A ştiinţifică si enciclopedică
Yüklə 1,87 Mb.
|
|
40 Este preluată aici etimologia dată de Platon (Crat., 411 ej cuvîntului coKppocruvri: tbc; atpCouaav tî)V cppovrţaiv, formulă ce nu este exclus să fi fost împrumutată din repertoriul pareneticii medicale populare. Ambii termeni (înrudiţi, dealtfel) evocă aceeaşi idee de măsură, presupunînd pe de o parte limita, pe de alta echilibrul, ceea ce-1 face pe P. Aubenque (op. cit., 161,) să observe că cppovrictc; ar putea fi considerată regimul (s.a.) inteligenţei, în toate sensurile în care hippocraticii înţelegeau Siaua; determinare intelectuală şi totodată calificare morală, ea ţine atît de psihologie cît şi de ceea ce s-ar putea numi, în sens larg, deontologie. 41 Cf. infra, 1144 a 34-36; VII, 1151 a 15-20. 42 Cf. M.M., I, 34, 1197 a 18 — 20, text care poate lămuri exprimarea ambiguă de aici, datorată dublului sens al noţiunii de âpetfţ („virtute", dar şi >.excelenţă", „perfecţiune"). Arta în sine poate fi executată bine sau rău, în funcţie de competenţa celui ce o execută; pentru a fi perfectă, executantul trebuie să posede o măiestrie (ccxpia, cf. infra, 1141 a 9— 12), aceasta fiind „virtutea" artei (în sens de „excelenţă"), în timp ce înţelepciunea, fiind ea însăşi 0 virtute, nu poate fi decît perfectă: nu există înţelepţi buni şi înţelepţi răi. 3 Celebru paradox socratic, transmis de Xen., Mem., IV, 2, 19—20; cf- Plat., Hipp. min., 373-376, cf. Met., A, 29, 1025 a 8 sq. în materie de artă, 8reŞeala intenţionată este preferabilă celei datorate ignoranţei, întrucît cel ce 337
ARISTOTEL greşeşte voit poseda facultatea (Suvafjig) de a acţiona corect, deci o poate face cînd vrea, în materie de înţelepciune este invers, greşeala voluntară fiind negarea însăşi a virtuţii (cf. Toma d'Aquino, 1173, 320). Teoria este dezvoltată în E.E., VIII, l, 12-16 a 26- b 36. 44 în orig.: TO So^acmKov, numită supra, 1139 a 12, partea „reflexivă" (to XoyicrTiKov}. 43 Cf. supra, I, 1100 b 12— 17 şi n. 122. 46 Cf. supra, 1139 b 25-36 şi n/28-30. Cf. şi Anal. post., I, 3. Pentru relaţia stiinţă-universal, cf. P. Aubenque, Le probleme de Vetre'..., 209—216. Intenţia lui Aristotel nu este aici de a trata despre ştiinţă, ci de a o diferenţia de altă modalitate de cunoaştere, intelectul intuitiv (VOUQ) ; acesta din urmă are ca obiect principiile nedemonstrabile, pe care ştiinţa se sprijină, fără însă a le putea sesiza în mod nernediat. 47 în orig.: aocpia. Pentru istoria semantică a conceptului, cf. Gauthier, 480—489, care, considermd pe bună dreptate că în cazul îui Aristotel termenul de cro(pia este echivalent cu {p'JoOcrocpia, îl traduce ca atare: „filosof ie", în ce ne priveşte, păstrăm formularea adoptată de restul traducătorilor: „înţelepciune speculativă", „teoretică" sau „filosofică", atît pentru a reproduce clar distincţia (tehnic necesară) subliniată de Aristotel faţă de înţelepciunea practică (cppovrjCTic;), cît şi pentru că în textul E.N. apare, alături de 0o(f>ia, şi termenul de (piloaoşia (infra, X, 1177 a 24—25,). Termenul de crocooc;, cînd se referă la deţinătorul înţelepciunii speculative, îl vom traduce însă, în majoritatea cazurilor, prin „filosof" (cf. rîndul următor). 43 Arta (admisă de opinia curentă, cf. supra, 1139 b 15—17) este omisă aici, ea nedacînd în mod infailibil la cunoaşterea adevărului, fiind susceptibila de eroare (cf. supra, 1140 b 22—24). Procedînd prin eliminare, Aristotel va conchide că principiile, nefiind cognoscibile prin raţionament (de care se servesc ştiinţa si înţelepciunea practică), constituie obiectul exclusiv al intelectului intuitiv (vouţ), care le sesizează cu ajutorul inducţiei. Cf. şi Anal. fost., II, 19, 100 b 5 sq. ; J. Chevalier, La notion au necessaire . . . , 122—125. 49 Termenul de crocpid, aplicat la artă, exprimă simpla abilitate tehnică (acesta este dealtfel sensul originar, care va coexista cu conotaţiile morale şi intelectuale adăugate ulterior), în continuarea capitolului, tJOîpia va fi privită în sensul ei general, care este dificil de precizat ; ea exprima, în concepţia aristotelică, îdeea de înţelepciune şi în acelaşi timp de ştiinţă: ştiinţă şi filosof ie în general (cf., de ex'., Met., A,' l, 981 a 27 ; T, 3, 1005 b 1) sau chiar filosofia primă, metafizica (Met., B, l, 955 b 12; 2, 996 b 9; A, 10, 1075 b 20)._în acest ultim sens poate fi considerată înţelepciune propriu-zisă (0o(pI(X a7î^5>?)> capabilă să demonstreze principiile tuturor ştiinţelor. Dacă voOţ este cunoaşterea adevărurilor nedemonstrabile, iar STUCfrnjiri cea a adevărurilor demonstrabile, ao:pta este capacitatea de înţelegere însăşi, îndreptată spre cunoaşterea realităţilor celor mai înalte şi devine, în capitolul de faţă, crotpta are ua sens foarte cuprinzător, acoperind cele trei diviziuni ale înţelepciunii enumerate in Met., E, l, 1026 a 13 (metafizica, matematica, ştiinţele naturii) şi răspunzînd vieţii ideale a înţeleptului (descrisă infra, X). Cf. Tricot, 289, n. 2. 50 Fr. 2 Allea. Posmul este în m od fals atribuit lui Homer. 51 In orig. : tc5v STtus'nmî&v (dintre ştiinţe), avînd însă aici sensul mai larg sugerat de traducere. 52 Intuiţie intelectuali sau intelect intuitiv (voOg).— Sintagma din con- tinuarea textului: „ştiinţă încoronată de..." traduce expresia prover bial* sp îCscpaXfjv ... (textual: ştiinţă avînd, ca să spun6 338
ETICA NICOMAHICĂ aşa, un cap...), întîlnită adesea la Platon (Corg., 505 d; Phil., 66 d; Tim., 69 A etc.); ci. şi /?/«?*., III, H, H 15 b 8, semnificînd ceva finit, desăvîrsit. Aici ea sugerează că cocpux, cunoaştere a principiilor (ca voCc) si totodată ştiinţă (âju0TîiuT|), este o virtute perfectă, virtutea intelectuală prin excelenţă. Superioritatea obiectului ei („realităţile de ordinul cel mai înalt", adică realităţile metafizice, eterne si imuabile) îi conferă superioritate faţă de politică şi înţelepciunea practică (al căror obiect este relativ si variabil, aparţinînd contingentului). 53 Pentru dificultăţile de interpretare suscitate de r. 25—27, cf. Burnet, 267—268; Gauthier, 493. 54 Cf. H ist. anim., I, l, 488 b 15; De gen. anim., III, 2, 753 a 7; Met., A, l, 980 a 27 — 980 b 27. Remarca subliniază, evident, ideea că înţelepciunea practică nu este forma de cunoaştere cea mai înaltă. 55 Deşi se numără printre obiectele de mai mică importanţă ale metafizicii, existenţa aştrilor este verificabilă prin faptul că sînt accesibili vederii. Cf. Met., E, l, 1026 a 18; A, 1074 a 30-31; Phys., II, 4, 196 a 33-34. Pentru sensul de „sistem ceresc" al noţiunii de KOCTJUOC;, cf. Met., K, 6, 1063 a 15. 56 Caracterul dezinteresat al filosofiei, care nu este în mod necesar practică, este totdeauna afirmat de Aristotel împreună cu caracterul ei divin (cf. Met., A, 982 b 20—983 a 11; De part. anim., I, 5, 644 b 22 — 645 a 5 etc.). Această „inutilitate" era revendicată dealtfel ca notă de superioritate a so-pMa-ei, care nu serveşte scopuri străine, ci îşi este propriul ei scop. Dar ceea ce este proclamat ca superioritate in sine apare, din punct de vedere etic, ca o inferioritate „pentru noi". Aristotel nu opune virtutea ncm-virtuţii, ştiinţa ignoranţei (ca Platon, Theait., 174 a; Rep., VII, 517 d etc.), ci virtutea mai mult decît umană a filosofiei virtuţii medii (dar care în felul ei este o excelenţă) a omului obişnuit. Dealtfel, Aristotel pare să, vadă în cxxpfu şi (ppovTimc; două virtuţi complementare, de care nu se îndoieşte că pot coexista în acelaşi om (v., de ex., pentru Thales, Pol., I, 11, 1259 a 6—20). Dar dacă este posibil ca filosoful să dea dovadă şi de înţelepciune practică, nu aceasta este marca lui distinctivă. (Cf. P. Aubenque, La prudence. . ., 52 — 53). 57 Cf. supra, Î140 a 25 — 33. Repetiţie necesară pentru a pune în evidenţă diferenţa dintre obiectul înţelepciunii speculative şi cel al înţelepciunii practice. 58 Adevărurile universale (tct KaSo^oo) pe care trebuie să le cunoască înţelepciunea practică, spre deosebire de cea speculativă, sînt regulile generale ale conduitei umane. 69 Cf. Met., A, l, 981 a 12-23. 60 Adică individualul. Aristotel va reve ni (irfra, X, î ISO b 7 — 2£j asupra raportului dintre cunoaşterea universalului şi cea a incividi^aJului în malcrie de înţelepciune practică si va insista asupra cunoaşterii universului. 61 Această artă fiind politica. Asupra tejmcnului din crig.: tic. . . j, cf. supra, ^, n. 10. "a Politica este o aplicare specială a înţelepciunii practice, ca:e nu ptatc fi să la simplele interese individuale (cum profesează opiria cimrlâ, cf. . r. 30 — 31); natura socială a fiinţei umane face imposibilă ?epararea_bire]ui Jndividual de cel al familiei şi de cel al cetăţii (cf. injra, 1342 a 9—11). înţelep-lunea politică se identifică astfel cu ferma cea mai înaltă a înţelepciunii prac-"<* (detalii la Tricot, 293, n. 5). 3 Ei (i.g. oratorii), fiicînd să se voteze decietele (caie, sjie deosebire cie Sl> ce stabilesc principiile generale, se c cupă de circumtlarle ccncrete), nu n* decît executanţi a ceea ce adevăraţii oameni politici concep si stabilesc 339
ARISTOTEL pentru binele cetăţii. Iar aceştia din urmă sînt pentru Aristotel (ca şi pentr Platon) filosof ii moralişti: legea este în realitate legea morală investită cu valoare universala, erijată în lege de stat (asupra acestui punct, cf. supra, I, n. 21) Cu acest aspect superior al politicii (legislaţia) se identifică de fapt înţelepciunea practică, în forma ei cea mai înaltă, privită dintr-un dublu punct de vedere (cum notează Gauthier, 498): obiectiv (ca ştiinţă definită de obiectul ei: cetatea) şi subiectiv (ca virtute a omului de stat ce o posedă). 64 Cf. Pol., IV, 14, 1297 b 40. V. şi schema lui Dirlmeier, 131, n. 7. 65 Philoct., fr. 787-788 Nauck. 66 Nu numai la universal. Cf. supra, n. 39. 67 Cf. Met., F, 3, 1005 b 1. Se face aici distincţia între filosoful ce se ocupă, de metafizică (filosofia primă) si cel ce se ocupă de fizică (ştiinţă a naturii), care este o filosofic secundă. 68 în ştiinţele abstracte, dimpotrivă, acest al doilea fel de eroare nu există. Pentru distincţia dintre ştiinţele ce pornesc de la principii mai abstracte (td & cupaipscrsoo;, cf. supra, r. 18), care, fiind mai exacte şi mai clare, sînt mai uşor de asimilat, si ştiinţele (ca fizica, de ex.) ce se bazează pe principiul mai complex al adiţiunii (rd SK TtpoaSecfECOQ) datorate experienţei (g GUTisipiag r. 19), cf. Anal', post., I, 27, 87 a 34; De coelo, III, l, 299 a 16 etc. 69 Supra, 1141 b 14—22. De fapt, după cum s-a afirmat de repetate ori, ea nu are ca obiect numai individualul, dar aici Aristotel vrea să sublinieze diferenţa dintre înţelepciunea practică şi cea speculativă. Dacă aceasta din urmă este ştiinţă şi intuiţie intelectuală (e7U 70 Aristotel face aici distincţia între sensibilele proprii (TCOV îStwv, i.e cdcy$r|TCt:>v), care nu sînt cunoscute decît prin simţurile specializate corespunzătoare (culorile prin văz, sunetele prin auz etc.) şi sensibilele comune (ca mişcarea, forma, numărul), percepute printr-un simţ comun, cu caracter mai degrabă intelectual, superior ca atare senzaţiei, ce constituie un punct de plecare în organizarea experienţei, funcţia sa fiind de fapt aceea de a opera unitatea conştiinţei (cf. De an., II, 6, '418 a 7 sq.; III, 1 — 2; Met., Y, 5, 1010 b 14 sq.). Chiar dacă nu o spune direct, Aristotel compară aici înţelepciunea practică cu percepţia sensibilelor comune (cf. în acest sens Burnet, 274; contra Joachim), care nu aparţine nici unui simţ special, ţinînd mai degrabă de intelect. Se poate vedea astfel în (ppqvr|cnc; o aprehensiune nemediată, analogă celei prin care percepem intuitiv că o figură matematică este, de pildă, un triunghi (pentru o altă interpretare a acestei fraze, Burnet, Rackham, Joachim)-Această comparaţie arată că obiectul intuiţiei morale este foarte departe de sensibilele proprii şi seamănă (dar în direcţie opusă) intuiţiei ce ne face să percepem principiile morale care constituie premisa majoră a silogismului practic. Determinînd astfel natura înţelepciunii practice, Aristotel ne avertizează că şi aici trebuie să ne oprim (cf. supra, I, n. 12): cu alte cuvinte, la fel cum nu se poate urca dincolo de principiile nemecliate (dp%a{, Tîprâiot opoi), care sînt neanalizabile, nu se poate nici, în sens opus, coborî dincolo de indivizi, aflat1 de asemenea în afara oricărei analize. Fraza următoare atrage atenţia că intuiţi* matematică a triunghiului, ce a servit ca termen de comparaţie, se apropie mai mult de percepţia propriu-zisă decît de înţelepciunea practică, aceasta di n urmă fiind o intuiţie intelectuală şi nu sensibilă, ţinînd deci de o altă specie-(Tricot, 296, n. 4).
71 Deliberarea (pouXeucrii;) este deci o specie a cercetării, în dornenlU eticii, ea constituie o etapă a actului moral (cf. supra, III, 5, 1112 a 17— l*1 340
ETICA NICOMAHICĂ 72 Este opinia lui Platon (Rep., IV, 428 b; cf. si Alcib., 125 e), pe care Aris-totel o respinge, (Asupra acestui punct, Burnet, 275—276; Joachim, 215). 73 în orig.: eu 74 în Anal. post., I, 34, 89 b 10— 15, vioiciunea (sau agerimea) de spirit (dy%ivota) este definită ca o capacitate de a descoperi instantaneu termenul mediu, de a surprinde intuitiv un adevăr. Ea figurează în lista clasică a virtuţilor intelectuale platonice (cf. Charm., 160 a; Rep., VI, 503 c; Phaidr., 293 a etc.).^ 75 în orig.: [opSotrigf Smvofac. Pasajul se explică cel mai bine dacă este privit (cum propune Burnet, 276) în lumina teoriei platonice la care se referă Aristotel aici. Platon stabilise trei trepte ale cunoaşterii: âTno'TfiuTj (ştiinţa), §6£a (opinia) si Stdvoia (reflecţia). Respingînd succesiv ştiinţa (corectă prin definiţie) şi opinia (care, cînd e corectă, încetează să mai fie opinie, devenind adevăr), Aristotel se opreşte Ia 5tctvoia, definită de Platon ca dialog interior între suflet si el însuşi (cf. Theait., 189 e; Soph., 263 e). Discursul care exteriorizează acest dialog este, în afară de Sidvoia, afirmaţie şi negaţie (cpcccnv te rai dnocpacriv, Soph., 263 e). La această teorie se referă aici Aristotel, cînd menţionează că Sidvoia nu este încă afirmaţie, spre deosebire de opinie, care a atins deja acest stadiu (constituind astfel punctul final al reflecţiei, cf. Soph., 264 b). Deliberarea, al cărei obiect este încă nedeterminat, care se află încă în stadiul cercetării, nu poate avea deci ca materie opinia, ci reflecţia; ea este o bună deliberare (supou^ia) cînd se desfăşoară corect şi în acest caz poate fi privită ca rectitudine a reflecţiei.
76 Rectitudinea deliberării, în acest caz, este o simplă abilitate a judecăţii în alegerea mijloacelor. Or, în acţiunea morală,, rectitudinea deliberării implică rectitudinea intenţiei si, odată cu ea, rectitudinea scopului. (Asupra acestei chestiuni, cf. P. Âubenque, La prudence..., 116—117). 77 Deci mijloacele de atingere a scopului nu sînt simple procedee tehnice, neutre din punct de vedere moral, ci trebuie să justifice scopul, fiind la rîndul lor corecte. Acţiunea morală este astfel un tot indivizibil, în care toate elementele trebuie să concorde.
78 Asupra acestei distincţii, cf. Plat., Rep., IV, 428 b — d. Cf. si supra, H40 a 25-28. 79 Cf. supra, 1140 a 25 — 31; 1141 b 8—14. (Scopul ce trebuie atins este binele uman realizabil prinkacţiune).
80 în orig.: auvecrtg (inteligenţă, capacitate, de înţelegere, judecată), situată de Platon printre virtuţile intelectuale (cf. Phil., 19 d). Gauthier tra-Quce acest termen prin „conscience" (interpretare justificată în comentariul sau, 519—527, unde face şi o amplă prezentare a evoluţiei semantice). Tcrme-nul de âiXTUVScria, tradus de noi prin „sagacitate", compus al lui cruvGCTig, îi este de fapt sinonim (cf. infra, 1143 a 11-12). 1 Paranteza se referă exclusiv la opinie, toţi oamenii fiind capabili de o Plriie, indiferent dacă este bună sau rea.
341
83 Cu alte cuvinte, obiectul ei nu-1 constituie nici metafizica, nici fizica ci acţiunea. 83 Compară cu Protr., f r. 4 W. Ci., pentru interpretarea celor două texte Gauthier, 528 — 532. Tot Gauthier (La morale..., 93), punînd în discuţie acest pasaj, dezvoltă ideea că morala lui Aristotel nu este o morală a conştiinţei, ci a înţelepciunii; aceasta datorită caracterului ei „practic", al cărui imperativ este punerea în aplicare efectivă (s.a.) a virtuţii.
84 Cf. Resp. sof., 4, 165 b 32 — 34. Distincţia marcata de Prodikos între cele două sensuri ale vb. (J.av8dvsiv (a învăţa, a înţelege), ca şi sinonimia stabilită de el între vb. piavMvEiv şi auvisvai (a înţelege), fusese aplicată de Platon în domeniul ştiinţei speculative (Euthyd., 277 e —278 s,). Trecînd-o în domeniul opiniei, Aristotel se serveşte de ea pentru a arăta că auvemc; nu este nici învăţare, nici posesiune a înţelepciunii practice, ci, rămînîndu-i subordonată, constă într-un anume uzaj al acesteia. (Despre dificultăţile de interpretare suscitate de acest pasaj, cf. Tricot, 303, n. 2; Gauthier, 532—533). 85 Aristotel stabileşte aici un subtil joc de sensuri, aproape intraductibil, între termenul yvcb|,iri ?i compuşii săi, cyuyycaixn/CTuyydb.uaw. Noţiunea de YVd)jJ.T|, a cărei complexitate semantică este sesizabilă încă de ia început (la Theognis, de pildă), desemnează un anumit mod de a vedea, înţelege, simţi si judeca; dincolo de sensurile specializate (în retorică: „maximă" ; în limbajul juridic: „decizie", „sentinţă" etc.), ea exprimă capacitatea de înţelegere a unui spirit larg, comprehensiunea (pe plan atît cognitiv, cît şi afectiv), ceea ce explică legătura ei cu cuyyc&iari (indulgenţă, toleranţă). Platou face din ea o virtute intelectuală (Crat., 411 d,), asimilînd-o cu ştiinţa (Rep., V, 476 dj ; Aristotel o 'transferă de pe planul intelectului speculativ pe cel al intelectului practic.— Pentru noţiunea de „echitabil" (TO SÎÎVSIKCQ), cf. supra, V. 1137 a 31-1138 a 3; cf. şi Rhet., I, 13, 1374 b 4-11, unde este subliniată legătura dintre echitate şi indulgenţă (sau toleranţă).
86 Aşa cum. se va menţiona infra, r. 34—35, obiectul lor îl constituie acţiunea morală. Despre raportul dintre aceste dispoziţii habituale, într-un fel echivalente, şi cppovrţcnc;, spre care converg, cf. Burnet, 279. 87 Adică principiile universale si nedemonstrabile, în opoziţie cu domeniul particularului. Cf. supra, 1140 b 31—1141 a 7 şi n. 46, 48. Faţă de intelect, căruia Aristotel îi atribuie calitatea de a fi facultatea extremelor, raţionamentul este facultatea termenilor medii.
S8 Procesul acţiunii morale este prezentat aici în termenii unui silogism practic (de unde şi dificultăţile de interpretare a pasajului, semnalate de majoritatea comentatorilor). După cum s-a remarcat (R. A. Gauthier, La morale..., 36), silogismul exprimă în termeni de cauzalitate formală (s.a.) ceea ce analiza deliberării şi cea a alegerii deliberate descriau în termeni de eficienţă (s.a.) a mijloacelor, diferenţă sesizabilă nu numai la nivelul expresiei, ci şi la acela al fondului, întrucît cauzalitatea formală se cunoaşte (s.a.), în timp ce cauzalitatea eficientă se exercită (s.a.). (Pentru analiza acestui pasaj, cf. şi P. Aubenque, Le probleme de l'efrre..., 497; La prudence...., 139—140). 89 Cf. supra, 1139 b 28 sq. şi n. 28.
90 Senzaţia (sau percepţia) intelectuală. Cf. supra, 1142 a 25—30 şi n. 70. 91 Adoptăm, pentru r. 9—11, ordinea propusă de Rassow (urmat de Gauthier), singura care păstrează continuitatea logică a argumentaţiei. Bywater, Burnet, Rackham etc. o pun între croşete.
92 Termenul de (ppoviuoţ trebuie luat aici în sens popular (cum remarca Burnet, care-1 respinge totuşi, ca pe o glossă inautentică), înţelepciunea * 842
ETICA NIGOMAHIC.Ă 93 Cf. infra, 1144 a 30 şi n, 104. 94 Aristotel va examina acum aporiile ce iau naştere (după cum pe bună dreptate observă Gauthier) din însăşi concepţia sa, care face distincţia între înţelepciunea practică şi cea speculativă (pe care Socrate, ca şi Platon, le identificase), între înţelepciunea practică şi virtutea etică. V. şi Joachim, 216. »5 Cf. supra, II, 1104 a 27- b 4 şi n. 15. 96 Adică pentru a îndeplini acte de virtute cînd eşti deja virtuos. 97 Cf. Top., III, 5, 119 a 17—19. Asupra inferiorităţii înţelepciunii practice faţă ele cea speculativă, cf. supra, 1141 a 21 sqq. 98 Fiind virtuţi ale părţii raţionale a sufletului, deci superioare virtuţii etice (care'nu este decît virtutea părţii dezirante), în ele constă perfecţiunea umană (pentru că ornul este, în esenţă, intelectul, cf. infra, IX, 1166 a 16— 17). 99 Pasaj de importanţă capitală, a cărui interpretare a dus la o mare divergenţă de opinii (pentru discuţia problemei, cf. Gauthier, 542 — 547). Aşa cum subliniază Tricot (308, n. 3 — 4) şi tratează pe larg Gauthier (ibiă.), Aristotel, comparînd înţelepciunea speculativă cu sănătatea, afirmă implicit că cocota este (prin actul ei, contemplaţia) cîvuză formală a fericirii (cf. Mei., A, 3, 1070 a 21—26; 4, 1070 b 22—30, pentru sănătate ca f armă a sănătăţii), deci o cauză intrinsecă (v., în acest sens, interpretarea dată de Gauthier termenului uspoţ, r. 6), dîstingînd-o astfel de (ppovTjO'K; (cauză eficientă, comparabilă cu medicina, cf. infra, 1145 a 7 — 9). 109 Este răspunsul direct dat la obiecţia formulată supra, 1143 b 21 — 28. Dacă la contemplaţie participă în calitate de cauză eficientă (sens implicat de paragraful anterior), în realizarea operei morale, pentru care virtutea etică este insuficientă, înţelepciunea practică participă ca regulă ce imprimă rectitudine mijloacelor, în fapt, toate elementele ce compun virtutea în ansamblul ei sînt inseparabile (cf. infra, 1144 b 30), distincţia dintre ele nefiind posibilă decît teoretic, prin analiză. 101 Partea „vegetativă" sau „nutritivă" (TO SpSîrtiKov), comună şi plantelor si animalelor, este sediul funcţiilor naturale, străine moralităţii. Ea nu posedă deci nici o virtute care să poată contribui ia funcţia (spyov) proprie omului, deci nu poate fi nici factor de producere a fericirii (cf. şi supra, I, 1097 b 33- 1098 a l; 1102 a 16- 18; 3 2- b 12). 102 Cf. supra, II, 1105 a 17- b 18 şi n. 28, 29; V, 1135 a 16-1136 a 9 şi n. 79, 83. 103 Cf. Platon, Theqit., 172 c -177 c; Rep., VII, 518 c -519 b; 533 d, Pentru o apropiere a acestui pasaj cu celebrul cor din Sof., Ant., 332 — 375, unde termenul Sstvov pendulează între aceeaşi polaritate bine-rău ca şi abilitatea (Ssivovrsg) la Aristotel, cf. E. Schlesinger, AEIVOTTK, „Philologus", 91, 1936, 59 — 66. Aşa cum se va vedea în continuarea textului (1142 b 2—3), între abilitate (facultate intelectuală neutră din punct de vedere moral) şi înţelepciunea *>ractică există o interrelaţie analogă celei dintre virtutea naturală şi virtutea propriu-zisă. Dar, cum virtutea naturală nu poate deveni "virtute etică fără intervenţia înţelepciunii practice, la fel cum abilitatea nu se poate incorpora în dispoziţia habituală constituită de înţelepciunea practică fără intervenţia virtuţii etice, între (pp6vî]CT<; si virtutea etică există nu numai analogie, ci şi conexiune. Fiind vorba deci (cum observă P. Aubenque, La prudence..., 62) de o concomitentă în unitatea aceluiaşi subiect, aceeaşi per- 343 ARISTOTEL Yüklə 1,87 Mb. Dostları ilə paylaş:
|