracteristic Latène-ului, aici a fost descoperită o lespede de tuf moale în care este sculptat un “brăduţ”, unicat până acum în aşezările dacice.

Sectorul “În Şea”. În şaua dintre dealul propriu-zis şi mamelonul ce se înalţă chiar pe malul stâng al Oltului au fost trasate două secţiuni în cruce (de câte 15 x 2 m fiecare), cu scopul de a se verifica dacă această zonă a fost locuită. Începând de la adâncimea de -0,15 / -0,2 m au apărut bucăţi de lipitură de perete neagră sau înroşită de foc şi cărbune, probatorii pentru existenţa unor locuinţe de suprafaţă ale căror contururi nu s-au putut delimita. Ceramica modelată cu mâna este reprezentată de borcane, ceşti şi torţi de ceşti, în timp ce olăria lucrată la roată înregistrează chiupuri fragmentare cenuşii şi roşii, cu decor incizat în benzi vălurite sau circulare, fructiere de aceleaşi culori, străchini, un castron, căni şi torţi de căni, ulcioare. Ambele specii ceramice sunt foarte friabile datorită acidităţii şi umezelii excesive din sol. Dintre piesele din metal sunt de menţionat mai multe cuţite din fier, un cercel din bronz, o fibulă din fier cu scut romboidal (de tip 11 după A. Rustoiu), o fibulă din argint cu corpul puternic profilat (de tipul 20a după A. Rustoiu) etc. În majoritate, materialele se datează între jumătatea secolului I a. Chr. şi cucerirea romană.

162. Racoşul de Sus, or. Baraolt, jud. Covasna

Punct: Pădurea Rica

Cod sit: 63508.01
Colectiv: Bordi Zs. Loránd (MNS)
Complexul de fortificaţii medieval timpurii din pădurea Rica se află la o distanţă de 4,5 km VNV de localitatea Racoşul de Sus, aparţinând de oraşul Baraolt, judeţul Covasna. Construcţiile se află pe un picior de deal al Munţilor Perşani, cuprins între valea pârâului Rica la N şi al pârâului Nadeş la S. Complexul este format din mai multe obiective nelegate între ele. La E, pe pantele estice al vârfului Heghieş se află două valuri de pământ, necercetate până la ora actuală, dintre care cel mai lung, de 250 m, coboară până în apropierea pârâului Nadeş. Pe vârful Heghieş s-a aflat un turn, care a fost demolat în prima jumătate a secolului XIX-lea. La cca. 300 m V de aceste obiective, într-o şa joasă se află un alt turn, iar la 200 m de aceasta coama piemontului este blocată de un nou val, care coboară la rândul său spre valea pârâului Rica. Obiectivul cercetărilor efectuate până acum a fost turnul vestic, prin urmare contemporaneitatea celor cinci obiective este deocamdată incertă.

În timpul campaniilor de cercetare efectuate în anii 1998 - 1999 a fost dezvelită o parte a unei construcţii, realizate din piatră brută, nefasonată, înecată în mortar, având dimensiunile de 15 x 10 m, cu ziduri groase de 2,5 m. Intrarea în turn a fost descoperită pe latura de NV, la 1,4 m înălţime faţă de nivelul de călcare medieval, având grosimea de 0,8 m. Construcţia a avut un etaj de lemn, care a fost distrus de un incendiu, după cum poate fi observat din stratul gros de cenuşă cimentată cu urme de lemn carbonizat aflat pe nivelul de călcare. Acest incendiu a provocat totodată abandonarea construcţiei. La S, la o distanţă de 5 m de aceasta au fost descoperite urmele unui drum, care prezenta cinci refaceri consecutive, al cărui prim nivel, pe baza fragmentelor ceramice descoperite în suprafaţa sa a fost contemporană cu edificiul.

Materialul arheologic recoltat în cursul campaniilor de cercetare anterioare constă din ceramică (oale borcan cu buza trasă pe orizontală, decorate cu linii incizate în spirală, ondulate sau ciupituri şi căldăruşe de lut), obiecte de fier (cuţite, vârfuri de săgeţi, potcoave, aplică) şi oase de animale (cabaline, bovine, ovicaprine, etc.). Pe baza acestora se poate afirma, că turnul datează din secolul din secolul al XII-lea, neexistând deocamdată indicii că ar fi fost folosit în secolul următor.

În campania de cercetare din anul 2000 a fost deschisă o casetă C.1 / 2000 în colţul sud-estic al construcţiei, pentru a se stabili forma acesteia. S-a săpat într-o dărâmătură compusă din pietre amestecate cu pământ şi mortar scurs, care pe lângă zid a atins grosimea de 1,5 m. Zidul dezvelit al colţului cu forma rotunjită s-a păstrat până la înălţimea de 1,35 m. Pe suprafaţa nivelului de călcare medieval, realizat din tuf pisat şi bătucit, au fost observate suprafeţe de arsură, sub ea găsindu-se roca.

În C.2 / 2000, deschisă în prelungirea celei dintâi spre N, a fost observată aceeaşi stratigrafie. Această casetă a dezvelit jumătatea sudică a zidului, care în această regiune se păstrează mult mai bine, având în unele locuri înălţimea de 2,25 m.

Materialul arheologic descoperit a constat din ceramică, mai exact câteva fragmente din pereţii unor oale borcan de culoare brun roşcată, având ca degresant nisip cu bobul mărunt, decorate cu linii paralele incizate. Un număr mult mai mare a fost reprezentat de oase de animale care au fost descoperite pe toată suprafaţa nivelului de călcare, având totuşi o concentraţie mai mare în regiunea centrală a peretelui sud-estic. Au fost descoperite oase de bovine (marea majoritate), cal, mistreţ şi coarne de căprioară fragmentare, dintre care unele prezintă urme de tăiere. La capătul nordic al îngroşării zidului între acesta şi zidul propriu-zis a fost descoperită o potcoavă de fier fragmentară, având câte 3 orificii pentru cuie pe ambele braţe.

Cele două suprafeţe au dezvelit integral zidăria adosată, care apare acum ca o potcoavă aşezată în jurul colţului sudic al edificiului, pe o lungime totală de 8 m. A fost realizată din blocuri nefasonate de andezit, de mari dimensiuni, aşezate relativ neglijent, direct pe nivelul de călcare şi legate între ele cu var nestins. Dacă pe latura sud-vestică, unde are o grosime de 0,8 m construcţia ei a fost realizată din blocuri cu dimensiuni sensibil egale, pe latura nord-estică au fost folosite blocuri de mari dimensiuni, la capăt ajungând să se îndepărteze la 1,35 m de planul zidului propriu-zis. Această îngroşare a lăţit partea superioară a zidului până la 3,5 m oferind o platformă de luptă prin care drumul putea fi supravegheat mai uşor.