A ştiinţifică si enciclopedică

139 în orig.: suXoyov, exprimînd ideea că orice eroare este, în principiul ei, verosimilă (idee ce stă la baza modalităţii de cercetare enunţate aici, ur­inată constant de Aristotel). J. M. Le Blond (EuXoyoc; et V argument de con-venance chez Aristote, Paris, 1938, 29,) pune în evidenţă caracterul „dialectic" al acestei utilizări a termenului în cauză, ce poate califica astfel „o teorie pe care Aristotel o recunoaşte falsă, dar care nu este lipsită de justificare în spi­ritul celui ce o avansează". De aici necesitatea, afirmată de filosof, a căutării sistematice a motivaţiei verosimile, procedeu capabil (cum remarcă P. Auben-que, Le probleme de Vetre. .., 86) să pună în evidenţă pe de o parte intenţia de adevăr, pe de alta falsitatea sistemului, precum şi motivul pentru care prima s-a degradat în acesta din urmă (procedeu în care rezidă profunzimea analizelor sale istorice). Cf. şi E.E., III, 2, 1235 b 15; Phys., IV, l 211 a 10.

140 Intensitatea acestor plăceri este mai mult aparentă decît reală, toc­mai datorită efectului creat de contrastul dintre ele şi neplăcerile împotriva cărora servesc drept remediu (cf., în acest sens, şi Plat., Rep., IX, 585 a; PhiL, 42 b —c; 43 e sq. etc.).

141 Supra, 1152 b 26-1153 a 7.

142 O parte dintre comentatori dau cuvîntului „sete" sensul metaforic de ..dorinţe". Dar, aşa cum explică Aspasios (urmat de Stewart, Burnet etc.), termenul este utilizat în sens propriu, referindu-se la oamenii viciosi care, după ce şi-au satisfăcut apetitul normal, îşi stimulează în continuare setea (prin ^irnente sărate, de pildă), pentru a mînca si bea în exces, transformînd astfel 0 plăcere necesară într-una culpabilă.

143 în orig.: oî nstaxyxoA,iKoi. Cf. supra, 1150 b 26 sq. şi n. 76.

144 în orig.: Kpăcrtţ, marcînd proporţia ce trebuie păstrată în compo-*iţia umorilor, pentru a asigura existenţa fiinţei vii. Cf. Tricot, 378, n. 5; ®e gen. et corr., I, 10.

357

ARISTOTEL

145 Plăcerile pure ale spiritului, generate de activităţi virtuoase (î •mul rînd de contemplare), al căror obiect este frumos şi bun în sine.

146 Cf. supra, 1152 b 33-36.

147 Cele două elemente diferite din care se compune natura umană, cortml şi sufletul, au activităţi specifice, deci şi plăceri specifice, care, împiedicîndu-si reciproc desfăşurarea (cf. supra, 1152 b 16 sq.; 1153 a 20 — 23), nu pot avea loc concomitent, ci alternativ (motiv pentru care omul nu poate resimţi la, infinit una şi aceeaşi plăcere). ^

143 Plăcerea contemplării (de care se bucură şi omul din cînd în cînd, «f. injra, X), de care divinitatea, formă pură şi act pur, gîndire ce se gin., deşte pe sine, se bucură perpetuu (cf. Met., A, 7, 1072 b 13—30).

149 in orig.: evspyeia aKivrjoic

150 Consideram, împreună cu Gauthier (care-1 urmează pe F. C. S. Schiller), că traducerea termenului din original (fîpsuia) prin „repaus" (cum proce­dează majoritatea traducătorilor) trebuie evitată, ea evocînd pentru noi ideea de „inactivitate", în timp ce „la «stabilite» du plaisir est la forme la plus haute d'activite; le moţ signifie « le maintien fixe et sans ef f ort d'un equi-libre pariait », plus encore, ii signifie cette condensation hors du tempscie toute la realite du mouvement qu'est l'activite d'imniobilite (s,a.)".

151 Euripide, Oreste, 234. Gauthier atrage atenţia asupra tentei pesimiste ce marchează întreg pasajul (1154 b 21—31), fă,cînd dovada unui stadiu mai vechi al gîndiriî aristotelice, cel din Protreptikos şi Eudemos, unde viaţa sufle­tului în corp este considerată contra naturii (rcapct cpuaiv), la fel cum aici (supra, 1154 b 23) este considerată activitatea corpului. Această concepţie dualistă, impregnată de platonism, va lăsa locul celei hylernorfice, proprie lui Aristotel, din tratatele ulterioare, unde nu se va mai vorbi de o activitate separată a celor două elemente, ci de activitatea compusului uman.

CARTEA A VUI-a

1 Nu întîmplător studiul prieteniei (

IX (cf. şi E.E., VII, l, 1234 b 18 sq.; Rhet., II, 4, 1380 b 34-1382 a 19); ea constituie în gîndirea antică o temă privilegiată, fiind concepută ca un bine indispensabil vieţii, inseparabil de virtute, condiţie sine qua non a fericirii (aceasta din urmă punct culminant şi scop al oricărei teorii etice)-Sensul general al conceptului de qnXta poate defini orice sentiment de afec­ţiune, de ataşament faţă ele alţii, fie că este vorba de prietenia propriu-zisa. fie de dragoste, bunăvoinţă, simpatie, binefacere, filantropie etc.; aşa cu* notează Tricot (381, n. 1), ea reprezintă în esenţă altruismul, sociabilitatea, legătura, socială (s.a.) prin excelenţă, ce menţine unitatea între indivizi nu num*1 in relaţii particulare, ci şi ca membri ai unei cetăţi, grup, asociaţii etc. ' pînd, ca de obicei, cu tratarea dialectică, a opiniilor curente şi a teoriilor

358

ETICA NICOMAHICĂ

acestui punct, cf. Gauthier, 655—658), Aristotel va etamina succesiv diversele tipuri de prietenie, pentru a ajunge la delimitarea propriei concepţii despre veritabila prietenie, prietenia perfectă (rsA-sia (pi-Xto), posibilă numai între oameni virtuoşi, circumscriind în sfera strict umană geea ce Platon transpusese pe plan metafizic. (Asupra formării doctrinei aris­totelice despre prietenie, pornind de la Platou, cf. W. Jaegsr, Aristoteles, ed. cit., 254 — 257 ; H. von Arnim, Die drei aristotelischen Ethiken..., 96— 124; pentru formarea şi evoluţia conceptului de prietenie, cf. Fr. Dirlmeier, Philos und Philia im vorhellenistischen Griechentum, Diss. Munchen, 193î; M. Lcmd-fester, Das griechische Nomen „philos" und seine Ableitungen (Spudasmata XI), Hildepkeim, 1966; asupra concepţiei aristotelice despre prietenie în gene­ral, cf. A.-J. Voelke, Leş rapports aveo autrui dans la philosophie grecque d'Aris-tote ă Panetius, Paris, 1961, 37 — 63; 180—181; P. Aubenque, La prudence..., 180—183; M. Hamburger, Morah and Law. The Grovuth of Avistotle's Legal Theory, New Haven, 1951 (Part III: On Friendship, 111—151) etc.).

2 Homer, ÎL, X, 224.

3 Cf. De gen. anim., III, 2, 753 a 7-16; Rhet., I, 11, 1371 b 12.

4 în orig.: TOUQ cplA,av-9pG>7touc;, termen compus, pe care 1-am tradus lite­ral; el exprimă icleea de „umanitate" (decalcul din limbile moderne, „filan­trop", neacoperindu-i în întregime sensul). Asupra originii şi evoluţiei concep­tului de cpiXâvSpcoTîOC, cf. Gauthier, 661 — 663 (şi bibliografia indicată ad L).

5 Concepţia aristotelică despre "raportul dintre concordie (oj-iovoiu) şi prietenie va fi precizată infra, IX, 6 (1167 a 22 — b 16).

6 Conceperea prieteniei ca relaţie utilitară (pusă în lumină de această primă secţiune, 1155 a 4—16) aparţine teoriei sofiste (elaborate probabil d© Protagoras), de care Socrate, la rîndul lui, se servise pentru a sublinia „utili­tatea" tuturor valorilor morale. Cf. Xen., Mem., I, 2, 52—55 (pasaj citat de Aristotel în E.E., VII, l, 1235 a 35 - b 2); II, 4- 10; Plat., Lysis, 210 c-d.

7 Epitetul KaA,6ţ, pe care Aristotel îl aplică constant virtuţilor, marchează apartenenţa prieteniei la domeniul valorilor morale (cf. supra, 1152 a 2).

8 Opinie curentă, criticată infra, IX, 10 (1170 b 20-1171 a 21).

9 Aluzie la Socrate şi discipolii săi. Cf. infra, n. 16.

10 Homer, Od., XVII, 218; Platon, Lys., 214, citează versul întreg: „pe cei asemănători un zeu îi împinge mereu unul spre altul", al cărui echivalent românesc în expresie proverbială este: „cine se aseamănă se adună".

11 Sursă necunoscută. Cf. şi E.E., VII, l, 1235 a 8; MM., II, 11, 1208 b 9; Rhet., I, 11, 1371 b 15.

12 Aluzie la Hesiod, Muncişi zile, 25 („olarul îl pizmuieşte pe olar, poetul pe poet, săracul pe sărac..."), citat şi de Platon, Lys., 215 c, reluat de mai multe ori de Aristotel, cf. Rhet., II, 4, 1381 b 16; Pol., V, 10, 1312 b 5 etc.

13 Fr. 898 Nauck.

14 Cele trei citate din Heraclit, cunoscute de noi numai din acest pasaj aristotelic (în afară de ultimul, atestat şi de Origenes, Contra Celsum, VI, 42), sînt reunite în fr. B 8 DK, respectiv fr. B 80 DK.

15 Fr. B tip DK. Vezi însă şi interpretarea lui C. Noica la Platon, Lys., * 14 a — 215 c, care atribuie această teză mai degrabă eleaţilor (în speţă lui Parmenides), cf. Platon, Opere, II, Bucureşti, 1976, 182— 186. întreg pasajul 1155 a 32 — b 8 rezumă, dealtfel, textul platonic din Lys., 214 a — 216 c, unde ftste pusă în discuţie aceeaşi controversă de opinii.

16 Cf. Platon, Lys., 214 c—e; Xen., Mem., II, 6. Socrate este cel care cireuniscrie problema prieteniei în veritabilul ei domeniu, cel al moralităţii

359

ARISTOTEL

(asupra acestui punct, cf. Th. Deman, op. cit., 75 — 76). Problema speciilor prie­teniei, enunţată în continuarea frazei, este aristotelică; prin delimitarea lor, filosoful va putea soluţiona problemele create de ambiguitatea si confuzia ce planau asupra conceptului de

17 După toate probabilităţile, sînt vizaţi aici Platon şi şcoala sa, pentru care prietenia constituie o singură specie, toate formele ei ordonîndu-se într-o ierarhie ce urcă, din treaptă în treaptă, spre un unic prim obiect al prieteniei (16 Tcpioiov (pt^ov, cf. Lys., 219 c), care este Binele în sine. Aristotel sugerează aici că, dacă în principiu diferenţa de treaptă (sau de grad) nu constituie o diferenţa specifică, este posibil totuşi ca, în anumite condiţii, plusul să consti­tuie o specie, minusul alta, astfel încît între pluralitatea speciilor de prietenie si faptul că (pi>âa este susceptibilă de trepte diferite nu există, în fond, incom­patibilitate. El va recunoaşte trei specii de prietenie corespunzătoare unor noţiuni şi definiţii diferite, între care va stabili totuşi o ierarhie, prima fiind prietenia perfectă, celelalte două doar aproximaţii ale acesteia (cf. Tricot, 285, n. 1; cf. şi Gauthier, care atrage atenţia că noţiunii de „specie", elSog, nu trebuie sa i se atribuie în acest pasaj sensul tehnic, ci un sens larg, ca şi în E.E., VII, 2, 1236 a 16 — 22; pentru discuţia problemei, v. şi Joachim, 244—246; Dirlmeier, 171, n. 9, precum şi trimiterile la Platon, Phil., 24 e — 25 a; Arist., Pol., I, 13, 1249 36 sq.; De gen. anim., II, 3, 734 b 4; De part. anim., I, 4, 644 a 17 sq. etc.).

18 în realitate Aristotel nu a tratat această problemă, ceea ce a deter­minat o parte dintre editori (Grant, Susemihl, Stewart etc.) s-o pună între croşete, considerînd-o o glossă inautentică.

19 Cf. supra, II, 1104 b 31 şi n. 22.

20 Cf. supra, III, 1113 a 15 — b 2 si notele aferente. Omul virtuos este cel la care binele aparent şi binele real coincid. V. şi E.E., VII, 2, 1235 b 13 — 1236 a 6.

21 Binele, plăcutul şi utilul. Cf. şi E.E., VII, 2, 1236 a 7- 15. în funcţie de aceste obiecte (sau raţiuni) ale prieteniei se vor defini şi cele trei specii ale ei.

zz Exemplu împrumutat din Platon, Lys., 212 d; 219 e, unde serveşte, ca si aici, pentru a pune în evidenţă, prin contrast, două trăsături ale priete­niei: dezinteresul şi reciprocitatea.

23 Bunăvoinţa (euvoid), necesară prieteniei, dar nu suficientă, va fi stu­diată infra, IX, 1166 b 30- 1167 a 21.

24 Este o primă schiţă a definiţiei prieteniei (cf. şi Rhet., II, 4, 1380 b 36 sq.), în care Aristotel îşi asumă, cu rezervele de rigoare, două teorii dife­rite ale şcolii platonice (cf. infra, IX, 1166 a 1—10), una punînd accentul pe caracterul dezinteresat, cealaltă pe fuziunea sentimentelor. Această definiţie va fi continuu îmbogăţită şi nuanţată pe parcursul prezentului studiu, ducînd la concluzia că prietenia este totala comuniune a spiritelor într-o viaţă de inti­mitate (cf. infra, IX, 1171 b 32—33). Despre importanţa pasajului de faţă, cf. Gauthier ad l.

25 Obiectele (sau sursele) prieteniei (TCI (piX/ntd) fiind binele, plăcutul şi utilul (cf. supra, 1155 b 19), cele trei specii de prietenie corespunzătoare, ale căror trăsături specifice le determină, vor fi: prietenia bazată pe virtute, cea bazată pe plăcere şi cea bazată pe interes. Analizele ce urmează vizează raporturile de prietenie între persoane egale.

26 Pentru interpretarea expresiei din original: ocrnep 6cmv, cf. comen­tariul lui Tricot la Met., I, 181; Joachim, 247. A iubi prietenul exclusiv pentru

360

ETICA NICOMAHICĂ

ceea ce reprezintă în sine, pentru valoarea lui personală, deci pentru el însuşi, este caracteristica prieteniei ideale, din care Aristotel face un criteriu în apre­cierea tuturor speciilor de prietenie. Asupra dificultăţilor de ordin filologic suscitate de acest pasaj, cf. Burnet, 367.

27 Idee dezvoltată în Rhet., II, 13, 1389 b 21-25;'36-37.

88 Cf. supra, IV, 1123 a 1-4; infra, 1161 b 15; IX, 1170 b 21-22. Asu­pra caracterului „utilitar" şi oarecum juridic al relaţiilor de ospitalitate (stabi­lite între locuitori ai unor cetăţi diferite), care în societatea greaca aveau valoare de instituţie, cf. Gauthier ad l.; Dirlmeier, 173, n. 3.

29 Cf. Rhet., ÎI, 12, 1389 a 3 sqq.

30 în orig.: dya3oî, atribut al oamenilor virtuoşi, exprimînd superiori­tatea, nobleţea morală si spirituală, concept de al cărui sens complex ne pre­valăm pentru a-1 traduce, în funcţie de nuanţa cerută de context, prin „bun", „nobil", „virtuos", termeni dealtfel sinonimi. — începînd cu W. Jaeger (Aris-ioteies, ed. cit., 254 — 257), comentatorii au pus în lumină evoluţia de la „obiec­tul prim al prieteniei" (Ttpeotov (piXov) al lui Platon (cf. Lys. ; Symp.} la con­cepţia aristotelică despre „prietenia perfectă" (teA-eia q>iA,(a), descrisă în acest capitol. Dacă la Platon toate treptele prieteniei şi iubirii sînt ordonate într-o ierarhie al cărei punct suprem este Binele în sine, deci o realitate trans­cendentă (vezi subtila interpretare la Lysis a lui C. Noica, în: Platon, Opere, II, Bucureşti, 1976, 166—212), la Aristotel vocabularul platonic, ce subzistă încă în E.E., VII, 2, acoperă alte semnificaţii: „prietenul prim" (npcotov

31 Cf. supra, n. 26. Cum tot Gauthier remarcă (citind comentariul lui L. Olle-Laprune la E.N., VIII), aici se află fundamentul întregii doctrine Aristotelice despre prietenie. Virtutea este o dispoziţie habituală ce formează Şi duce la perfecţiune personalitatea însăşi a subiectului, intelectul (voOţ) Ş1 caracterul său (f)9o<;). A iubi pe cineva pentru virtutea sa înseamnă deci a~l iubi pentru el însuşi.

32 Text incert, în a cărui interpretare îi urmăm pe Dirlmeier, Tricot; c*- Toma d'Aquino, ,ţ,1579, 419. Pentru o interpretare diferită, Burnet, 362 (care modifică lecţiunea adoptată de Susemihl, Bywater etc.).

33 Cf. E.E., VII, 2, 1238 a 2, unde se precizează că este vorba de o rne-dimnă de sare (6 ueSiuvoţ tcov d^rov).

34 De pildă, aceeaşi plăcere (cf. Burnet, 364).

35 Cf. Platon, Symp., 183 e.

36 Cf. E.E., VII, 2, 1236 a 16 — 30, unde este explicat pe larg acest tip ae similitudine.

361

AR1STOTEL

37 Cf. Met., E, 2, 1027 a 11 sq., pentru regula generală a accidentalului Plăcerea şi utilitatea coexistă numai in prietenia bazată pe virtute, în car^ legătura dintre ele ţine de esenţă, ducînd la identificarea for cu binele

38 Ci- supra, I, 1098 b 30-1099 a 7; VII, 1152 b 33.

39 Prietenia ca dispoziţie habituală (e^iq). Cf. Tricot, 395, n. 3. 48 Citat dintr-un poet necunoscut.

41 în orig.: f\ etOApncf), menţionată în Rhet., II, 4, 1381 b 34, printre speciile prieteniei. Ci. şi infra, 1161 a 25 sq.; 1161 b 12; 35; 1162 a 10. Terme­nul din original exprimă mai mult decît echivalentul său în limbile moderne („camaraderie"), implicând o legătură bazată pe afinităţi, mult mai strînsă decît simpla camaraderie, o comunitate a bunurilor si a vieţii în general. Sub numele de staipsia au existat în societatea greacă diverse tipuri de aso­ciaţii, unele chiar cu caracter politic. (Detalii asupra acestui subiect la J. P. A. Eernstmann, Oikeios, heîairos, epitcdeias, philos, Gottingen, 1932).

42 Asupra deosebirii dintre ataşament ((piA,T\aic;) şi prietenie ((pi>âa) cî, supra, 1155 a 1—2; 1156 a 27 sq. Pentru distincţia dintre sentiment (T^U, Soc;) şi dispoziţie habituală (££,ic), cf. supra, II, 1106 a 3 sq. si n. 33.

^ Ci. injr'a, 1159 b 2-3; IX, 1168 b 8; E.E., VII, 6, 'l240 b 2; Plat., Legi, VI, 757 a. Formulă probabil pythagoreică (cf. Diog. Laert., VIII, \t 8; v. însă şi obiecţiile lui G. Glotz, La solidarite de la familie dans le droit cri" minei en Grece, Paris, 1904, 143).

4* Cf. infra, IX, 1171 a 11-12; Plat., Legi, VIII, 837 a. Calificativul de TSÂ.SIOV (perfect, desavîrşit), aplicabil ambelor cazuri, reprezintă o „stare maximă" (Tricot), ce nu poate fi depăşită (cf. Met., A, 16/1021 b 15).

45 Aluzie la platonicieni, evident ironică.

4G Supra, 1156 b 13-15; cf. 1157 a 1-3.

47 Exemplul dat aici intră în categoria prieteniilor dintre persoane ine­gale (cî. infra, 1158 b 24 — 29), unde cel mai bun trebuie să fie mai iubit decît iubeşte. Pentru a se realiza această egalitate proporţională (i.e, după rneritj, in cazul de faţă prietenul superior prin putere trebuie să îie superior şi prin virtute, ca să poată fi iubit în calitate de om virtuos; altfel situaţia celuilalt ar fi degradantă, dîndu-i conştiinţa că iubeşte nu prietenul în sine, ci servi­ciile aduse, deci că acceptă o prietenie clin interes, incompatibilă cu condiţia sa de om virtuos.

48 Supra, 1156 a 16-24; 1157 a 12-14; 20-33.

49 Cu prietenia perfectă, bazată pe virtute, singura prietenie veritabil^ (cf. supra, 1157 b 1-5).

50 Aristotel abordează studiul prieteniei dintre persoane inegale ca şi cînd aceasta ar constitui o nouă specie, dar va preciza (infra, 1162 a 34 — b 2; ci. şi E.E., VII, 4, 1239 a l-4j că este vorba în realitate de un nou principiu de diviziune, care, combinat cu cel bazat pe obiectele prieteniei, duce la dis­tingerea a "şase tipuri de prietenie: fiecare dintre cele .trei specii despre care s-a vorbit (prietenia virtuoasă, cea plăcută şi cea utilă) pot exista fie între ega_-iie între inegali; ele pot fi, de asemenea, omogene sau heterogene (cînd mo i^ vele prieteniei nu sînt aceleaşi la ambele părţi), de unde rezultă că exista iruB ^ mum nouă tipuri de prietenie (cf. Gauthier, 688, cai e prezintă un ta,blcm corn plet al variantelor indicate mai sus).

61 O egalitate proporţională. Cf. supra, n. 47. .^

52 Motivul acestei diferenţe (ilustrat, dealtfel, de continuarea testu1^

rezidă în aceea că prietenia este o asociaţie ce nu poate rezista între P^rst"

de rang sau merit prea inegal, necesitînd astfel prevalenta unei egalităţi

362

ETICA NICOMAHTCĂ

(sau aritmetice), cea după merit fiind doar o derivaţie, în timp ce jus­tiţia distributivă, realizabilă doar pe baza unei egalităţi proporţionale, deci tratînd inegal persoane inegale (cf. supra,, V^ 1131 a 15 sqq. şi notele), este posibila între părţi de rang oricît de diferit. (Detalii la Tricot, 402, n. 2).

53 P. Aubenque, La prudence,.., 180, observă că dificultatea n-ar fi decît de ordin teoretic daca s-ar limita la a constata transcendenţa divinităţii, dar ea afectează esenţa însăşi a prieteniei, dacă e adevărat că prietenia constă în „a dori binele prietenului": este destinul tragic al prieteniei să doreasdv pentru prieten.un bine cu atît rnai mare cu cît prietenia e mai pura şi să nu poată subzista totuşi decît dacă prietenul „rărnîne ceea ce este" (infra, r. 10 — H) — nici zeu, nici înţelept, ci simplu om. „L'amitie tend â s'epuiser dans la transcendance mânie qu'elle souhaite: â la limite, l'amitie parfaite se detruit elle-meme (s.a.)". Prietenia umana închide deci în definiţia ei o imperfecţiune ce ar putea fi numită de esenţă (s.a.).

54 Asupra aparentului egoism din această afirmaţie, cf. infra, IX, 8 (1168 a 28-1169 a 36).

55 în orig.: (plXotiuia, dorinţa de stimă, de consideraţie din partea alt­cuiva. Secţiunea 1159 a 13 — b 2 este paralelă cu E.E., VII, 4, 1239 a 21 — b 2.

56 Cf. supra, I, 1095 b 26 — 30. Compară nevoia de confirmare a valorii personale, izvorîtă clin slăbiciune şi nesiguranţă la cei ce aleargă după onoares cu detaşarea dată de conştiinţa valorii la omul grandorii sufleteşti (supra, IV, 7-8,).

57 lubindu-şi prietenul mai valoros pe măsura meritului acestuia, prie­tenul de condiţie inferioară compensează inferioritatea prin intensitatea afec­ţiunii sale (cf. Toma d'Aquino, 1650, 436).

58 Cf. Platon, Lys,, 215 e, cu corectivul adus de Aristotel în privinţa carac­terului accidental al unei astfel de atracţii şi menţionarea stării intermediare (corespunzătoare măsurii juste în materie de virtute) ca stare de echilibru. Dealtfel sursa întregii secţiuni 1159 b 2 — 23 este platonica: discuţia asupra celor doua tipuri de prietenie, prima bazată pe asemănare, cealaltă pe con­trarii, aminteşte de Lys., 214 a —216 c, dar felul în care este pusă problema o apropie mai degrabă de Legi, VIII, 837 a—b. '

59 Supra, 1155 a 22-28.

60 Conceptul ele Koivavia, expresie a solidarităţii umane, se aplică la orice asociaţie sau grup social, chiar şi cu caracter temporar sau accidental, de la familie pînă la cetate (forma de Koivcovia cea mai extinsă şi mai caracteristică), ai cărei membri sînt legaţi prin interese şi scopuri comune (cf. Pol., I, l, 1252 a 2-3; III, 13, 1284 b 6; VII, 8, 1328 a 25-33 etc.; cf. şi W. L. Newman, The Polîtics of Aristofe, I, 41—42). Acestui concept, studiat în cap. 11—14 (1159 b 24— 1162 a 33) ca fundament al unor forme de prietenie de tip utilitar, coextensive unor raporturi juridice corespunzătoare, Aristotel îi va conferi Şi un sens mai elevat, definind comunitatea de sentimente şi idei ce caracte­rizează prietenia bazată pe virtute (cf., de ex., infra, IX, 1171 b 32—33). (Pentru gîndirea de tip arhaic ce domină această secţiune, cf. Gauthier, 696 sq.).

61 Maximă pythagoreicâ, frecvent citată de autorii antici. Cf. infra, IX, 1168 b 7-T&; Euripide, Oreste, 735; Andr., 376-377; Plat., Gorg. 507 e; Lys., 207 C; Rep., IV, 424 a; V, 449 a; Cicero, De off., I, 16, 51; Marţial, II, 43, l etc.

83 Interesul general, scop al societăţii politice, ce absoarbe în el toate inte­resele particulare, este viaţa fericită (TO s5 ţftv) a tuturor membrilor socie-

363

ARISTOTEL

taţii, condiţionată însă de virtute (cf. Pol., III, 1278 b 19 — 23). V. şi Joachim 250; J-R. Moncho-Pascual, op. cit., 242 sq.

63 în orig.: 8iaCT(OTCOV Kui epavicrtaw. Primele erau confrerii religioase dedicate în general lui Dionysos" celelalte asociaţii cu caracter profan, insti­tuite în vederea organizării unor banchete la care fiecare conviv trebuia să-si aducă contribuţia prin plata unei cotizaţii, întreaga frază este, evident, o interpolare.

64 Primiţiile erau primele fructe culese, trufandalele, rezervate totdeauna zeilor, ca ofrandă.

65 Analiza sumară a tipurilor de constituţie introdusă aici îşi găseşte justificarea în paralelismul lor cu diversele tipuri de comunitate naturală şi formele de prietenie corespunzătoare acestora (paralelism subliniat infra, 1160 b 22 sq.). Descrierea fiecărei constituţii normale în opoziţie cu forma deviată pune în evidenţă diferenţa esenţială dintre ele, primele avînd ca scop binele public, interesul general (16 Kowri au^Kpspov), celelalte urmărind inte­resele particulare ale conducătorilor (cf. Pol., III, 7, 1279 a 35 sq.). Pentru completarea prezentei clasificări, ci. Pol., III, 6—18; IV, 1—10; VI, 1 — 8 etc. (în special III, 7, 1279 a 22- 1270 b 10); Rhet., I, 8, 1365 b 29- 1366 a 8. Asupra concepţiei aristotelice despre constituţii şi a influenţelor platonice, cf. W. L. Newnian, op. cit., I, 214—225; II, 385-401 (Appendix A : the Rela-tion oj the teaching oj the Nic. Eth. to that oj the Politic s) ; III, XXVII — XXVIII; L. Robin, La pense'e gr., ed. cit., 329-331; Joachim, 251-253; Tricot, 410, n. 1.