A ştiinţifică si enciclopedică



Yüklə 1,87 Mb.
səhifə36/43
tarix30.07.2018
ölçüsü1,87 Mb.
#63312
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   43

66 Pentru acest al patrulea argument, ce pune în evidenţă caracterul justi­ficat al mîniei (ca reacţie la o insultă sau la ceea ce are aparenţa unei insulte}» cf. Rhet., U, 3, 1380 a 34-36.

61 Supra, 1148 b 15-31.

62 Pentru ilustrarea acestor excepţii, cf. De part. anim., II, 4, 651 a 4; H ist, anim., VIII, 6, 595 a 18; 596 b 10 etc. Ele sînt, într-un fel, aberaţii ale maturii, depăsindu-i limitele normale (cf. infra, r. 35 — 36).

63 Textul eliptic al acestui sîîrşit de capitol a creat numeroase dificultăţi 4e interpretare. Urmăm în linii generale interpretarea lui Tricot (347, n. 6), ia rîndaî ei parţial inspirată din cea, a lui Burnet. O primă comparaţie este stabilită între bestialitatea animală si cea umană, în această privinţa, bestial*-

850

ETICA NICOMAHICĂ



tatea, mal puţin rea din punct de vedere moral decît viciul (cf. supra, 1150 a 1), este totuşi mai înfricoşătoare Ia om ; aceasta pentru că, în timp ce la animale partea superioară a sufletului (to PS/.TIOTOV, 1130 a 2), adică intelectul (vo'oc;), au există (cf. şi De an., III, 429 a), îa om este coruptă, deci principiul răului se afla în el, ceea ce-1 face infinit mai periculos decît un animal (comparabil, sub acest aspect, M ceva inanimat). O a doua comparaţie (mai forţată) pune în relaţie nedreptatea în sens abstract (65tKia) si omul nedrept (npoţ ăv-SpcOTrov dSiKov, r. 6): nedreptatea este într-un sens mai rea decît ornul nedrept, •întrucît ea este în mod esenţial ceea ce omul în care se realizează este prin accident (cf., pentru acest raţionament, Top., III, l, 116 a 23—27); dar, în alt sens, este mai puţin rea decît omul nedrept, întrucît nu poate comite răul decît realizata în el. Aşadar, după cum remarcă Burnet, „răul" este utilizat aici în două sensuri: „rău în sine" (si în acest sens viciul este mai rău decît bestialitatea) şi „râu prin accident" (adică ceea ce constituie o sursă de acţiuni grele, iar în acest sens bestialitatea este mai rea decît viciul).

64 In orig.: S7n3uj.ua (dorinţa, apetitul).

65 Supra, III, 1117 b 28- i 118 b 33.

66 Aceasta clasificare, ce face clin stăpînirea de sine'şi nestăpînire dispo-iiţii relative la plăcere, în tirnp ce tăria (icapTSpio) şi slăbiciunea (jjaA,aKia) le raportează ia durere, constituie o noutate faţă de limbajul curent, dar numai In măsura în care ea este exclusivă si riguroasă (v., în acest sens, Joiif, 638— 639). Introdncînd termenul de Kaptspia în domeniul moralei, Aristotel va influenţa toate clasificările ulterioare ale virtuţii, mai ales pe cele datorate stoicilor, Ia care Kaptepia va fi interpretată fie ca virtute subordonată cura­jului, fie ca parte componentă a grandorii sufleteşti, fie constituind, împreună cu grandoarea sufletească şi curajul, triada virtuţilor principale (cf., asupra acestui aspect, R.-A, Gauthier, Magnanimite..., 161—162).

67 Text corupt. Pentru discuţia pasajului, cf. Tricot, 349, n. 2. „Plăcerile excesive" (supra, r. 19) se referă la cele care nu sînt nici necesare, nici demne de dorit, în opoziţie cu cele demne de ales în sine (cf. supra, III, 1118 b 25).

68 Adoptăm lecţiunea lui Spengel (urmat de Ramsauer): ŢO S'aKpaatac în locul lecţiunii manuscrise: 6 S'dKoXaaioc (celălalt este omul necumpătat), păstrată de Bywater, care nu ni se pare logic integrată în context.

69 Despre superioritatea morală a caracterului activ al stăpînirii de sine lată de rezistenţa pasivă a tăriei de caracter, cf. Joachim, 233.

70 Cf. Rhet., II, 6, 1383 b 35— 1384 a 2. Aristotel face din Tpuşi'i o specie a slăbiciunii, în timp ce uzajul comun imprima acestui termen o nuanţă de dispreţ sau de trufie^cf. Pol., IV, 4, 1291 a 4; Platon, Gorg., 525 a etc.).

71 Cf. fr. 803 Nauck. Retor şi poet tragic, discipol ai lui îsocrate, apoi al lui Aristotel, Theodektes este citat de mai multe ori în Rhet. (II, 23, 1397 b 3; 1398 b 6 etc.); cf. Pol., I, 6, 1253 a 36 etc.

72 Fr. 797 Nauck. Şi Karkinos, poet tragic din sec. IV î.e.n., este men­ţionat foarte des în tratatele aristotelice; cf. Rhet., II, 23, HOO b 9—11; III, 16, 1417 b 18 etc^ Poet., XVI, 1454 b 23; XVII, 1455 a 27. Protagonistul tragediei Alope, Kerkyon, se sinucide, neputînd suporta dezonoarea la vestea că fiica sa fusese violată.

7l! Este vorba, .probabil, de muzicianul de curte al lui Alexandru Macedon, atenţionat si de Seneca, De. ira, II, 2.

74 Cf. Herodot, I, 105; v. si Hippocr., Ilepl dspov, 106.

75 Cf. supra, IV, 1127 b 33 şi n. 92.

351


ARISTOTEL

78 în orig.: }isXayxoA,iKoi, temperamente uşor excitabile, nervoase. Cf. De mem., 2, 453 a 19, unde este remarcată, ca si aici, marea lor sensibilitate la reprezentările imaginative, în Probi., XXX, l, 953 a 10—12 se face obser­vaţia ca oamenii dotaţi pentru filosofic, politică, arte (de pildă Empedokles, Socrate, Platon etc.) sînt toţi ueA,ay%oXiKoi. V. şi Cicero, Tuse., I, 33 şi obser­vaţiile lui Burnet, 322; H. Flashar, Melancholie und Melancholiker in den medizinischen Theorien der Antike, Berlin, 1966.

77 Supra, 1150 a 21 sq.

78 Supra, 1146 a 31—1146 b 2, unde este enunţată aporia ce va fi soluţionată în acest capitol.

79 Cf. supra, 1149 b 19 şi n. 59; v. şi n. 1.

80 Poet originar din insula Leros, în apropiere de Milet, altfel necunoscut.

81 Pentru sensul acestei distincţii, cf. supra, V, 1135 b 22 — 24.

82 Cf. Anal. post., I, 2, 72 a 18—24; 10, 76 a 33. Pentru similitudinea din­tre cele două procese (acţiunea morală şi demonstraţia matematică), cf. Tricot, 355 n. 4.

83 Supra, 1146 a 16-21.

84 Prin accident, în dorinţa de a respecta regula raţională, omul stăpîn pe sine poate respecta o regulă falsă, crezînd-o adevărată; acest lucru survine însă numai întîmplător (v. Toma d'Aquino, 1437, 386, pentru exemplul celui ce, din cauza culorii asemănătoare, ia otrava drept miere; ceea ce caută el însă este mierea, ea este -raţia recta).

85 în orig.: aypoiKoi descrişi în Rhet., II, 21, 1395 a 6.

86 Cf. supra, n. 16.

87 Cf. supra, I, 1099 a 7 sq. (la omul virtuos, acţiunile nobile si frumoase sînt plăcute în sine, pentru că la el binele si plăcerea coincid).

88 Cf. supra, II, 1107 b 7; III, 1119 a 5— 11. Aristotel defineşte stăpînirea de sine ca linie de mijloc între două dispoziţii rele pentru a sublinia caracterul ei de dispoziţie, lăudabilă şi nu pentru a face din ea o virtute propriu-zisă (ea rămîne o „semi-virtute", aşa cum contrariile ei rămîn „semi-vicii", cf. infra, 1152 a 18). Diferenţa dintre 'stăpînirea de sine si virtutea propriu-zisă (în speţă, cumpătarea) va fi dealtfel subliniată în pasajul ce urmează.

89 Supra, VI, 1144 a 36; 1145 a 1 — 2 etc. Pasajul de faţă prezintă soluţia aporiei create de cea de a cincea opinie (enunţată supra, 1145 b 17— 19).

90 Supra, VI, 1144 a 23 - b 4.

91 în orig.: Katct ^iev iov ?^6yov. Interpretarea noastră se apropie de cea a lui Rackham („as being intellectual faculties"); cf. şi Tricot, Jolif (care precizează că este vorba de facultatea reflexivă a sufletului). Pentru o inter­pretare diferită (după definiţie, opicuov), Burnet, 328. Dacă această facultate este comună abilităţii şi înţelepciunii practice, ele se deosebesc din punct de vedere moral, unde alegerea deliberată (Tîpoaipsaic;) deţine un rol decisiv: în timp ce abilitatea este o simplă facultate (Suvauxc;), străină moralităţi', susceptibilă de a fi orientată fie spre bine, fie spre rău, înţelepciunea practica este o dispoziţie habituală ce dirijează alegerea regulii drepte a acţiunii.

92 Pentru o tratare mai largă a acestui aspect, cf. E.E., II, 7, 1224 a 8 — 1228 a 1.

93 în sensul că el comite aceleaşi acte ca şi omul vicios, fără a poseda insa dispoziţia habituală rea a acestuia din urmă (cf. supra, 1151 a 6— 10); intenţia-sa este bună, ceea ce o împiedică să se exercite fiind intervenţia dorinţei. Ter­menul de „semi-vicios" (fijiurovripo?) apare şi în Pol., V, 11, 1315 b 10 (unde este aplicat tiranului).

352


ETICA NICOMAHICÂ

94 Cf. supra, 1149 b 14 sq. A comite un rău fâră premeditare înseamnă-a comite o nedreptate fără a fi om nedrept (cf. supra, V, 1135 b 20 sq.).

95 Cf., asupra acestei distincţii, supra, 1150 b 19—28.

96 Fr. 67 Kock. Versul vizează probabil Atena, unde decretele erau cu atît mai numeroase cu cît legile erau rnai puţin respectate (cf. Jolif ad l.); pentru decrete, cf. supra, V, 1134 a 24.

97 Fr.9 Diehl (Antol. lyr. gr., Leipzig, 1922—1925, fasc. I). Euenos din Păros, sofist şi poet elegiac contemporan cu Socrate, este citat de rnai multe ori de Aristotel (cf. Rhet., l, 11, 1370 a 10; Met., A, 5, 1015 a 29 etc.). Pentru obicei (sOog) ca „a doua natură", cf. De mem., 2, 452 a 27.

98 Textual: „celui ce studiază politica în calitate de filosof" (tou tfjV jroX,iTiKf]V cpiA-oaocpoOvTOc), adică filosofului moralist, care în concepţia aris­totelică se confundă cu veritabilul om politic, el fiind cel ce determină scopul ultim sau binele suprem pentru om (cf. supra, I, 1094 a 22 — b 11 si n. 21); acesta este scopul în funcţie de care orice lucru este, din punct de vedere moral, bun sau râu în sens absolut (cf. infra, r. 2 —3), după cum contribuie ia reali­zarea lui sau îi dăunează. — Cu aceste consideraţii începe primul dintre cele două tratate despre plăcere inserate în E.N. (VII, 12—15; X, 1 — 5), dublet a cărui existenţă a suscitat numeroase discuţii (cf., în acest sens, ca şi despre teoria plăcerii la Aristotel în general, A. Festugiere, op. cit.; J. Leonard, Le bonheur chez Aristote, Bruxelles, 1948; G. Lieberg, Die Lehre von der Lust in den Ethiken des Aristoteles, Munchen, 1958 etc.). Concluziile acestor dezbateri au stabilit autenticitatea ambelor, cel de faţă a părtinind în realitate E.E., deci fiind o redactare mai veche decît cel din X, 1—5 (care aparţine de drept E.N.); dealtfel, comparîndu-le, exegeţii au surprins indicii ce marchează evoluţia gînrlirii aristotelice de la un tratat la altul (evoluţie exagerată uneori, de pildă la J. Leonard, op. cit., cap. III: De l'Hedortisme ă l'Eudemonisme). Contrar opiniei majorităţii comentatorilor, care consideră că actuala situare a cap. 12— 15 în contextul general al E.N. este cea intenţionată de Aristotel, Gauthier (expunîndu-şi motivele în comentariul său, 781 — 783) le transferă.» înaintea c. X, 1 — 5.

99 Cf. supra, I, 1094 a 14 sq. şi n. 10.

100 Supra, II, 1104 b 8- 1105 a 14. Cf. si E.E., II, l, 1220 a 34-36; 4, 1220 b 32-1222 a 5 etc.

101 Etimologie fantezista. V. şi precizările lui Aspasios, 142, 7.

102 Este opinia lui Speusippos (după care plăcerea şi durerea sînt două rele opuse atît între ele cît şi binelui), în opoziţie cu cea a lui Eudoxos, care vede în plăcere supremul bine (cf. supra, I, 1101 b 27 sq.; infra, X, 1172 b 9 sq.).

103 Se poate recunoaşte aici teza platonică, după care există plăceri pure a-le spiritului (Phileb., 50 e — 53 c; 66 c), care trebuie deosebite de cele ames­tecate cu durere, .adică impure, ce privesc mai mult corpul si sînt rele (ibid., 64 e). -

104 După Btirnet (urmat de Tricot), această a treia opinie ar aparţine lui Aristotel însuşi. Vezi însă obiecţiile justificate ale lui Gauthier, care presu­pune că, sub forma prezentată aici, ea nu este decît o opinie posibilă, adăugată Pentru simetrie.

105 Argumentul se referă atît la Platon cît si la Speusippos. Platon defi-Dlse însă ca yevecriţ (proces, devenire, geneză) nu orice plăcere, cum lasă să se înţeleagă aici Aristotel, ci numai plăcerile mixte sau impure (Phil., 32 a- b). Dealtfel, conceperea plăcerii ca yevsaiţ aparţine lui Aristippos, vizat

353


ARISTOTEL

mainte ds Platou, de polemica antihedonistă a lui Speusippos. Cf. şi Phil.,

54 c, pentru opoziţia ysve

106 Criticînd această concepţie despre viaţa înţeleptului (Phil., 33 a—b;

55 a.), Platou îl vizează cu siguranţă pe Speusippos, care la rîndul lui indusese astfel în domeniul filosofici un vechi adagiu, prezent în opera mai multor poeţi /cf., de ex., Bacchyl., fr. 11 Snell; Eurip., Hevacl., 503-505; SuppL, 952-953 etc.).

107 Cf. Platon, Phaid., 65 a; 66 c; Phil., 63 c—d, din nou cu rezerva GA Platon se referise la plăcerile corporale, nu la toate plăcerile.

108 Cf. Gorg., 462 a — 465 e, unde Platon opune artei, al cărei obiect este producerea unui lucru bun (TQ Ps?/natov), linguşirea (KoXcacela), al cărei obiect este plăcerea (ro 1186); la această concluzie se ajunge prin sublinierea contrastului dintre cele patru rainuri ale artei (medicina, gimnastica, legislaţia şi justiţia) şi cele patru ramuri ale linguşirii (bucătăria, găteala, sofistica şi retorica).

109 Comentatorii trimit din nou la Platon (Gorg., 464 d—e; Phil. 67 a j. Oricum, faptul că fiinţele lipsite de raţiune sau cele ce nu-si exersează încă raţiunea (animalele, copiii) caută plăcerea, în timp ce omul raţional caută binele (cum trebuie să subînţelegem din context), constituie un argument în plus că binele şi plăcerea nu sînt identice.

110 Cf. supra, n. 105.

111 întreg capitolul este consacrat examinării doctrinei lui Speusippos (asupra căreia se va reveni şi injra, X, 1174 a 13—1175 a 21).

. 112 Cf. supra, III, 1113 a 15 - b 2; injra, VIII, 1155 b 23-27; 1156 b 12-17 etc.; E.E., III, l, 1228 b 18-23; VII, 1235 b 31-1236 a 14. Este .primul argument în combaterea teoriei despre plăcerea-devenire (de la care Speusippos porneşte pentru a nega că plăcerea este un bine). Dacă admitem că binele (ca şi răul) poate fi absolut sau relativ (la o persoană, la anumite cir­cumstanţe etc.), aceeaşi distincţie se poate aplica şi la stările naturale, habi-tuale, la mişcări sau deveniri, ceea ce duce la concluzia că placerea-devenire au este un rău intrinsec, ci există plăceri bune sau rele fie în mod absolut, fie relativ. (Cf. Joachim, 235; Tricot, 366, n. 5).

113 Cele două categorii de plăceri la care Aristotel face aluzie în acest pasaj (explicate injra, 1154 a 31— b 2) sînt: a) plăcerile oamenilor vicioşi, rele în mod absolut, dar resimţite de ei ca plăceri în măsura în care concorda cu natura lor pervertită (şi acestea au caracter permanent, întrucît viciul esio o stare permanentă); b) cele resimţite ca atare de bolnavi şi în general de orga­nismul aflat într-o stare deficientă (foame etc.), plăceri aparente, ce încetează odată cu maladia sau revenirea la starea organică normala (acestea a vino deci un caracter accidental).

114 Cf. supra, l, 1093 b 31- 1099 a 7; injra, VIII, 1157 b 6- 10, distincţie oe va servi ca punct de plecare pentru cel de-ai doilea argument.

115 S:;area naturală (cpocri;) echivalează cu starea normală a organismul^1-Dapi cum remarcă Gauthier, eroarea antihedonistilor constă în a ignora faptul că, în asemenea situaţii, se produc simultan două fenomene: a) o de"/®" ilire ce conduce la restabilirea stării normale; b) o activitate a părţii râmase ui stare normală. Ei nu-1 iau în consideraţie decît pe primul, devenirea; of

354

l

ETICA NICOMAHICĂ



plăcerea constă în al doilea, în activitate. Cele două fenomene fiind simultane, plăcerea generată de activitatea părţii sănătoase este resimţită concomitent cu procesul de revenire la starea normală, astfel încît devenirea, care nu est© în sine o plăcere, nici un bine {ci doar o tendinţă spre bine) se confundă ÎB mod accidental cu plăcerea, în măsura în care coincide cu activitatea plăcută în sine (cf. infra, 1154 b 15—20). Pentru originea medicală a noţiunii de „plă-cere-restabilire (sau restaurare)", cf. Hippocr., Apkcr., II, 22; IV, 476 Littre. Asupra dificultăţilor întregului pasaj, Joachim, 236; Festugiere, 17—18; Cf. şi M.M., II, 7, 1204 b 20-1205 a 5.

116 Al treilea argument, decisiv pentru definirea poziţiei aristotelice în criticarea concepţiei lui Speusippos. Teoria despre plăcerea-activitate va fi însă corectată şi nuanţată injra, X, 1174 b 14— 1175 a 17, unde se va preciza că plăcerea nu este în sine o activitate, ci doar legată de o activitate (o perfec­ţiune ce se adaugă activităţii).

117 O activitate nu poate fi o plăcere decît cu condiţia să se desfăşoare liber, fără ca nimic s-o împiedice. Cf. şi Pol., IV, 11, 1295 a 36—37, unde sen­sul aceluiaşi termen (dvs|ii7c65cftoc;) este explicat cu privire Ja viaţa fericită, într-o aluzie la Etică.

118 Referinţă la şcoala cyrenaică, al cărei fondator, Aristippos, vedea în plăcere o devenire şi un bine. Cf. si supra, n. 105.

119 Aristotel se referă, probabil, la cel de-al doilea argument al opiniei enunţate supra, 1152 b 21—22. V. însă şi Festugiere, X; 9.

129 Răspuns la cel de-aî treilea argument al primei opinii (supra, 1152 b 16— 18). Asupra diferenţei dintre rolul plăcerilor ce decurg din activitatea însăşi şi cel al plăcerilor străine de activitatea în cauză, cf. infra, X, 1175 a 22-1176 a 30.

121 Este opinia comună, opusă celei a lui Platon, care tocmai pentru că arta culinară are ca scop plăcerea îi neagă calitatea de artă (cf. supra, n, 108).

123 Supra, 1352 b 21.

133 Supra, 1152 b 26-1153 a 7.

124 Argument a contraria, aparţinînd lui Eudoxos (cf. infra, 1172 b 18—20). Cf., pentru teoria contrariilor, Top., IV, 3, 123-b 5.

125 Raţionamentul lui Speusippos, care admite astfel existenţa mai mul­tor contrarii, este respins de Aristotel, întrucît opoziţia de contrarietaf e este ® opoziţie maximă, ce nu admite decît doi termeni, cu alte cuvinte un lucru HU poate avea decît un contrariu (cf. Met., I, 4, 1055 a 3 sqq.j. Asupra opozi­ţiei plus — egal — minus, o opoziţie deci între trei termeni, care nu poate fi o opoziţie de contrarietate, egalul avînd aici doar rolul de negaţie privativă * ambelor extreme, cf. Met., I, 5, 1055 b 30— 1056 b 3.

-"CI. şi infra, X, 1173 a 6—13. în opoziţie cu majoritatea comentato­rilor, care văd în argumentarea lui Speusippos presupunerea durerii şi plăcerii ca două specii ale răului (gen), Gauthier (801—803), reinterpretînd textele platonice şi aristotelice ce vizează această teorie, ajunge la concluzia că Spe-usippos nu recunoaşte de fapt decît două (s.a.) stări reale existente: durerea, ca-re este răul, si absenţa durerii, care este binele şi, în consecinţă, adevărata (s.a.) plăcere (cf. Phil., 44 b). Plăcerea, adică ceea ce vulgul numeşte aşa, WM există (s.a.), nefiind decît evitarea durerii (Phil., 44 b —c,); ea nu este o fealitate existentă (ofccîa), ci o devenire (ysvSGtţ, cf. supra, l î52 b 12—15). Astfel se poate înţelege în ce fel respingea Speusippos argumentul a contraria, 'idmiţînd că plăcerea se opune durerii, dar admiţînd, în acelaşi timp, şi plura-"tatea contrariilor.

355

A.RTSTOTEL



127 Este primul dintre cele trei argumente pe care se bazează răspunsul la opinia enunţată supra, 1152 b 11—12, formulat în maniera unui silogism: dacă fericirea (i.e. binele suprem j constă într-o activitate şi nu simplă dispo­ziţie habituală (cf. supra, I, 1099 a l sq.), dacă, plăcerea este la rîndul ei defi­nită ca activitate şi nu devenire (cf. supra, 1153 a 13 sq,), cu condiţia ca această activitate să se desfăşoare nestînjenit, concluzia care se impune este că fericirea trebuie să fie identică cu o plăcere determinată (f|6ovf) TIC).

128 Cf. supra, l, nr. 106- 107.

129 Paradox de origine probabil cinică (cf. Tricot, 373, n. 2). Cf. şi Platon, Gorg., 473 c.

130 în orig.: opoţ; cf. supra, VI, n. 3. „Norocul" sau „soarta favorabilă" (euTUXÎa) nu este decît unul dintre „instrumentele" ce concură la atingerea fericirii, unui dintre bunurile exterioare, cu valoare de auxiliari, un mijloc pen­tru care fericirea este norrnă şi scop în acelaşi timp. Cf., pentru întreg pasajul, supra, I, 1099 a 33 - b 8. .

131 Hesiod, Munci si zile, 763 — 764. Pasajul constituie cel de-al doilea argument, aparţinînd lui Eudoxos (cf. infra, X, 1172 b 9—15), pe care Aris-totel îl acceptă „într-un anume sens" (ncbc;, r. 26).

132 Cf. infra, X, 1173 a 4 —5. Aşa cum remarcă Gauthier, Aristotel dis­tinge aici trei plamiri: 1) plăcerile aparente, variabile de la individ la individ; 2) plăcerile reale, dar specifice, variabile de la o specie la alta, aflate pe un plan superficial al realităţii; 3) pe planul realităţii profunde fiecare specie vie fiind o parte a universului şi forma sa fiind, în acest sens, ceva divin, ea aspiră in mod inconştient, prin căutarea binelui propriu, la binele universului; ast­fel, dincolo de aspiraţia spre perpetuarea speciei, de pildă, se află aspiraţia de a participa la etern şi divin (cf. De an., II, 415 a 24 — b l; De gen. anim., II, l, 731 b 24—732 a l etc.)- Natura întreagă este deci suspendată de această -aspiraţie spre divinitate, pe care se străduie s-o imite, aspiraţie ce consti­tuie prineipiiil întregii mişcări; or, activitatea imobilă şi eternă a divinităţii este plăcerea, o plăcere simplă şi unică, rnereu aceeaşi (cf. Met., A, 7, passim, în spec. 1072 b 3 — 16). Dacă pentru om adevăratul mod de a realiza această aspiraţie este contemplarea, orice căutare a plăcerii participă totuşi în felul ei, chiar şi în formele cele mai rudimentare, la dorinţa de eternitate. (Compară

133 în orig.: TtapapdA-Xsiv (a acosta), termen nautic luat în sens metaforic (interpretat de Burnet ca refugiu din furtuna provocată de durere).

1S4 Al treilea argument, ce pune în evidenţă absurditatea concluziei la care se poate ajunge negînd caracterul de bine al plăcerii şi pe cel de plăcere al activităţii.

135 Este pusă în discuţie acum cea de a doua opinie (supra, 1152 b 10j. care-1 vizează pe Platon, în special în Philebos. Plăcerile senzoriale la care se face aluzie aici prin precizarea ca aparţin domeniului cumpătării şi necum" pătării (adică plăcerea de a mînca, de a bea, apetitul sexual) sînt aceleaşi pe care şi Platon le includea în acest domeniu, considerîndu-le impure, cele dato­rate altor simţuri decît cel tactil (auzul, văzul etc.) fiind situate de el printre plăcerile pure'(cf. Phil., 51 b-e; 66 c; cf. şi supra, III, 1117 b 28-1118 b 8 şi n. 116).

136 Aceasta din urmă este soluţia preferată de Aristotel, cum va rezult* din confirmarea textului; plăcerile senzoriale, pe care necesitatea le impun6

356

ETICA NICOMAHICA



nu sînt rele în sine, ci numai dacă, depăşesc măsura cuvenită. Soluţia ante­rioară (admiterea lor ca bine în calitate de absenţă a răului, deci ca bine doar în sens negativ), ce se poate apropia de concepţia lui Speusippos (cf. supra, n. 126), este considerată nesatisfăcătoare.

137 Dispoziţiile habituale (ce definesc virtuţile) nu sînt susceptibile de exces, constînd ele înseşi într-o ,,măsură justă" (cf., în acest sens, supra, II, 1107 a 20 — 26 şi n. 55). Utilizarea termenului de „mişcare" din rîndul ante­rior, în loc de cel de „activitate", 4fcm ar fi fost de aşteptat (cf. supra, 1152 b 33—1153 a 17), a stîrnit numeroase discuţii. Dincolo de problema fluctua­ţiilor remarcate de Festugiere (LXVIII, n. 20) în terminologia aristotelica din E.E. (căreia-i aparţine de fapt prezenta expunere despre plăcere), Burnet observă în mod judicios că „mişcările" despre care este vorba aici sînt acti­vităţi ce pornesc de la dispoziţiile habituale, activităţi ce constituie pentru Aristotel plăcerea însăşi, şi nu deveniri, care au ca punct terminus aceste dispoziţii. Gauthier, la rîndul său, subliniază existenţa celor doxiă specii de activitate: una care nu este încă act, ci actualizare, adică trecere de la potentă la act, si această activitate imperfectă este mişcarea însăşi, alta care este acti­vitate perfectă sau act (evteA,Exem); cf. injra, IX, 1169 b 29 — 30. V. şi Dirl-meier, 166, n. 9.

138 Cf. supra, III, 1118 b 29—33. Excesul de plăcere fiind un rău, neplă­cerea opusă nu este decît negaţia acestui exces şi nu un rău propriu-zis (cf. Burnet, 340); acest lucru este valabil pentru omul vicios, cel virtuos nepu-tînd fi privat de un exces pe care nu-1 urmăreşte.


Yüklə 1,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   32   33   34   35   36   37   38   39   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin