A ştiinţifică si enciclopedică

. . 'l Probabil Speusippos. S-ar putea să fie vizaţi*şi filosofii din şcoala "iică şi cea cyrenaică. Conceptul de d7id8exct, care la Democrit (unde este testat pentru prima dată, cf. Diog. Laert., IX, 45) semnifica „linişte sufle-

289

ARTSTOTEL

teasca", expresie a unui ideal de măsură şi echilibru, a evoluat mai tîrziu la stoici, incluşi-/) în sensul detaşării de afecte (considerate cauze ale viei " Criticînd tendinţa acestei teorii de a suprima din viaţa morală întreg dom ' afectiv, Aristotel recunoaşte implicit legitimitatea plăcerii si durerii im >U nîndu-le însă limitări de manieră (OK) şi timp (OTS), asupra cărora va'ins' t" in întreg tratatul.

22 Diviziune curentă a bunurilor, admisă de Aristotel fără rezerve Cf Top., l, 13, 105 a 27; III, 3, 118 b 27. După o altă clasificare (cf. I, 'l096 b 10—19), frumosul (16 KctXov), care se confundă cu binele (TO dyaOov) face

iparte dintre bunurile în sine (ica9' auiâ), în timp ce utilul (T6 atj^poV) dintre cele relative (5iâ TCtuta), ce servesc drept mijloace pentru crimele

Dacă ambele sînt si plăcute (cum se afirmă în continuarea textului _ 1105

a 1), fiecare dintre ele deţine această calitate în funcţie de deosebirea amintită-frumosul, în sens absolut; utilul, fiind doar un mijloc, subordonat frumosului şi plăcutului în sine (cf. VIII, 1155 b 18 — 25), este plăcut doar în măsura în care serveşte ca mijloc de acces spre frumos (= bine).

23 Fr. 85 D, unde Heraclit nu spune însă decît: „e greu să lupţi împotriva impulsurilor inimii" (9uu6<; avlnd la el sensul homeric), fără să facă vreo aluzie la plăcere.

24 Evident, este vorba aici nu de arta politică, ci de punerea ei în aplicare de către conducătorii cetăţii, de activitatea lor orientată spre educarea morală a cetăţenilor (cf. supra, I, 1099 b 30 — 32; 1102 a 7-32; II, 1103 b 2-6). Jolif apropie acest pasaj de Platon, Legi, I, 636 d.

35 Se reia acum, sub formă de aporie, principiul enunţat supra, 1104 a 27—29, pentru ca întreaga dezvoltare din continuarea capitolului să demon­streze că nu este vorba de un cerc vicios decît în aparenţă (cf. infra, n. 29).

26 în orig.: ano Turn?, opus lui arco Tsxvrjc; (prin artă); cf. Met., A, 3, 1070 a 6—7; Z, 7, 1032 a 12—13 etc. Aristotel (încercînd să dea o teorie a. hazardului pe care s-o includă în teoria sa generală despre cauzalitate), face distincţia între TUXn (hazardul ce survine în domeniul activităţilor umane) şi auTOjiatov (hazardul în natură, cu o extensie mai largă). Cf. Phys., II, 4 — 6 (in special 196 a 36).

27 Despre diferenţa dintre domeniul artelor (unde valoarea o reprezintă nu activitatea, ci obiectul produs) şi cel al moralei (unde ceea ce valorează este activitatea în sine, ca scop intrinsec), cî. supra, I, n. l, 3, 7.

28 Aşadar, actul moral trebuie sa fie expresia unei dispoziţii habituale şi nu a uneia trecătoare sau dictat de hazard. Condiţia sa esenţială, de care depinde superioritatea omului virtuos, este, intenţia (jtpooiîpe~i£, cf. supra, I, n. 4).

29 Se precizează aici distincţia, de o importanţă deosebită, dintre act Şi executorul lui. Actele morale (ta jrpây.imTa) sînt elementul obiectiv, analog operei produse de artă. Din acest punct de vedere, cu totul exterior, opera înfăptuită nu cere, pentru a fi dreaptă sau cumpătată, decît conformitatea cu un anumit tip, aşa cum obiectul artei trebuie să se conformeze unor anumite reguli: ajunge ca ea să corespundă tipului de acţiune care este cel al oniulu1 drept sau cumpătat; din punct de vedere al subiectului ce acţionează, virtutea .apare ca o anumită manieră de a acţiona. Stabilind această distincţie şi atir mini prioritatea dispoziţiei subiective, Aristotel se detaşează de ambiguităţi e teoriei socratice despre virtutea-ştiinţâ: virtutea nu se poate învăţa, pentru că ea nu este ştiinţa a obiectului, ci, înainte de orice, maniera pe care subiecţii o imprimă actelor sale. Se evită astfel cercul vicios amintit mai sus: dacă vir

290

ETICA NICOMAHICĂ

tea stă în subiect si nu în act (care poate fi şi izolat sau întîmplător), ea «te o chestiune de experienţă; pentru a deveni virtuos, trebuie să îndeplineşti ţepetat acte de virtute (Jolif, 130-131).

so Aluzie la sofişti şi, probabil, şi la morala socratică.

31 Este vorba, de fapt, de a defini virtutea (cf. si E.E., II, 1220 b 7 sq.), nu în vederea unui studiu teoretic (v. supra, 1103 b 27), ci din necesitatea de

cunoaşte calitatea specifică a actului ce trebuie îndeplinit în conformitate cu virtutea.

32 Pentru noţiunea de jrâOoţ (afect, emoţie, pasiune, sentiment în gene­ral), ce semnifică o mişcare a sufletului provocată de un obiect exterior, cf. Burnet, 88 — 89; Joachim, 78; Tricot, 100, n. 5. Dacă în acest stadiu Aristoteî situează afectele exclusiv în suflet, în stadiul definitiv al psihologiei sale va recunoaşte că în producerea lor este antrenat şi corpul (cf. De an., I, l, 403 a 15— 18; cf. şi F. Nuyens, op. cit., 191). Pentru descrierea afectelor enumerate aici cf. Top., VI, 3, HO b 27; IV, 5, 126 a 8-11; II, 2, 109 b 36-37; Ds an 'li, 3, 414 b 5; Rhet., II, 2, 1378 a 31-32; 5, 1382 a 21-22; 1383 a 16-18 etc.' Cf. şi Jolif, 133- 134.

33 Afectul (nd9oţ) este o mişcare imprimată sufletului (cf. Met., A, 1022 b 15), o stare pasivă, în timp ce virtutea este o manieră de a fi stabilă (e£ig), care se traduce prin acte (Tricot).

34 Supra, II, 1103 a 18 - b 1.

35 După ce, în capitolul anterior, s-a stabilit genul virtuţii (ce este ea . — Ttţ), acum se va preciza, conform regulilor generale ale definiţiei, şi dife­renţa ei specifică (jtoia Tlţ), cu atît mai mult cu cît şi viciul este tot o dispo­ziţie.

36 Cf. Platon (Rep., I, 353 b—c), care observă doar că virtutea permite buna îndeplinire a funcţiei proprii. Aristotel adaugă că ea face ca şi subiectul ce acţionează să posede forma sa cea mai bună, un lucru nefiind ceea ce este decît dacă este capabil să-şi îndeplinească funcţia proprie (ca în exemplele din continuarea textului: ochiul, calul). Cf. şi Phys., VII, 3, 246 b 18 — 247 a 5.

37 Pentru funcţia (epyov) proprie omului, cf. I, n. 78. Este, sub o „forma condensată" (olif),o definiţie curentă a virtuţii (cf. Rhet., l, 9, 1366 a 36 — 38). In E.E., II, l, 1219 a 26—28, se precizează că opera pe care virtutea ne per­mite s-o îndeplinim este binele suprem, cu alte cuvinte fericirea.

38 Supra, 1104 a li —21 (cf. majoritatea comentatorilor) sau, mai pro­babil, 1105 a 26-33 (cf. Grant).

39 Cf. E.E., II, 3, Î220 b 21 — 26. Caracteristica unei cantităţi sau mărimi con„inue este de a fi divizibilă la infinit (cf. Phys., VI, 231 b 16;' 2, 232 b 24; 233 a 25; cf. si III, 200 b 13). Pornind de la acest principiu, Aristotel va între­prinde, în continuare, teoria virtuţii ca „măsură justă" (ueaov).

40 Noţiunea de fieaov "{mijloc, centru, punct intermediar), care în filo-aristotelică deţine un loc important, nelimitîndu-se la domeniul moralei

acestui aspect, cf. L. Robin, Aristote, cit., 232; J. van der Meulen, teles. Die Mitte in seinem Denken, Meisenheim, 1951), va fi aplicată la irtute în sensul de „măsură justă" (concept familiar tradiţiei culturii greceşti, ruia însă Aristotel îi va da o dimensiune nouă, caracteristică). Distincţia enţionată aici între ceea ce reprezintă jiecrov „în raport cu lucrul în sine" "^ raport cu noi" marchează adevăratul punct de plecare în teoria virtuţii , £^1Q» în determinarea diferenţei ei specifice, într-o primă aproximaţie, aov apare ca o valoare pur cantitativă (obiectul virtuţii, pentru a i se aplica

291

AR3STOTEL

acest concept, trebuie să fie o mărime continuă şi deci divizibilă la infinit} • este aspectul său obiectiv J „mijlocul" în raport cu „lucrul în sine", unul si acelaşi în orice condiţii), în materie de morală, însă, interesează in prmiul rînd aspectul subiectiv („mijlocul" sau „măsura justă" în raport cu noi, ceea ce presupune o infinitate de variante subiective). Asta nu înseamnă insă că, pentru Aristotel măsura justă în sfera moralei este lăsată în voia aprecierii arbitrare a subiectului; ea trebuie delimitată după o regulă dictată de raţiune (cf. infra, 1107 a 1). Trecînd în domeniul moralei, se operează transferul de la planul cantitativ la unul strict calitativ, unde noţiunea de J.ISCTOV nu mai este decît metaforă (cf. R.-A. Gauthier, La morale..., 67).

41 Despre proporţia aritmetică (dpiSuTjTiKfţ dva>.oyia), opusă propor­ţiei geometrice (yectJnetpiKfi dvaXoyta), cf. infra, V, 1131 b 13; 1132 a 2." Cf, şi Platon, Tim., 36 a.

42 Milon din Crotona (sec. VI î.e.n.), celebru atlet în jurul căruia se crease o adevărată legendă, prezentat de numeroşi autori (Herodot, Strabon, Pausa-nias, Athenaios etc.) ca prototip al forţei fizice. Exemplul dat aici nu aparţine încă sferei morale (a mînca atît cît ai nevoie, nici mai mult, nici mai puţin, este un precept al medicinei), ci ilustrează doar diferenţa menţionată mai sus, dintre cele două sensuri ale lui jiecrov (în raport cu obiectul sau cu subiectul), subliniind caracterul distinctiv al „mijlocului" subiectiv, care nu mai este echi­distant (ca în, proporţia aritmetică), ci raportat la nevoile subiectului.

43 Sensul lui emoîfiUTi este aici cel platonic (de „artă", sau „tehnică •** productivă", cf. I, n. l, 2, 8), nu cel de ştiinţă propriu-zisă (care nu vizează*

„mijlocul" subiectiv, ci pe cel obiectiv).

44 Dacă artele vizează măsura justă pentru a produce opere perfecte, şi dacă virtutea este rnai desăvîrşită decît artele, fiind mai aproape de natură, ea va viza implicit măsura justă. Despre superioritatea operelor naturii faţa de cele ale artei, cf. De part. anim., I, l, 639 b 19-20; Phys., II, 2, 194 a 21 (arta imită natura). Virtutea, la rîndul ei, perfecţionează natura, este împli­nirea naturii (cf. supra, 1103 a 25; Met., A, 16, 1021 b 20; Phys., VII, 3, 246 a 13-14).

45 Afectele şi acţiunile sînt, în fapt, mişcări, iar mişcarea presupune uii continuum (cf. E.E.Jll, 3, 1220 b 26 — 27; cf. si Jolif ad /.). în consecinţa, în virtutea principiului enunţat supra, 1106 a 26—-29, afectele şi acţiunile trebuie sa implice excesul (vmsppoXfi), insuficienţa (&M,eu|nş) şi măsura justă raţională, Aristotel precizează că este vorba numai de virtutea etică, întrucît cea dianoeticâ nu este măsură justă, ci regulă (uscov). (XoyoQ}.

46 Text incert, împreună cu ceilalţi traducători, păstrăm verbul \yeyetai (este blamată), pe care Bywater (urmat de Burnet, Ross, Rackham) îl suprimă.

47 în orig.: ^eaoirţc, concept esenţial în. etica aristotelică, pe care-1 vom traduce de obicei prin „medietate" sau „linie (cale) de mijloc". Termenul ca atare este atestat pentru prima oară la pythagorei (în teoria lor despre propor­ţii), dar idealul de măsură pe care-1 exprimă marchează o trăsătură fundamen­tală a spiritului grec, manifestă încă de la primii autori pe care-i cunoaştem (Homer, Hesiod, Pindar, Theognis etc.), prezentă în toate domeniile vieţu spirituale (retorică, matematică, fizică, medicină, filosofic etc.). Filosofia etic^ îl preia în sensul elaborat de concepţia medicala, ce vede în sănătate un. am tec judicios proporţioiiat de calităţi contrare, iar în maladie un exces insuficienţă. Astfel, Democrit, aplic'înd la suflet această teorie, concepe

justă ca armonie a contrariilor, în ea situînd binele şi fericirea. Pentru

292

ETICA NICOMAHICĂ

re caută o formulare ştiinţifică a conceptului (v. Polit., 283 c — 285 e; Cphileb., 16 c — 18 c; 23 c — 26 e), măsura justă înseamnă limita, număr, forma, 'în gîndirea aristotelică, ueaoirţc; semnifică tot ce posedă o formă care si-a atins deplina dezvoltare, sens în care virtutea este dispoziţia habituală ' unei naturi ajunse la împlinire (cf. supra, 1103 a 25). Precizînd aici că vir­tutea este o medietate (sau linie de mijloc) în sensul că vizează măsura justă, deci proporţia corecta, punctul de echilibru între două extreme (excesul şi insuficienţa), Aristotel stabileşte doar un prim element în definiţia virtuţii, pe care o va completa în continuare (1107 a 1 — 8).

48 Cf. I, 1096 b 6. Aristotel transpune aici, în domeniul moralei, doctrina cosmologică a pythagoreilor, după care figurile geometrice din care este cons­tituită lumea sînt obţinute prin acţiunea limitei (principiu al ordinii) asupra nelimitatului, asimilat cu vidul, cu infinitul, cu alte cuvinte cu continuum-ul spaţial (cf. Met., N, 3, lp91 a 15 sq.). Echilibrul dintre cei doi factori rivali odată atins, corespunde „măsurii juste pentru noi", care constituie esenţa specifică a acţiunilor morale (Tricot). Despre caracterul „determinat" al bine­lui care este „monoeidetic", cf. şi mfra, IX, 1170 a 20 — 21; X, 1173 a 16; E.E., VII, 2, 1239 b 11-12; M.M., I, 25, 1192 a 11-13. Cf. Plat., Rep., IV, 445 c („virtutea nu are decît o singură specie, pe cînd viciul are nenumă­rate").

49 Citat dintr-un poet necunoscut.

50 în original: ei;v<; JipoaipE'UKfţ, sinteză a definiţiei generice a virtuţii (e^l<;) şi a noţiunii de rpoalpGGiq (cf. supra, I, n. 4), ce trebuie apropiată de expresiile similare privitoare la ştiinţă (££ig &Ko58iK'n,Kfj, VI, 113!-) b 31), la artă (E^K; Ttovn.tiKfi, VI, 1140 a 10) şi înţelepciune practica (E^ig TCpUKTVKfl, VI, 1140 b 5); este vorba, în toate aceste cazuri, de o dispoziţie habituală ce dirijează şi asigură execuţia corectă a unei activităţi (decizia, în cazul virtuţii etice; demonstraţia, în cazul ştiinţei; producţia în cel al artei şi acţiunea mo­rală în cazul înţelepciunii practice). Cf. Jolif ad L; cf. E.E., II, 10, 1227 b 5-11; G.Cruchon, 211.

61 Deci măsura justă în ce priveşte virtutea este, în ultimă instanţă, conformitatea acţiunii cu regula (sau norma) morală dictată de raţiune (ci, injva, VI, 1138 b 19 — 20; pentru discuţia expresiei cbpicuâvri Xoycp, cf. Jolif, 147—148), precizare ce îi subliniază aspectul calitativ (în timp ce rîndurile următoare îi vor pune în evidenţă aspectul cantitativ); norma morală este cea fixată de posesorul înţelepciunii practice ((ţ>povipo<;), pentru că înţelepciunea practică ((ppovT)m<;) este cea care, ca virtute a raţiunii, condiţionează recti­tudinea virtuţii etice (cf. supra, II, n. 9). Se poate spune, deci, că raţiunea este „forma moralităţii" (Stewart, II, 107 ; cf. şi Burnet, 73. Pentru legătura dintre ueaov şi cauza formală, atît la Aristotel cît si la Platon, cf. H. J. Krae-mer, Arete bei Platon und Aristoteles..,, 1959; E.H.Olmsted, The 'Moral Sense' Aspect of Aristotle's Ethical Theory, „AJPh", 69, 1948, 48; J.R.Moncho-Pascual, op. cit., 55 sq. etc..

52 în orig. TO ti f\v eîvai (în terminologia scolastică, quidditas sau Quod quid erat esse), natura unui lucru, adică esenţa sa (ovxria, cf. I, n. 54; Met-, Z, 3, 1028 b 33-36 şi comentariul lui Tricot, I, 22-24), independentă de materie (cf. Met,, Z, 7, 1032 b 14), ce se identifică cu forma sa, et8o<; (ibid., 1032 b 2— 10). Ea se confundă cu definiţia lucrului (X6yo<;)> care o ^xprimă şi o formulează. (Pentru detalii, cf. C. Arpe, Das TI ^v eivcu bei Aristoîeles, Hamburg, 1930; P. Aubenque, Le probleme de l'etre..., 406 sq.; •"•. Dumitriu, op, cit., 188—190 etc.). Pre/.enta frază, care încheie definiţia

293

ARISTOTEL

virtuţii, subliniază ideea că virtutea este o uecroTtiQ în dublu sens: 1) Drj însăşi esenţa sa, ea este o cale de mijloc între două extreme şi deci trebu' definită ca măsură justă şi nu ca extremă; 2) dacă luăm în consideraţie oper îndeplinită de virtute, ea este o medietate nu în raport cu extremele, ci măsura justă pe care o atinge şi, în acest sens, este tot atît de mult o extremă cît si o măsura justă. Cu alte cuvinte, virtutea este o „măsură justă",în reali­tatea sa psihologică, dar în ordinea •moralităţii ea este totdeauna o cuhne fcf R.-A. Gauthier, op. cit., 70).

53 Cf. E.E., II, 3, 1221 b 18-26.

54 Ideea exprimată aici (ca dealtfel în întreaga secţiune 1106 b 36— 1107 a 27) subliniază aspectul calitativ al măsurii juste în materie de virtute, care este departe de a fi o proporţie aritmetică. Aşa cum s-a văzut, virtutea, avind ca obiect în acelaşi timp pasiunile şi acţiunile (supra, II, 1104 b 13—14) moderează o ^-"mi-t-ă pasiune pentru a modera o anumită acţiune (cf. infra' V, 1130 b 4; 1129 b 19—25 etc.), realizînd astfel măsura justă. Dar măsura justă nu este o chestiune de intensitate, ci de calitate, aceasta din urmă fiind cea care diferenţiază pasiunile: cele ale omului virtuos sînt raţionalizate şi asta nu le face să fie mai mult sau mai puţin intense, ci altfel (cf. R.-A. Gau­thier, op. cit., 69).

55 Cu alte cuvinte, dacă e adevărat că virtutea este o medietate, o mă­sură, în virtutea însăşi nu exista nici măsură, nici exces. („La mesure qui la definit et la fait etre elle-meme n'est pas une mesure d'elle-meme, mais une mesure de l'activite doat elle est le degre mesure" — Tricot, 107, 3). V. şi Cruchon, 221.

56 Preferăm, lecţiunea tradiţională KsvfflTSOOl (Bekker, Grant, Ramsauer, Susemihl, Apelt), renunţînd la lecţiunea lui Bywater (urmat de Burnet, Rack-ham): Koivotspoi (cu o aplicare mai largă), întrucît Aristotel, în numeroase alte pasaje, aplică epitetul cu sens peiorativ KSVOQ (vid) de cîte ori se referă la afirmaţiile sau demonstraţiile cu caracter general (vizîndu-i în special pe pîatonicieni), opunînd XOYIKOQ lui (pucriKog. A raţiona XoyiKcoţ înseamnă a te sprijini pe consideraţii dialectice şi abstracte, prezentînd subiectul nu în conţinutul său real, ci în generalităţile care-1 învăluie, în timp ce a raţiona (pUcriKCOQ înseamnă a raţiona sprijinindu-te pe realitate. (Cf. Tricot, 108, n. 1; cf. şi L. Robin; La theorie platonicienne. .., 26, n. 22; A. Mansion, Introd. & la Phys. arist., 222—223). Pentru un punct de vedere diferit, cf. Jolif, ad L

57 Aristotel trimite aici la un tablou al virtuţilor (care nu s-a păstrat), analog probabil celui ce figurează în E.E., II, 3, 1220 b 38—1221 a 12 (cf. Cruchon, 224—225). Majoritatea virtuţilor enumerate empiric în acest capitol vor fi tratate sistematic în cărţile ce urmează (în special III — IV). Pentru discuţia asupra autenticităţii întregii secţiuni 1107 a 28—1108 b 10 (pusă la îndoială da unii comentatori), cf. Jolif, 152—155.

58 Infra, IV, 1119 b 22-1122 a 17.

59 Infra, IV, 1122 a 20-29; 1122 b 10-18.

60 Infra, IV, 1125 b 8-17.

p! 61 în orig.: sipwveict, termen definit de Theophrast (Caractere, 1) ca „afectare a umilinţei în acte si cuvinte", în felul acesta se servea Socrate e etpoovsia, simulînd naivitatea, ignoranţa (cf. Platon, Rep., I, 337 a Q"c'[' Traducerea prin „disimulare", „reticenţă" chiar „ironie" nu acoperă (c observă pe bună dreptate Tricot) dacît parţial sensul ter ^enului grec. 62 Compară cu ]£.£., III, 7, 1233 Jb 29-38.

294

ETICA NICOMAHICĂ

63 Infra, III, 6— IV, 9. Compară cu subtilele analize din Rhet., II, 2, 1378 a 30-12, 1388 b 30.

64 infra, V, 1129 a 26- b 1; 1130 a 14- b 5; 1131 b 9-15 etc.

65 Expresia >.oyiKai dpeiai (virtuţi raţionale), sinonimă cu expresia SiavotiTiKai Ctpeiai (virtuţi dianoetice), nu apare în nici un alt loc la Aristotel, ceea ce i-a determinat pe Grant, Burnet şi pe numeroşi alţi comentatori să respingă această ultimă frază, ca fiind inautenticâ. V. totuşi şi Cruchon, 236.

ee Cf. E.E., II, 5, 1222 a 6-22; III, 7, 1234 a 34- 1234 b 5 etc.; M.M.,

I, 9, 1186 b 4-1187 a 4.

67 Asupra contrarietăţii (sau opoziţiei) în general şi asupra varietăţilor ei, cî. Categ., 6, 6 a 18 (definiţia contrariilor); 10, 11 b'33—12 a 25; ÎL Ci. şi Met., A, 10, 1018 a 25—38 etc. (A se vedea şi O. Hamelin, op. cit., 126 sq., pentru studiul detaliat al diferitelor opoziţii). Subtilele observaţii de mai sus privitoare la deplasarea măsurii juste cînd spre o extremă, cînd spre alta, con­firmă valabilitatea afirmaţiei că în materie de morală „mijlocul" este o măsură justă subiectivă (adică „în raport cu noi"), admiţînd deci o oarecare elasticitate, şi nu un punct geometric (cf. Tricot, 113, n. 2; Cruchon 240). Ideea va fi şi mai mult subliniată în continuarea textului, unde se reia distincţia dintre „mijlocul" în raport cu lucrul în sine (infra, 1109 a 6) şi „mijlocul" în raport cu noi (infra, 1109 a 13), distincţie explicată supra, 1106 a 30— b 7 (cf. şi n. 40-42).-

68 Cf. nota anterioară.

69 Pentru discuţia filologică a pasajului, cf. Jolif ad l. Argrmentul este reluat adesea de Aristotel, cu privire la raportul dintre diversele virtuţi şi viciile opuse (cf., de ex., IV, 1122 a 14-15; 1125 a 33-34; 1126 a 39 etc.).

70 In orig.: cntooSctîov sivei (să fii un om desăvîrşit, om de valoare, supe­rior, virtuos etc.). Termenul de anouScucK; are la Aristotel aceeaşi frecvenţă şi importanţă ca şi cel de cr/aSoc; (cu care aproape se identifică semantic), ambele fiind strîns legate de dpetf] (în Cat., 8, 10 b 8, se precizează că cmooSaîo? este numit cel ce posedă virtutea; v. şi Cat., 554 a 20; 10, 12 a 13 sq.; Top.,

II, 3, 131 b 2; VII, l, 152 a 7; MM., I, l, 1181 a 28; pentru asocierea dintre anouSaîot;, dyo.96c, dpexf|, cf. supra, l, 1098 a 9; II, 1105 b 30- 1106 a 7; infra, III, 1113 a 25; V, 1136 b 7 etc.; Rhet., I, 9, 1367 b 21; Pol., I, 13, 1260 b 17; III, 4, 1276 b 16 etc.; cf. şi comentariul lui Jean Aubonnet la Ilepi eî)y£VEiuc,,, fr. 4, în Aristote..., Fragments et temoignages edites, traduits et commentes sous la direction et avec une preface de P.-M. Schuhl, Paris, 1968, 100—105). Polisemia acestui termen (ale cărui diferite accepţiuni sînt trecute în revistă în E.E., II, l, 1218, b 34 sq.) face aproape imposibilă găsirea unui echivalent în limbile moderne. Aşa se explică multitudinea varian­telor, care nu acoperă niciodată sensul întreg, de ex.: „rhomme vertueux" (Tricot) sau „le vertueux" (Gauthier), „the good mân" (Ross), „rhomme de bien" (Voilquin), „der vollendete Reprăsentant edlen Lebens" (Dirlmeier) sau »der Edle" (Gigon) etc. P. Aubenque, care atrage atenţia asupra „specificării abuzive" a majorităţii traducătorilor sau, în cazul lui Dirlmeier, a „exagerării rezonanţei• eroice" (La prudence..., 45,), propune varianta „le valeureux" (cf. şi Mazzarelli: „l'uomo di valore"), nesatisfăcătoare nici aceasta după opinia noastră, fiind prea generală. Cert este că, oricare ar fi accepţiunea aleasă, ter-*nenul de ciTîOD8aîoc; implică la Aristotel ideea de excelenţă, de superioritate Corală (şi/sau intelectuală) şi prin aceasta omul căruia i se aplică poate fi identificat cu ceea ce filosoful inţelege prin „omul virtuos". El apare în roluri de „criteriu şi fundament al măsurii" (P. Aubenque, ibid.; cf. şi supra, l, 1099

295

ARISTOTEL

a 22), a cărui alegere deliberată permite distingerea adevărului de aparenţi (cf. infra, III, 1113 a 29 sq.), dotat cu inteligenţa critică a cunoscătorului (ei§6<;, infra, r. 26; cf. I, 1099 a 23), deţinător al regulii raţionale (6p96<; Lojo^' ceea ce-1 identifică cu

8ato;;> cît si (ppovt^cx; şi dyaGoţ definesc în realitate acelaşi tip, în care am. putea vedea idealul uman al lui Aristotel. Nu un ideal aplicat omului grec în calitate de reprezentant al unei umanităţi superioare în opoziţie cu non-umanitatea bar­barilor (cum reiese din comentariul lui Dirlmeier la I, 1099 a 23—18, 1), ci unul privit din perspectiva mai vastă a analizei naturii umane în general. Aşa cum remarcă tot P. Aubenque (considerînd pe bună dreptate interpretarea lui Dirlmeier arhaizantă), abandonarea de către Aristotel a normei transcendente a platonismului îl obligă să caute în sînul umanităţii însăşi propria ei excelenţă (ibid., 49,), şi o face pâstrînd determinările intelectuale ce permit universa­lizarea valorii.

71 Despre raritatea virtuţii, cf. de ex. Theognis, 149—150; pentru asocie­rea a ceea ce este rar cu ceea ce este lăudabil, cf. Platon, Euthyd., 304 b. Identificarea rectitudinii morale cu raritatea este caracteristică concepţiei etice a lui Aristotel, care o aplică şi privitor la prietenie (cf. VIII, 4, 1156 b 25; IX, 10, 1171 a 19-20. Cf. şi Jolif ad L).

72 Homer, Od., XII, 219.

73 în orig.: Kaxd tov 5euispov TtXoOv, expresie tehnică din limbajul marinăresc, utilizată cînd vîntul neprielnic făcea necesară trecerea la vîsle. Aici semnifică „a adopta un substitut". Cf. Platon, Phaid., 99 d, unde este vorba tot ds o discuţie despre metodă.

T4 Cf. Plat., Prot., 325 d.