3. Transmigraţiile din Kärnten (Carintia) în Transilvania

Dacă Bunin are dreptate şi dacă comunitatea de bunuri şi bunăstarea s-au armonizat şi s-au menţinut pe durată, este o problemă de principiu, care nu trebuie şi nu poate fi tratată aici mai pe larg. La un nivel superficial nu ne îndoim că Jakob Walther şi fratele său Darius au dus la dezintegrarea comunităţii din Raditschewa. S-au mutat deci în anul 1818 cu rudele lor în stepă, dar mai înainte să se poată stabili aici, o nenorocire a schimbat starea lucrurilor. Printr-o neatenţie în fierărie, a izbucnit un incediu în primăvară şi a prefăcut în cenuşă întreaga gospodărie. Când cei care se mutaseră în stepa rusească au auzit de nenorocire, s-au întors în Raditschewa, dar nu aveau nici puterea şi nici dorinţa de a construi din nou
__________
258 Raportul lui Bunin în Cartea mică de istorie, pag. 426-429.
281
gospodăria distrusă, ci au început să împartă terenul între ei. 25 de familii s-au aşezat de o parte a râului Desna, 24 de familii de cealaltă parte a râului. Aici a apărut într-o pădure de pini o nouă aşezare numită Neudorf (Satul Nou), aici trăiau familiile acum în proprietatea privată. Fiindcă aveau foarte puţin pământ, (aproape 4 hectare de familie), trăiau într-o mare sărăcie259.
Johannes Waldner a trăit retras în anii următori în Neudorf în pădurea de pini cu cea de-a doua soţie, Liesl. S-a îngrijit puţin de comunitatea care trăia acum în proprietate privată şi a murit amărât şi dezamăgit pe 14 decembrie 1824 în vârstă de 71 de ani260, după ce fusese „slujitor al Cuvântului” timp de 42 de ani şi conducător al comunităţii din Wirschinka şi Raditschewa timp de 31 de ani. A avut merite deosebite la ambele comunităţi, în special datorită cronicii sale şi al registrului bisericii completat cu grijă de el din 1762 până în 1824. După moartea sa comunitatea l-a ales pe Jakob Walther ca prezbiter, şi pentru că acum trăiau în proprietatea privată, comptoarul de tutelă pentru rezidenţi străini l-a desemnat drept „şoltuz” iar pe Jakob şi Peter Hofer drept „asesori”.
Părerea lui Johannes Waldner despre urmaşii săi ulteriori în funcţia de prezbiter, reiese din însemnările pe care le-a făcut cu mâna lui în registrul bisericii: când pe 26 decembrie 1820 patru membri ai bisericii au fost botezaţi de Jakob Walther, Johannes Waldner consemnează în registrul bisericii261: „Atenţie! În anul 1820, 26 decembrie, au fost botezate cele patru persoane notate alături de către Jakob Walther. Acestea sunt primele botezate astfel, după ce a încetat comunitatea şi a fost distrusă de a c e s t a.” Iar sub însemnarea din 7 mai 1794: „După despărţirea de scumpul frate Joseph Kuhr a fost ales fratele Johannes Waldner să poarte de grijă bisericii Domnului. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1794, pe 7 mai”, scrie pe 30 octombrie 1822: „Acesta a condus biserica din Ratitschew ca prezbiter până în anul 1817. După aceea, Jacob Walther din Sabatisch, care a venit în 1810 ca învăţător şi a slujit lângă el ca ajutor al său, s-a revoltat împotriva lui. Cu ajutorul discipolilor săi a abrogat comunitatea şi şi a blocat proprietatea, a respins vechile orânduieli ale comunităţii şi a introdus totul după specific menonit. Prin puterea autorităţii bisericii a fost pus ca protector şi predicator şi acum întreaga biserică este condusă de el şi de cei doi asesori atât în cele spirituale cât şi în cele vremelnice.”
Faptul că Jakob Walther s-a mutat în 1818 cu toţi susţinătorii săi în Khortitz la menoniţii de acolo şi a cerut desfiinţarea
_________
259 Cartea mică de istorie, pag. 425.
260 Din Cartea Mică de Istoria şi registrul bisericii reiese că Johannes Waldner a trăit 74 de ani, dar de fapt, fiind născut în 1753, a avut 71 de ani.
161 Înregistrare făcută de el însuşi în registrul bisericii.
282
comunităţii de bunuri, împreună cu această observaţie a lui Johannes Waldners, face să apară bănuiala că Jakob Walther a tins în mod conştient către o conformare a comunităţii frăţeşti hutterite la cea a menoniţilor, pentru a putea ajunge să se bucure de privilegiile de care aceştia se bucurau din timpul domniei lui Pavel I, şi eforturile sale în deceniile următoare pentru aprobarea mutării în teritoriul de la Marea Neagră întăresc această presupunere. Aceste eforturi îşi aveau probabil îndreptăţirea lor pentru că s-a dovedit în curând că fraţii hutteriţi nu puteau să existe în comunitatea de bunuri pentru că deţineau prea puţin teren arabil.
283
16. Aşezările fraţilor hutteriţi din zona Mării Negre 1842-1874.
Pe baza manifestului ţarinei Ecaterina a II-a din 22 mai 1763, în anul 1789 veniseră câteva mii de menoniţi nemţi în Rusia şi se statorniciseră în zona Mării Negre, zonă pe care Ecaternia a II-a o smulsese turcilor în 1783 prin anexarea Hanatului tătarilor crimeeni. Ţarii Pavel I şi Alexander I îi ridicaseră prin privilegiile acordate la o stare proprie. Se bucurau de libertate religioasă deplină, eliberarea de orice serviciu militar, reduceri la impozite şi primeau subvenţii de la stat pentru aşezare. Aveau administrare locală autonomă şi puteau astfel să îşi aleagă singuri şoltuzii lor în sat. Le era permis de asemenea să construiască un sistem de învăţământ propriu prin biserica lor menonită. Datorită acestor privilegii menoniţii nemţi au putut să îşi păstreze specificul lor naţional. Trăiau în zona Mării Negre în sate germane închise în care îşi puteau alege singuri şoltuzul şi doi asesori. Mai multe sate menonite formau un district (wolost), care era condus de un oficiu superior şoltuz. Deasupra acestor organe administrative alese de ei înşişi se găsea un oficiu de control al statului, aşa-numitul „comptoar al cancelariei de tutelă pentru străini”. Pentru zona Mării Negre exista în Odessa „comitetul de asistenţă”, ambele erau subordonate Cancelariei de Tutelă (Cancelaria de Protecţie) din Petersburg. Instanţa superioară era însă, pentru că menoniţii se stabiliseră în provincia ereditară a coroanei, Ministerul pentru Domeniile Imperiului. Astfel nici şcolile din satele menonite nu erau subordonate Ministerului rus al Educaţiei, ci Ministerului pentru Domeniile Imperiului, lucru care s-a dovedit foarte convenabil mai târziu când au început tendinţele de rusificare262.
Conducerea dădea fiecărei familii menonite din provincia ereditară a coroanei 65 desjatin de teren arabil, deci 70 de hectare. Pentru că zona cernoziomului

_________

262 Cartea Mică de istorie, pag. 396, observaţia 1, pag. 397, 411, 451, observaţia 3.
283
este cel mai roditor sol din Europa, coloniştii aveau cele mai bune premise să ajungă aici la bunăstare prin hărnicie şi folosirea metodelor moderne în agricultură. Aceste condiţii justifică de ce s-a străduit Jakob Walther în anii următori să primească aprobarea de la „Comitetul de asistenţă” din Odessa pentru aşezarea în această zonă. Comunitatea din Raditschewa crescuse între timp ajungând la 69 de familii cu 384 de capete (185 de sex masculin şi 199 de sex feminin), care locuiau în 49 de locuinţe proprii, şi mai aveau în plus o casă de rugăciune, două şcoli, precum şi un hambar pentru cereale, dar numai 270 desjatin de teren arabil bun propriu261. Pentru că buna reputaţie pe care o avusese comunitatea fraţilor hutteriţi la începutul secolului al XIX-lea sub Johannes Waldner fusese pierdută de mult şi conflictele din perioada 1817-1820 implicaseră autorităţile împotriva comunităţii, „Comitetul de asistenţă” a refuzat la început toate cererile de aşezare în zona Mării Negre. De-abia când Johann Cornies, cel însărcinat cu supravegherea menoniţilor din Molotschna şi Nogai a acceptat cererile lor şi a intervenit la Ministerul pentru Domeniile Imperiului i-a fost acordată comunităţii în sfârşit în 1842 permisiunea de a se aşeza pe provincia ereditară a coroanei în teritoriul Molotschna.
În anul 1842 fraţii hutteriţi au părăsit aşezarea Radischewa, unde trăiseră 16 ani în comunitatea de bunuri şi 24 în posesiunea privată. Pe râul Molotschna, la circa 20 km de oraşul Melitopol, au întemeiat în stepa din provincia ereditară a coroanei, pe care o arendase până atunci Johann Cornies, noua comunitate Huttertal (Valea Hutteriţilor). 78 de familii au construit aici mai întâi 46 de case de locuit, o fântână pentru alimentarea cu apă şi o şcoală, în care deja din 1845 erau şcoliţi nu mai puţin de 91 de elevi. Fiecărei familii i-au fost repartizaţi de la stăpânire 65 desjati (70 hectare) de teren arabil, în plus, s-a dat tuturor familiilor la comun 15.000 de ruble ca avans. Johann Cornies a avut merite deosebite în înfiinţarea acestei colonii, el s-a îngrijit ca să se introducă aici cultura pomilor fructiferi şi a viermilor de mătase, i-a învăţat pe fraţi agricultura celor patru câmpuri şi i-a determinat să crească oi, cai şi vite. S-a ocupat de asemenea de construirea instalaţiilor de irigat şi a drumurilor. Conducerea şcolii din Huttertal a fost preluată de menonitul Janzen. În aceste condiţii, a poposit din nou ordinea în comunitate în cele „vremelnice şi spirituale” după un trimestru întreg de decădere, sărăcie şi declin. În 1843 a putut Johann Cornies, protectorul noii comunităţi Huttertal, să anunţe Ministerul pentru Domeniile Imperiului că fraţii hutteriţi Huttertal „sunt oameni muncitori care se comportă ordonat, curat, în pace şi ascultare şi sub o conducere bună şi sub o administraţie bună ar putea atinge în curând o stare înfloritoare”264.
_________
263 Cartea Mică de istorie, pag. 439.
264 Cartea Mică de istorie, pag. 439 şi urm. şi 435.
284
ele Wald-predicţia lui Johann Cornies s-a îndeplinit în realitate. Noii colonii îi mergea cu adevărat bine „în cele vremelnice”, s-a dezvoltat şi s-a înmulţit astfel încât în anul 1852 17 familii din Huttertal au trebuit să se mute ca să întemeieze o colonie la patru kilometri mai spre nord, care din recunoştinţă pentru ajutorul lui Johann Cornies s-a numit Johannisruh (liniştea lui Johann). În 1857 număra Huttertal 50 de familii cu 255 de membri de sex masculin şi Johannisruh 21 de familii cu 72 de suflete265. În anul 1857 a fost întemeiată comunitatea Neu-Hutterdorf (Noul Sat Hutterit) la circa 125 km nord de Huttertal, în raionul Jekaterinoslaw, în care Joerg Waldner a fost prezbiter şi Zacharias Walther, fiul lui Jakob Walter, „slujitor al Cuvântului”. O a treia aşezare-fiică a fost întemeiată pe terenul proprietarei Dobritscha, se chema Dobritscha sau Neu-Huttertal (Valea Nouă a Hutteriţilor); conducătorii ei erau Paul Tschetterle şi Joseph Wipf266.
În anul 1818 a fost ales Josef Kleinsasser ca „slujitor al Cuvântului” şi pe 20 iunie 1822 a fost confirmat de Jakob Walther; a murit în 1839. După moartea lui Johannes Waldner au fost aleşi Jakob Hofer şi Georg Waldner, fiul lui Johannes Waldner, ca „slujitori ai Cuvântului” şi pe 10 ianuarie 1825 au fost confirmaţi de Jakob Walther. În 1839, după moartea lui Josef Kleinsasser, a fost ales David Hofer ca „slujitor al Cuvântului” şi a fost confirmat de Jakob Walther; a murit în 1868. În 1846 l-a ales Jakob Walther pe Georg Waldner, zis Joergele, drept conducător al Huttertal-ului. Jakob Walther a murit în 1855 în vârstă de 86 de ani în Huttertal; celălalt prezbiter, Georg (Joergele) Waldner l-a urmat în toamna anului 1857 în vârstă de 68 de ani.
După moartea lui Joergele Waldner au fost aleşi în 1857 ca „slujitori ai Cuvântului” pentru Huttertal: Martin Waldner, Peter Hofer şi Jakob Wipf pentru Huttertal şi Joerg Hofer, Michael Waldner şi Darius Walther pentru Hutterdorf. În anul 1865 au fost apoi aleşi Michael Stahl şi Johann Waldner şi în 1866 Paul Tschetterle ca „slujitori ai Cuvântului”261.
După ce comunitatea din Huttertal a fost construită şi a ajuns treptat din nou la bunăstare, au început câţiva din comunitate să se gândească că se trăia în continuare după învăţăturile lui Jakob Hutter, dar principiul comunităţii bunurilor, pe care el îl instituise în comunitatea sa era neglijat. Comunitatea avea o comoară de cărţi vechi şi manuscrise din care îşi trăgeau credinţa, dar treptat devenea din nou conştientă că nu respecta „vechile orânduiri” care reglaseră „o viaţă adevărată de creştin” trăind ca menoniţii în proprietatea privată. În fruntea celor care doreau să se întoarcă din nou la viaţa în comun în comunitatea de bunuri predicată de Jakob Hutter se găsea Joergele Wald-
_________
265 Cartea Mică de istorie, pag.. 437 şi pag. 440.
266 Cartea Mică de istorie, pag. 444 şi urm. şi pag. 447.
267 Cartea Mică de istorie, pag. 445 şi registrul bisericii.
285
ner, fiul conducătorului din Wirschinka şi Raditschewa, Johannes Waldner. Din nou s-au despărţit cei care doreau proprietatea comună de cei care ţineau la proprietatea privată, şi a apărut din nou dezbinare între fraţi. Ca urmare, Joerg Waldner şi Jakob Walther (!) au adresat o petiţie pe 20 octombrie 1848 „Comitetului de asistenţă” din Odessa şi au cerut în numele a 50 de familii, să li se dea posibilitatea ridicării unei gospodării frăţeşti. La început, comitetul a refuzat această cerere, dar în anul 1856 a fost totuşi de acord. Familiile şi-au vândut proprietăţile fraţilor rămaşi în proprietatea privată şi au cumpărat împreună din banii obţinuţi de 21.000 ruble de la proprietara de teren Kutschewa 1500 desiatin de teren (1600 de hectare). 33 de familii s-au implicat la cumpărare şi au mers acolo la 1 martie 1857 ca să întemeieze o gospodărie frăţească şi să trăiască în proprietatea în comun. Dar deja la ridicarea gospodăriei pe care au numit-o Kutschewa după proprietara terenului s-a ajuns la conflicte şi sciziuni şi când în toamna anului 1857 a murit Joergele Waldner, sufletul acestei întreprinderi, gospodăria a decăzut şi a fost împărţită între cele 33 de familii261. Experimentul lui Joergele Waldner de reîntoarcerea în proprietatea comună a fost nefericit la început, dar încercarea nu le-a dat pace fraţilor. A mai fost repetată de trei „slujitori ai Cuvântului”.
1. Deja din 1859 a întemeiat Michael Waldner (1834-1889), un nepot de-al lui Johannes Waldner, o comuniune în Hutterdorf împreună cu Jakob Hofer din Huttertal şi Joerg Hofer din Hutterdorf, la care au aderat mai mulţi fraţi şi surori. Din această comuniune au luat naştere aşa-numiţii F i e r a r i.
2. Un an mai târziu (1860) „slujitorul Cuvântului”, Darius Walther (1835-1903), un nepot de-al prezbiterului Jakob Walther a ridicat împreună cu fraţii săi de trup şi cu alţii tot în Hutterdorf o comunitate din care au descins mai târziu aşa-numiţii o a m e n i a i l u i D a r i u s.
3. În anul 1864 mişcarea de reînnoire a comunităţii de bunuri a cuprins şi cele două colonii Huttertal şi Johannisruh. În fruntea ei s-au aşezat Jakob Wipf (1837-1896), un strănepot de-al lui Ellas Wipf, care în 1766 venise în comunitatea Criţ din Vinţu de Jos, precum şi Martin Waldner, învăţător în Huttertal, David Hofer, Peter Hofer, Samuel Kleinsasser şi mulţi alţii, în total 23 de taţi de familie. Din această comuniune au apărut aşa-numiţii î n v ă ţ ă t o r i.
Astfel au existat din nou trei comunităţi care trăiau în comunitate de obşte. În Hutterdorf locuiau fierarii la un capăt al satului, oamenii lui Darius la celălalt capăt şi în centru cei care se deciseseră pentru păstrarea proprietăţii private. În Johannisruh membrii au făcut una dintre case casă de rugăciune, o casă unde să
_________
268 Cartea Mică de istorie, pag. 444 şi urm.
286
mănânce bărbaţii, a treia casă unde să mănânce femeile, a patra cămin de copii etc. şi au amenajat din nou ateliere comune pentru diversele meşteşuguri. S-a dovedit însă curând că o astfel de transformare a caselor nu era raţională. Multe case stăteau astfel goale, altora le lipsea spaţiu pentru scopul în care fuseseră destinate. În special femeile s-au luptat împotriva acestei acţiuni şi a trebuit să se recurgă la măsuri de constrângere împotriva lor. Curând a început în cadrul comunităţii discuţia dacă forma externă a comunităţii de bunuri era într-adevăr cea potrivită să aducă rezultatele dorite pentru viaţa sufletească. Mulţi au ajuns de părerea că o adevărată comuniune nu era realizabilă „deocamdată” pentru că membrii comunităţii nu erau pătrunşi de adevăratul „Duh Sfânt”. Acest lucru a dus la desfiinţarea comunităţilor din Johannisruh şi Huttertal. După Rusaliile din 1868 s-au întors din nou la proprietatea privată. Doar fierarii din Hutterdorf şi-au vândut proprietatea şi s-au mutat într-un loc la circa 16 km de Hutterdorf, unde au început să întemeieze o nouă gospodărie frăţească cu numele Scheromet. La aceştia s-a mutat şi Samuel Kleinsasser cu familia sa precum şi „slujitorul Cuvântului”, David Hofer, care însă a murit în anul 1867 în vârstă de 68 de ani269.
_________
269 Cartea Mică de istorie, pag. 445 şi urm.
287
17. Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874.
În timp ce comunităţile nou-înfiinţate ale fraţilor hutteriţi erau încă ocupate cu dificultăţile lor interioare şi se străduiau să găsească forme noi ale vieţii în comun în sensul vechilor orânduiri, s-a întâmplat ceva care le-a îndreptat destinul într-o direcţie cu totul nouă.
Sub ţarul Alexander al II-lea a început în Rusia o epocă a rusificării. Printr-un ucaz din anul 1870 ţarul a anulat privilegiile pe care le acordaseră predecesorii săi Pavel I şi Alexander I menoniţilor. „Comitetului de asistenţă” din Odessa trebuia să fie desfiinţat şi administrarea coloniilor menonite să aibă loc direct din Petersburg. Limba rusă a devenit limbă obligatorie în oficiile comunale şi obiect obligatoriu de studiu în toate şcolile, şcolile germane erau subordonate Ministerului rus al Educaţiei. Cea mai dură lovitură a fost însă obligarea tuturor de a face serviciul militar în armata rusă. Pentru îndeplinirea tuturor schimbărilor orânduite de ţar era stabilit un termen de zece ani.
Fraţii hutteriţi, ca şi menoniţii, fuseseră mereu de părere că manifestul ţarinei Ecaterina a II-a
287
din 22 iunie 1763 şi privilegiile ţarului Pavel I din 1800 şi confirmarea lor de către ţarul Alexander I în 1801 le asigurase eliberarea de serviciul militar pentru totdeauna şi pentru orice vreme. Prin ucazul ţarului şi-au văzut acum puse în pericol nu doar libertatea religioasă şi eliberarea de serviciul militar, ci s-au temut şi că vor putea fi împiedicaţi să mai folosească limba germană – pentru ei o premisă indispensabilă pentru exercitarea credinţei lor270. Acest lucru însemna pentru ei distrugerea comunităţii lor religioase şi de aceea au întreprins imediat măsuri ca să obţină prin cereri adresate ţarului şi guvernului păstrarea privilegiilor. Au trimis trei „slujitori ai Cuvântului”, Paul Tschetterle, Michael Stahl şi Jakob Wipf, la Petersburg, dar toate eforturile lor au rămas fără succes. Fraţii hutteriţi şi menoniţii au început atunci să se gândească în ce ţinut s-ar putea muta. În interiorul Rusiei s-au gândit la o aşezare în Turkistan sau în regiunea Amur, dar mai mult s-au gândit la o aşezare peste ocean. America de Nord şi de Sud şi Noua Zeelandă au fost luate în considerare, deşi foarte puţini dintre ei aveau o idee despre aceste locuri. Până la urmă menoniţii şi împreună cu ei fraţii hutteriţi s-au adresat la reprezentanţele Marii Britanii, Canadei şi Statelor Unite ale Americii şi au cerut informaţii despre posibilitatea stabilirii acolo sub premisa acordării libertăţii religioase, a menţinerii comunităţii de bunuri şi a eliberării de serviciul militar271.
Comisarul special trimis de guvernul canadian le-a propus fraţilor o călătorie de explorare a continentului american şi fraţii i-au ales pentru asta pe „slujitorul Cuvântului” Paul Tschetterle şi pe unchiul său Lorenz Tschetterle. Cei doi au pornit la drum pe 14 aprilie 1873 şi s-au întors pe 27 iulie 1873. Paul Tschetterle (1842-1919) a ţinut un jurnal despre călătoria de paisprezece săptămâni prin America de Nord care a fost publicat de A. J. F. Ziglschmid în ediţia sa a „Micii cărţi de istorie” în limba germană272. Atât el cât şi ceilalţi menoniţi au propus comunităţii să emigreze în Statele Unite ale Americii deşi din partea guvenului de acolo nu au putut primi asigurări la fel de precise precum cele din partea celui din Canada. Între timp, guvernul rus a devenit conştient
__________
270 Pentru fraţii hutteriţi limba germană şi Biblia în germană a lui Martin Luther precum şi Marea carte de istorie a lor scrisă în germană erau o parte componentă a învăţăturii lor de credinţă. Comunitatea nu a folosit limba germană doar în vremea întemeierii sale în Mähren, ci constant şi mai târziu în Ungaria Superioară, unde locuitorii nativi vorbeau slovaca, şi în Vinţu de Jos în Transilvania unde nativii din zona lor vorbeau româna şi maghiara; la fel în Rusia unde se vorbea rusa, ucraineana şi tătara. Şi astăzi toţi membrii comunităţii din SUA şi Canada vorbesc în comunitate dialectul celor din Kärnten (Carintia).
271 Cartea mică de istorie, pag. 454.
272 În ediţia mea din anul 1974 nu dispuneam de aceasta, din păcate.
288
de faptul că odată cu anularea privilegiilor erau pe cale să piardă circa 40.000 până la 50.000 de colonişti nemţi harnici şi le-a propus menoniţilor un compromis. Trebuiau să facă un fel de serviciu civil în locul serviciului militar. O parte dintre menoniţi a acceptat această soluţie dar fraţii hutteriţi şi mulţi menoniţi nu mai aveau încredere în guvern acum şi s-au decis să emigreze. Circa 18.000 de menoniţi şi hutteriţi au părăsit până în 1880 Rusia, majoritatea au imigrat în SUA şi în Canada273.
Pentru că aveau voie să vândă bunurile imobile doar menoniţilor, majoritatea emigranţilor au pierdut o parte din avere, dar şi-au asumat acest lucru pentru a putea trăi peste ocean fără să le fie ameninţate învăţăturile de credinţă. Chiar şi fierarii lui Michael Waldner din Scheromet şi-au vândut gospodăria frăţească unui menonit şi au plecat la 14 iunie 1874, ca trecând prin Koenigsberg, Berlin şi Hamburg să ajungă în America. Pe 5 iulie 1874 au păşit, după cum consemnează un jurnal de-al lui Peter Janzen, „plini de încredere” pe pământul Statelor Unite. La scurtă vreme după aceea i-au urmat oamenii lui Darius sub conducerea lui Darius Walther şi învăţătorii sub conducerea lui Jakob Wipf274.
_________
273Conform unei informaţii a lui Ziglschmid în Mica istorie, pag. 456, observaţia 4, au emigrat 10.000 de menoniţi în SUA şi 8000 în Canada.
274Cartea mică de istorie, pag. 457. Cartea mică de istorie, pag. 459.

289
18. Dezvoltarea gospodăriilor frăţeşti hutterite din SUA şi Canada în perioada 1874-1976.

Fierarii sub conducerea lui Michael Waldner şi a „slujitorului Cuvântului”, Jakob Hofer, s-au stabilit mai întâi temporar în Lincoln în statul Nebraska şi au început să se informeze unde ar putea găsi un loc potrivit în statele din centru-vest pentru o aşezare şi ridicare a unei gospodării frăţeşti. Când însă a izbucnit aici o epidemie care a ucis un număr semnificativ de copii, s-au mutat în Yankton în statul Dakota de Sud. Aici a găsit Michael Waldner în ţinutul Bon Homme, la 25 km vest de Yankton, în apropierea oraşului Tabor, la graniţa cu Nebraska şi aproape de Missouri un ţinut potrivit într-o zonă deluroasă de prerie. Pentru 25.000 de dolari fierarii au cumpărat 2500 de acri (1012 ha) teren arabil de la un proprietar privat de terenuri şi au construit acolo în anul 1874 gospodăria frăţească B o n   H o m m e , care mai există şi astăzi şi a devenit mai târziu colonia-mamă a tuturor gospodăriilor frăţeşti ale fierarilor275.
Darius Walther şi oamenii lui Darius s-au stabilit mai întâi în 1874 în Silver Lake, au petrecut iarna aici în colibe de pământ şi au cumpărat apoi 5400 de acri (2185 ha) de pământ la Wolf Creek lângă râul James în Dakota de Sud.
_________
275Cartea mică de istorie, pag. 459.
289
Aici au întemeiat gospodăria frăţească W o l f   C r e e k, care a existat până în 1932 şi a devenit colonia-mamă a tuturor gospodăriilor frăţeşti ale oamenilor lui Darius276.
Învăţătorii sub Jakob Wipf şi predicatorul277 David Peter Hofer au început de-abia în 1876 cu aşezarea. Au cumpărat 5440 de acri (2200 ha) de teren lângă oraşul Parkston în Country Hutchinson, Dakota de Sud şi au ridicat aici gospodăria frăţească E l m s p r i n g. Aceasta a devenit colonia-mamă a tuturor gospodăriilor frăţeşti ale învăţătorilor278.
Faptul că toate cele trei comunităţi, cea a fierarilor, a lui Darius şi a învăţătorilor, s-au stabilit în ţinutul de prerie în centrul-vestul Americii şi mai târziu au întemeiat şi toate coloniile-fiice ale lor în această centură de cereale şi porumb a SUA şi Canada, a avut mai multe cauze. Pe de o parte, preria întinsă, uşor deluroasă le amintea de patria lor în ţinutul Molotschna la Marea Neagră. Apoi, aici mai exista teren arabil bogat încă necultivat, care le oferea posibilitatea să ridice gospodării frăţeşti ceva mai deoparte faţă de celelalte populaţii, gospodării frăţeşti care, pe de o parte erau izolate într-o anumită măsură, pe de altă parte puteau însă să plaseze surplusul produselor lor agricole şi meşteşugăreşti. Fraţii hutteriţi nu au acceptat nici un teren gratis de la guvern la care fiecare colonist avea dreptul, căci ar fi fost obligat să locuiască pe aceşti 160 de acri (56 ha) şi să îi deţină în proprietate privată. Asta contrazicea însă principiul hutterit al proprietăţii comune pe care vroiau să îl realizeze aici toate cele trei grupe de imigranţi. Au preferat să achiziţioneze teren de la proprietari de pământ ca să îşi ridice gospodăriile frăţeşti pe acesta.