A ştiinţifică si enciclopedică

,' cf. şi W. D. Ross, Met., I, 121. Pentru discuţia nroblemei, vezi şi

ier, 6, n. 1).

Argumentul este vizibil influenţat de textele platonice. Cf. Pol., 304 cf- Şi Legi, VII, 793 e sq., 8 10'a sq., unde înţelepţii au datoria ele a s care sînt ştiinţele si artele ce trebuie studiate şi clupâ ce metode. yi. Platon, Pol., 303 d — 305 e, unde în locui economiei figurează juridică.

jjain °arantezele drepte aparţin lui Bywater, care (urmat de Burnet, Rack-Sen ', °ss) consideră cuvîntul TtpaKiiKaîi; o glosă a lui Aspasios. Oricum,

S ia ^U P°ate fi acceptat în acest context.

cel m- - ,xtua^: >.rnai divin" (OsiOTGpov), 9sîo<; exprimînd la Aristotel gradul cl malt de admiraţie, cu o nuanţa de veneraţie.

1--

269

ARISTOTEL

20 Termenul de e9vo<; (popor) se referă la popoarele barbare, sern T

o comunitate mai largă dar mai puţin evoluată decît cetatea gre'acă / • fl(' neposedînd o constituţie propriu-zisă şi neatingînd gradul de unitate s -^ nizare ale acesteia din urmă. Cf. Pol., VII, 4, 1326 b 3; 7, 1327 b 20—'^°r§a" şi notele lui Newman la Pol., I, 39 şi III, 346—347. etc.

21 Pasajul, foarte discutat din cauza interpretării diferite a cuvinte (rrolmKf| TIOJ), pune problema raportului dintre etică şi

concepţia lui Aristotel. Pornind de la interpretarea lui Aspasios, cornent *-au înţeles adesea acest raport în sensul că etica ar fi privită ca o specie a °rJ ticii, deci o ştiinţă subordonată acesteia, opinie infirmată însă de preciz i*" pe care Aristotel însuşi le face în alte pasaje ale E.N. în lumina acestor ' ° cizări (v. infra, VI, 1H1 b 24-1142 a 11; VII, 1152 b 1-3), linia interprT ta ti vă iniţiată de Burnet (urmat de Souilhe, Tricot etc.), conform căreia eti trebuie asimilată politicii sub aspectul ei superior (i.e. legislativ), se aproni mai mult de intenţiile lui Aristotel. (în acelaşi spirit, L. Robin, Aristote, Paris 1944, 210, observă că etica este o politică „plus speculative que pratique")' Aristotel îşi exprimă de fapt punctul de vedere în ultima carte (X, 1179 a 33— 1180 b 28), arătînd că, dacă etica stabileşte norma morală a individului normă valabilă pentru toţi indivizii, deci aplicabilă la nivel de cetate, politica' asigurîndu-i forţa coercitivă, face din această normă o lege de stat. Bazîndu-se în special pe acest text, Gauthier (urmat de Lerner, op. cit., 147; Mazzarelli, 8—10 etc.) ajunge la concluzia că etica, prin funcţia de a determina binele individual, care se identifică cu cel al cetăţii (identificare afirmată ca pivot al întregii argumentări), este pentru Aristotel veritabila politică, ea fiind de fapt aceea care dictează cetăţii scopul. Deci nu este vorba nici de o identitate pro­priu-zisă, nici de o subordonare; comandînd astfel politicii, etica este, într-un sens, politica superioară. Despre raportul dintre etică şi politică privit ca expresie" a relaţiei fundamentale dintre individ si stat, cf. J. R. Moncho-Pascual, La unidad de la vida moral segun Aristoteles, Valencia, 1972, 245; cf. şi M.-P. Lerner, op. cit., 146.

22 După ce a precizat obiectul cercetării, Aristotel pune aici o altă pro­blemă importantă: cea a metodei, care trebuie să varieze în funcţie de obiect; altfel s-ar cădea în pericolul unor consideraţii prea generale, vagi, pentru care îi critică adesea pe alţi autori. Cf. şi Met., a, '3, 995 a 12 sq. (deşi autenticitatea acestei cărţi din Met. este pusă la îndoială). Pentru problema pluralităţii meto­delor, cf. J. M. Le Blond, op. cit., 191 — 209.

23 Aluzie la sofişti, care au făcut din vechea antinomie vouo? — «pOffi? (convenţie — natură) una dintre problemele centrale ale dezbaterilor^lor (jf-44 D K din Antiphon poate fi considerat emblematic în acest sens). Distincţia apare încă la Herodot (III, 38), o regăsim la Tucidide (\ , 84-116), la pinda^' într-un celebru fragment (v. Filosof ia greacă pînă la Pl>;tcn, Bucureşti, \9ly~~i 1984, II, l, 278-279), la tragici (de pildă, la Sofocle, ibid., 221-222) şi m* ales in dialogurile platonice în care sînt combătute tezele sofiste (Gorg., 4 -sq.; Protag., 377 c; Rep., l, passim etc.). Cf. şi Arist, Pol., III, 9, 1280 D ^ Problema, care a dat naştere unei întregi literaturi exegetice, este cons ^7$, de F. Frasnedi (Polis. Etica e prassi politica nel pensiero antica, Milano,

31) fundamentală pentru înseşi bazele oricărei teorii politice. Aristotel va r această discuţie în cadrul tratării despre dreptul natural şi cel pozitiv (a cel stabilit prin convenţie), infra, V, 1134 b 18—1135 a 3.

24 Tricot (37, n. i) recunoaşte în acest text o aplicare parţială a celor trei elemente pe care Aristotel le distinge în demonstraţie:

270

ETICA NICOMAHICÂ

. me (sau premise), subiect (gen). (Cf. A nai. post., I, 7, 75 3*1 • -,^-t-a Ini Florian dfisnre innomiinir.ahilitatea renurilor

a 39—75 b 2).

nota lui Florian despre incomunicabilitatea genurilor ca teză funda-â a filosofici aristotelice (fiecare demonstraţie desfăşurîndu-se în cadrul en determinat de obiecte, care posedă principii şi axiome proprii) şi limitele ei (Arist., Organon, Bucureşti, III, 32, n. 1). » în orig.: STît TO TTO^U (ceea ce survine cel mai des, constant), noţiune • care Aristotel desemnează faptele cu caracter general, cum sînt cele ce P° „ţjtuie obiectul eticii şi politicii, în afară de acestea, filosoful mai distinge !f uâ categorii de fapte, şi anume cele cu caracter necesar, care se produc tot-îteauna (cest), făcînd obiectul ştiinţelor exacte, şi cele cu caracter accidental urii CTuu3e3nK°?)> care survin rar, întîmplător şi nu pot fi obiect al nici unei Se. (Cf. Phys., Ii, 5, 196 b 10 - 197 a 8; Met., E, 2, 1026 b 28 - 1027 a 28 etc.). Prin natura însăşi a materiei la care se aplică, legile morale nu vor fi valabile decît cea mai mare parte a timpului şi vor presupune deci excepţii (Gauthier, ad L).

28 Cf. Plat, Theait., 162 e. Cf. si E.E., I, 6, 1216 b 35 — 1217 a 10. Gau­thier atrage atenţia că acest punct de vedere pare îndreptat împotriva celor pe care Aristotel însuşi le-a dezvoltat în Protr., fr. 5 b W, p. 31. Pentru apro­pierea dintre etică si retorică (în calitate de domenii ce nu permit o tratare precisă), cf. P. Aubenque, Le probleme de l'etre chez Ar., Paris, 1962, 263 — 265. 27 Ideea acestui pasaj, ilustrînd în fond raportul dintre ştiinţă şi cultură, dintre competenţă şi universalitate, este dezvoltată si clarificată în De part. anim., I, l, 639 a 1—10. Aceeaşi opoziţie apare şi în Pol., III, 11, 1282 a 6. Originalitatea lui Aristotel constă (după Aubenque, op. cit., 282) în a nu lua partea nici uneia, considerîndu-le legitime pe ambele. Astfel, dacă ştiinţa este „exactă", pronunţîndu-se asupra adevărului, ea prezintă în schimb incon­venientul de a nu avea ca obiect decît o „natură determinată", de a ignora, Sn consecinţă, raportul dintre această natură şi alte naturi, deci totalitatea. Cultura, la rîndul ei, dacă se bucură de avantajul universalităţii, prezintă ' inconvenientul de a nu fi o cunoaştere propriu-zisă, generalitatea ei avînd drept contrapondere vacuitatea (cf. E. E., I, 8, 1217 b 21); cultura este salvată totuşi prin funcţia ei critică universală, dată de posibilitatea de „a judeca" orice f lucru. Aşadar, trăsăturile pe care Aristotel le recunoaşte culturii sînt în esenţă l universalitatea, funcţia critică, deschiderea spre totalitate. Aubenque vede j in această concepţie despre cultură o reabilitare a sofisticii si a retoricii împo- l triva atacurilor platonice (pentru detalii, op. cit., 285 sq.). l

Aristotel va reveni adesea la ideea eficacităţii practice a studiului eticii (cf. infra, II, 1103 b 26-29; X, 1179 a 35 — b 2 etc.) ; scopul ei nu este simpla cunoaştere teoretică, ci formarea omului virtuos, capabil să valorifice această cunoaştere prin intermediul acţiunii morale.

Despre lipsa de stăpînire de sine (aKpacria) căreia Aristotel îi dedică

n amănunţit, cf. infra, VII, 1-11 şi notele. In original: KCCTCI Xoyov. Cf. infra, II, n. 9, despre 6p36? A,6yog.

3j ^

ac n ong--' oi %apîsvrs^- Nu sîntem de acord cu Gauthier, care traduce

lui ' errnen prin „Ies hommes de monde", considerînd că Aristotel îl opune °l
Oi , - (mulţime, vulg, gloata) din spirit aristocratic. Deşi sensul lui " "Ol este evident peiorativ, vedem în această opoziţie intenţia sublinierii U P"mul r^nc^ intelectual, între ignoranţă si spiritul cultivat Urnrâ exprimat în alte locuri prin oi crocpoi, ca la sfîrşitul frazei totel ^"n °^ &Ya&oi). Pentru interpretarea expresiei oî JîoXXoi la Aris-

• 7- Şi Dirlmeier, 7, n. 5.

fată '

271

ARÎSTOTKL

33 Noţiunea ele e55aiuovia (fericire) a exprimat la origini destinul fer- . dăruit oamenilor ele divinitate (eu + 8aija&)V =- cel ce are pe lîngă el un Cl1 favorabil), un bun pe care omul nu 1-ar putea atinge prin simplele sale ef?l turi. (Pentru o analiză nuanţată, v. U. Wilamowitz-Moellendorff, Die Gla f der Hellenen, I, Berlin, 369; A. J. Festugiere, Contemplation et vie contetnplat\ selon Platon, Paris, 1936, 269—275). în epoca lui Aristoteî, sensul verbul ' euScujjovstv (a fi fericit, a te bucura de un destin bun) este asimilat lui e$ j-J (a trăi bine) si lui eu npdiTetv (a reuşi, a prospera, a avea succes), ca în Pr zentul pasaj (cf. si infra, 1098 b 20 — 22). în concepţia aristotelică euSaiuov'" este interpretată ca formă de activitate a sufletului (teoretizată infra, cap.5_7\ O analiză a elementelor ce condiţionează fericirea, asemănătoare celei ce ur! mează aici, se poate citi si în Rhet., I, 5, 1360 b 14 sq.

33 Ca de fiecare dată cînd vrea să definească un concept, Aristoteî va apela în continuare la metoda diaporematică (v. şi infra, VII, 1145 b 2—7) adică la examinarea unor teze contrare din care va desprinde apoi elementele de adevăr, pentru a sfirsi prin găsirea unei soluţii (Xucnţ) la dificultatea (dnopia) creată de divergenţa acestor teze. Dar, aşa cum remarcă D. Bădărău (în n. 2 la Met., B, î, 995 a), soluţia aleasă de Aristoteî nu este de fapt nici­odată o consecinţă a acestui examen (în această privinţă, v. şi O. Hamelin, Le systeme d'Ar., Paris, 1920, 233): filosoful ştie dinainte ce vrea să stabilească, incursiunea lui în istoria doctrinelor avînd ca scop doar deschiderea perspec­tivelor asupra felului în care trebuie găsită soluţia unei probleme filosofice, fiind deci doar o chestiune de metodă, în ideea că, aşa cum singur mărturi­seşte, „cel ce ascultă toate părţile, ca la un proces, va fi capabil să judece mai bine" (Met., B, l, 995 a). Odată găsită soluţia problemei, formularea defini­ţiei va constitui un nou punct de plecare sau principiu (dpxi'l), în cazul de faţă pentru determinarea ştiinţei morale.

34 Eustratos, ca si majoritatea comentatorilor moderni, văd aici o aluzie la sofişti, pentru care binele suprem, fericirea, constă în cultură (;tcu5eicO. Vezi parâlela""cu"~2?7JE'., I, 2, 1214 B.....8", semnalată do "Stcwart si Burnet.

33 Aluzie la Platon si şcoala sa. Forma verbală din text (imp. (Şovro — gîndeau, credeau) a dus la concluzia unanimă că Aristoteî evocă aici o lecţie orală a lui Platon. Cf. E.E., I, 8, 1217 b 2- 15.

36 Din nou o chestiune de metodă, fundamentală pentru etica aristote­lică, în termeni de logică, problema pusă aici este de a alege între raţiona­mentul apodictic si cel inductiv, întrucît complexitatea şi relativa imprecizie o obiectului eticii fac imposibilă evidenţa principiilor-cauză, deci imposibil^ pornirea de la acestea (ca în ştiinţele exacte), pentru cunoaşterea lor este nevoie de un demers invers, a posteriori, luînd ca punct ele plecare ansarnb u datelor faptice. Metoda care se impune în cazul eticii este deci inducţia (EJW* ycoyfj), ceea ce reiese clar, în continuare, din recomandarea de a porni „de < ceea ce cunoaştem noi înşine", cu alte cuvinte de la cazul particular of ei u experienţă („faptul ca atare"). (Este ceea ce în VI, 1143 b 4 — 5 va fi eXP mat prin formula lapidară: „Individualul constituie punctul de plecare pe atingerea universalului"). Aristolel se distanţează astfel de metoda pla1:0w -n a diviziunii (Siaîpscric) la care face aluzie în acest pasaj (metodă critica Anal. pr., I, 31, 46 a, ca fiind un silogism slab). ., u;ia

37 Magistraţi însărcinaţi cu prezidarea concursurilor atletice. J-ri lor era situată pe stadion la capătul opus celui de pornire a curselor.

38 Despre importanţa distincţiei dintre ceea ce este cunoscut in mod 0 ^ ral sau absolut (drr?.

272

ETICA NICOMAHICĂ

nnoscut pentru noi" (f|uîv), obiect al cunoaşterii senzoriale, cf. Anal. tStfft I 2 72 a l sq.; Top., VI, 4, 141 b 3 sq.; Phys., I, 184 a 16-25; Met., ţ° 3 1029 b 4 etc.

39 Diferenţa dintre ou (faptul ca atare; lit.: „ce -ui) şi 8i6tt (explicaţia

ala" Ht.: „pentru ce"-ul) este fundamentală în filosofia aristotelică. Cf.

°Anal p'r-, li'. 53 b 9; Anal. post., I, 13, passim ; Met., A, l, 981 a 29 etc. Deşi

«ideră că singura cunoaştere completă este cunoaşterea prin cauză, Aris-

c tel pune aici accentul pe fapt, pentru că politica (şi implicit etica) vizează

to primul rînd acţiunea.

*> Hesiod, Muncişi zile, 293; 295 — 297.

*i Diviziunea tripartită a modurilor de viaţă este tradiţională în filosofia oreacă. O astfel de schemă îi era atribuită lui Pythagoras (Jambl., Vita Pyth., 58) dar celebră a rămas cea dedusă de Platon din diviziunea tripartită a sufle­tului (Rep., IX, 580 c — 581 e), care 1-a influenţat şi pe Aristotel (Protr., fr. 15 W; E.E., I, 4, 1215 a 26 sq.;. Aici demersul este invers, pornind de la datele experienţei. Deşi nici unul dintre ele nu i se pare total satisfăcător, Aristotel alege din fiecare elementele valabile, reunindu-le, si în acest sens întreaga sa etică va fi o reflecţie asupra celor trei moduri de viaţă", binele suprem constînd pentru el în acelaşi timp în activitatea virtuoasă în cadrul cetăţii, în contemplare şi în plăcerea de a acţiona şi de a contempla (R.-A. Gau­thier, op. cit., 53).

48 Mitic rege asirian (probabil Aşurbanipal), faimos pentru bogăţia şi extravaganţele sale. Cf. E.E., I, 5, 1216 a 16 sq.; Protr., fr. 16 W şi W. Jaeger, Aristoteles, 264, despre raporturile dintre întregul pasaj şi fr. din Protr.

43 Tradiţia a impus (prin filiera latină: virtus) această traducere pentru conceptul de dpetfi, a cărui complexitate semantică este greu de redat prin-tr-un termen corespunzător în limbile moderne. El însumează trăsăturile ce constituie valoarea intrinsecă a individului, capacitatea sa de a excela în orice gen de activitate (fizică, morală, intelectuală), sensurile sale adaptîndu-se, de-a lungul civilizaţiei greceşti, idealului uman al fiecărei epoci. Despre evo­luţia conceptului, ca şi despre semnificaţiile lui la Aristotel, cf. infra, II şi notele aferente.

44 Cf. infra, 1098 b 31- 1099 a 7 şi n. 101.

45 Aluzie, probabil, la Platon (Gorg., 473 c; Rep., II, 361 e — 362 a etc.;.

46 Aristotel se referă la scrierile sale destinate marelui public, aflate atunci In circulaţie, probabil mai ales la Protreptikos (unde trata o serie de probleme reluate aici).

" Infra, X, 1177 a 12-1178 a 8; 1178 a 22-1179 a 32.

Gauthier observă cu justeţe că, atunci cînd e vorba de fericire, există Coduri de viaţă care pentru Aristotel nici nu pot fi luate în consideraţie, şi j 'nume cele impuse omului de necesitatea de a-şi cîştiga existenţa. Problema ' ncirn nu se pune decît pentru cine este liber, de origine nobilă, suficient înzes- j j a* cu bunuri materiale pentru a dispune după plac de timpul său (cf. E.E., ] /p ». 4 k 6—10; E.N., X, 1176 b 22). Ea nu se pune'nici pentru sclavi '5-A-, X, 1177 a 8; Pol., III, 9,1280 a 32-34;, nici pentru lucratorii manuali, i v^ani sau comercianţi (E.E., I, 4; Pol., VII, 9, 1328 b 33-1329 a 2), nici !

. .., , o., , , - a ,

a ^ Pentru copii (E.N., I, 1100 1-4; sau pentru femei (cf. Pol., I, 13,

1269

Contrar lui Burnet şi majorităţii traducătorilor, dăm sintagmei rcp6g mterpretarea: „în favoarea lor" (cf. si Tricot, Dirlmeier), cousiderînd-o l'a în acord cu contextul.

273

50 Panînd în discuţie ,,binele univers îl" TO 5s Ka96?loo Aristote] întreprinde critica „Binelui în sine", la care făcuse deja aluzie"/^uov-'» 1095 a 26 —28y> si care, după cum se ştie, ocupă locul suprem în ierarhia 1°' tonică a Ideilor, în maniera de a se referi aici la Platon („ne sînt priet "t" F. Nuyens (L'Evol. de la psychol. d'Ar., Louvain, 1948, 181^ vede un ind' •

că Aristotel se considera încă platonician. V. însă obiecţiile lui P. Auben (Le probleme de Vetre. . ., 207, n. 2), cu care sîntem de acord.

51 Ca linie de conduită, aceasta afirmaţie îl caracterizează perfect Aristotel, care nu face niciodată concesii unor considerente străine de core

, titudinea cercetării. Ea este însă, fără îndoială, si o parafrază ironică la cuvin tele prin care Platon însuşi se scuza cînd îl critica pe Homer ( Rep., VI, 593 ]j_c . 607 c). Celebrul dicton „amicus Plato, şed magis amica veri tas", care trece drept derivînd din acest text, provine -în realitate din Viaţa lui Aristotel tra­dusă în latină în sec. XIII (detalii la Gauthier, ad L).

52 Ca prim argument împotriva teoriei Binelui în sine, Aristotel evocă teza platonica după care na poate exista o Idee pentru lucruri ce admit o succesiune de termeni anteriori si posteriori (sau, în termeni aristotelici, un gen comun distinct de speciile subordonate). Astfel, pentru numerele sau figu­rile matematice, care admit cel mai mult o gradaţie de Ia anterior (rcpoTEpov) la posterior (ucrrepov) sau de la simplu la complex, nu poate exista un gen comun, cum ar fi Numărul în sine sau Figura în sine. Acest lucru este explicat în E. E. (l, 8, 1218 a l — 8): în cazul numerelor, multiplul (dublul, triplul, qua-druplul etc.) formează o serie în care există un prim termen (dublul) anterior tuturor celorlalte. Dacă predicatul multiplului ar fi o idee unică, existind în sine, această idee ar trebui să fie anterioară tuturor termenilor cărora li se atribuie, dat fiind că poate exista independent de ei. Ea ar fi astfel anterioară şi dublului, deci primului termen al seriei, dar a admite ceva anterior primului termen ar fi o absurditate. (Cf. şi Met., B, 3, 999 a). Din acest motiv, spune Aristotel, Platon nu a creat o Idee a Numărului, comună tuturor numerelor matematice (v. totuşi si Afet., M, 6, 1080 b 11— H; cf., pentru această problemă si pentru întreaga argumentare a pasajului, L. Robin, La theorie platonicienne des Idecs et des Nombres d'apres Aristote, Paris, i908, 131 sq., 612 — 626; H. H. Joachim, 37 — 41). Pentru cele patru sensuri în care se poate vorbi despre „anterior" si „posterior", cf. Categ., 12 (14 a 26 ~ b 23); Met., A, 11, 1018 b 9 sq. Pentru completarea sensului general al pasajului, cf. Met., A, H» passim; Z, l, 1028 a 32; De an., II, 3, 414 b 19 sq.

53 Esenţa (TO ti âcm) este echivalentă cu substanţa (cf. intra, n.