A ştiinţifică si enciclopedică

P.e care se bazează dreptatea distributivă, ia în consideraţie meritul personal socială (KGIT' d^iav, cf. supra, 1131 a 24), proporţia aritmetică, abstracţie de aceste considerente, ţine seama de egalitatea naturala persoane. Egalităţii de tipul A: B = C: D stabilite prin proporţia geo-

323

ARTSTOTET.

metrica, i se substituie, în cazul proporţiei aritmetice, egalitatea, de tipul \ __ B = C - D

4i „Natura delictului" sau „caracterul distinctiv al prejudiciului [adus"" (icpog TOU P?uipouc; Tf)v Sictcpopciv). Burnet (2 ÎS—219), sprijinindu-se pe o serie de texte platonice (Legi, VIII, 843; IX, 862 b; XI, 915 a sq. etc J care atestă, distincţia marcata de dispoziţiile legislaţiei ateniene între gravi-tatea nedreptăţii comise (ctSiKia) şi cea a prejudiciului suportat de victimă. (pXâpocj, crede că Aristotel ar fi omis primul termen; termenul de P?„d$oc existent în text, acoperă însă întreaga idee. (Vezi şi obiecţiile lui Joacnim 144). Ceea ce interesează aici es£e accentul pus pe „lucru" (= actul comis), calitatea persoanelor neavind nici un rol în stabilirea proporţiei aritmetice, pe care se bazează dreptatea corectivă. Totuşi, rezerva formulată infra, 1132 b 28 — 30, arată că acest „lucru" este apreciat în funcţie de datele sociale, care (cum observă Jolif adl.) reintroduc indirect proporţia geometrică.

43 Rolul de jjscriSloc; („mediator" sau „arbitru") exprimă condiţia impar­ţialităţii, care-1 situează pe judecător între cele două părţi în cauză ((.icooţ — .„intermediar") nu pe plan de egalitate cu ele, ci deasupra lor; în această cali­tate, de deţinător al „măsurii juste", el poate restabili egalitatea (cf. infra, T. 25), echivalentă cu actul de dreptate, (Despre persoana judecătorului în dreptul atenian din sec. V — IV î.e.n., v. G. Drago, op. cit., 109— 113).

44 Etimologie probabil pythagoreică, bazată pe un joc de cuvinte clar, dar intraductibil. Ca argument nu aduce nimic în plus, fiind o simplă speculaţie.

45 Reprezentarea grafică, prin care întreg pasajul încearcă să explice ca dreptatea corectivă constă în media aritmetică dintre partea celui ce cîştigâ (autorul prejudiciului) şi partea celui ce pierde (victima), este următoarea:

D

Linia BB, media aritmetica între AE şi DC, reprezintă deci ceea ce este drept (TO SiKmov).

40 Pasaj interpolat, în care majoritatea comentatorilor vad o glosă mar­ginală introdusă apoi în text. Cf. infra, 1133 a 14— 16 şi n. 55.

47 în tranzacţiile voluntare, părţile au în mod legal deplina libertate ce a trata, justiţia corectivâ neintervemnd în principiu (cu excepţia cazurilor de fraudă, ce denaturează contractul).

48 Pasaj dificil, mult discutat de comentatori. Ramsauer îl consideră corupt, Jolif presupune, că este vorba de un fragment dintr-o redactare străină co»' textului etc. Oricum, exprimarea „un fel de" (rivoc) cîştig sau pierdere deiio-' că pierderea sau cîştigul de care este vorba aici nu sînt luate în sens propn' (adică decurgînd dintr-o vînzare sau cumpărare, ca în tranzacţiile voluntare,, ci aplicate la cel de al doilea fel de raporturi private (cele involuntare). (

49 Pentru pythagorei, reciprocitatea (TO âvTure7iov36c;) este în primul n0 matematică, implicînd deci o proporţie. Definind toate lucrurile prin nvulie .

324

ETICA NICOMAHICĂ

tribuiau dreptăţii un număr determinat (după unii autori antici 4, după alţii o adică primul număr par sau primul impar multiplu prin el însuşi, în ideea că. dreptăţii îi este proprie reciprocitatea; cf. Alex. din Aphrodisia^ in Met., 36, 12 Hayduck). Aşa cum este prezentată aici, definiţia atribuită pythagoreiîor pste mai degrabă o identificare a teoriei acestora cu opinia curentă, pentru care 4ustitia ca reciprocitate nu este altceva decît legea talionului (cf., în acest sens,'şi Sofocle, Philoct., 583-584; TucicL, III, 61, 2; Xen., Anab., II, 17 etc.). Obiectîndu-i caracterul simplist (aTCÂcoi;, r. 21), Aristotel admite reciprocitatea numai cu condiţia să fie proporţionala (K

»o Hesiod, fr. 174 Rzach. în sensul de aici (redusă la legea talionului), reciprocitatea nu se poate aplica la nici una dintre formele justiţiei particulare, întrucît fiecare dintre acestea presupune o proporţie.

51 Cf. Probi., XXIX, H, 952 b 28. în acest caz, nu este vorba numai de faptul în sine, ci si de semnificaţia lui socială (cf. Tonia d'Aquino, 962, 267 ; supra, n. 42).

52 Faptul că Aristotel admite reciprocitatea proporţională ca formă de dreptate, consacrîndu-i întreaga secţiune 1Î32 b 21—1133 b 28, a făcut să se pună întrebarea ce formă de dreptate reprezintă (pentru discuţia problemei,. cf. Jolif, 369 — 372). Urmîndu-1 pe D. G. Ritchie (Avistotle's Subdivisions of « Particular Jusiice », „CR", 8, 1894, 185—193,1, Jolif ajunge la concluzia (pe care, dealtfel, chiar textul aristotelic o sugerează) că reciprocitatea nu poate fi situată pe acelaşi plan cu speciile justiţiei particulare, ci. este un fel de drept natural, anterior constituirii cetăţii si necesar exercitării justiţiei distributive sau corective, servind ca regulă fundamentală schimburilor dintre indivizi (ce condiţionează coeziunea economică şi politică a cetăţii). Ea se află, astfel, printre elementele ce vor permite configurarea şi dezvoltarea unui drept mai elaborat.

53 Explicaţia, ingenioasă desigur, dar fără legătură expresă cu cultul Charitelor (la romani, Graţiile), se serveşte de un joc de cuvinte bazat pe noţiunea de charis (%âpic;, „graţie", dar si „gratitudine", „recunoştinţă").

54 Cuplarea termenilor în diagonală (exemplificată în continuarea tex­tului) marchează deosebirea dintre reciprocitatea proporţională şi dreptatea distributivă; dacă formula acesteia din urmă era A + C: B + D = A: E (cf. supra, 1131 b 8 sq. şi n. 36), formula reciprocităţii proporţionale va fi A -f D: B + C = A: B, conform schemei:

entru realizarea reciprocităţii proporţionale este însă necesară, în prealabil,. P^raţia de egalizare valorică a produselor de schimb (C şi D), căreia îi urmează limbul propriu-zis. Aristotel va arăta, infra, 1133 b l sq., inconvenientele e pot decurge din omisiunea acestei operaţii.

a Caracterul general şi oarecum imprecis al acestei fraze (ce reproduce i. ?al rîndurile 1132 b 8— 11, unde era evident o interpolare, cf. supra, n. 46). determinat pe unii comentatori (Ramsauer, Stewart, Ross etc.) s-o consi-al G ^ ?*c* interp°lată. Teoria interdependenţei (în ordinul cantităţii şi în ce L dintre elementul activ (TG TiovoOv) şi cel pasiv (io ncta%ov) este-

325

ARISTOTEL

însă aristotelică (compară cu De a»?., III, 5, 430 a 10—19; Met., Q, 5, 104$ a 14— 15) şi nu vedem (împreună cu Burnet, Tricot, Jolif) de ce nu s-ar insera firesc în acest context, unde oricum a fost aplicată la exemplul relaţiilor de schimb dintre arhitect şi cizmar (relaţii în care poate fi implicată orice „artă" practicată în cetate).

5fi în orig.: f\ %pcia. Ci. Rcp., II, 369 b — c, unde Platon concepe apariţia societăţii ca rezultat al nevoii reciproce dintre oameni; determinînd rapor­turile de schimb, nevoia stă la baza unităţii economice create de comunitatea de interese (Koivcovia).

57 Cf. Plat., Rep., II, 371 b (unde moneda este definită ca simbol conven­ţional destinat schimbului). Despre motivele substituirii schimbului în natura prin cel monetar, cf. Pol., I, 9, 1257 a sq.-— Pentru opoziţia (purjig (natura) — v6|J.OQ (lege, convenţie), cf. supra, I, n. 23; infra, 1134 b 18 sq.

5S Schema cuplării termenilor în diagonală (cf. supra, n. 54). întreg pasajul '• ce urmează este o aplicare a principiului enunţat supra •, 1133 a 10—12.

59 Text corupt, în mod firesc, exemplul trebuie să ilustreze alternativa cînd schimbul nu este posibil. Egalizarea necesară poate fi realizată, în ase­menea situaţii, numai prin intermediul xmui etalon care face ca cei doi ter­meni să devină comensurabili, adică moneda, cum se va explica în continuare.

00 Dreptatea (SixcuoOTJvn) ca habitus (ă^ic) este doar „un fel de medie-tate" (|.isCT6TT|5 TIC;), pentru că ea nu reprezintă calea de mijloc între două vicii, ci se opune unuia singur, nedreptatea, care ocupă simultan ambele extreme .{unul si acelaşi act de nedreptate, fiind prin forţa lucrurilor şi comis, şi suportat în acelaşi timp, provoacă atît excesul cît si insuficienţa). Dreptatea în act, adică actul de dreptate (SiKaionpayia, supra, 1133 b 30), este însă efectiv un termen mediu (sau măsură justă), implicînd distribuirea corectă între cele doua părţi în cauză. (Asupra dificultăţilor întîmpinate de Aristotel în aplicarea îa dreptate a teoriei măsurii juste, cf. L. Robin, Aristote, cit., 239; pentru alte aspecte legate de acest pasaj, ci. Joachim, 152; Dirlmeier, 108, n. 3).

61 Precizarea arată că, în definirea omului nedrept, decisiv este nu actul în sine, ci dispoziţia morală a subiectului. (Despre rolul „intenţiei" sau „alegerii deliberate", Tipoalpscng, în analiza actului moral, cf. supra, III, passim', problema caracterului voluntar sau involuntar al actului de nedreptate va fi reluată infra, 1135 a 15— 3136 a 8). Din exemplele de mai sus, reiese că Aristotel se referă aici la justiţia legală, adică justiţia în sens larg (cf. supra, 1130 a 29 si n. 19).

62 Pasajul de mai sus (1134 a 16 — 23), considerat de Joachim, 153, o simpla paranteză, este evident lipsit de legătură cu restul capitolului. S-au făcut, în consecinţă, diverse propuneri de transfer: după 1135 b 24 (H. Jackson); după 1136 a 8, împreună cu cap. 9 (Jolif) etc. (Pentru alte propuneri, ca şi pentru discuţia problemei în.general, cf. Dirlmeier, 109, n. 1).

63 Dreptul politic (TO nofo/UKov 8iKctiov) nu reprezintă o nouă specie a dreptăţii, în opoziţie cu dreptul abstract (to ăn"k.ă)C, 5tKoiov); este vorba aici de o nouă modalitate ele a defini ceea ce este drept, în capitolele anterioare ?-u fost examinate condiţiile formale ale dreptăţii, pentru determinarea diferitelor ei specii. Dar dreptatea nu este numai o esenţă, o realitate ideală; ea îşi găseşte realizarea concretă în cadrul cetăţii, aspect a cărui analiză va permite complŞ' tarea definiţiei dreptăţii. Dreptul politic nu trebuie deci situat alături de justiţia distributivă si de cea corectivă; el este atît justiţia distributivă, cît şi justiţia corectivă, dar prezentate de data aceasta sub aspectul realizării lor practice. (Cf. Jolif, 386; Tricot, 248, n. 4).

326

ETICA NICOMAHICA

«4 Ca şi Platon (Rep., II, 369 b), Aristotel vede în autarhie o condiţie esen­ţiala a vieţii sociale (ci. Pol., I, 2, 1252 b 28; VII, 4, 1326 b 8; 8, 1328 b 16 etc.), bazata pe principiul libertăţii şi egalităţii; distincţia dintre egalitatea proporţională (icat' ccvayoyLav) şi cea aritmetică (KCU' dpi9iiov) marchează distincţia dintre criteriul adoptat de constituţiile aristocratice (cf. supra, n. 32 ; 37) şi cel adoptat de democraţii. P. Aubenque (Le probleme de Vetre. . ., 504, n. l) pune în evidenţă caracterul relativ al autarhiei sociale.

65 Ideea va fi reluată explicit infra, 1134 b 9—17.

ee Cf. supra, 1129 b 1-10.

67 Preferăm lecţiunea vojiov (adoptată de Susemihl, Burnet, Rackham) în locul lecţiunii XOŢOV (adoptată de Byv/ater). Pentru o tratare amplă şi nuan­ţată a opoziţiei dintre guvernarea oamenilor şi cea a legilor, cf. Pol., III, 15— 16, unde se ajunge la concluzia că superioritatea absolută a legii se poate verifica numai într-o societate alcătuită din indivizi asemănători şi egali (16, 1288 a 1—5); se poate repera, în întreagă această dezvoltare, un ecou al teoriei pla­tonice din Polit., 293-294; 297 e; Legi, IX, 874 e etc.

68 Cf. infra, VIII, 1160 b 2 sq., unde este descrisă tirania, ca formă deviată, a regalităţii.

6a Supra, 1130 a 3. întreg pasajul este inspirat din Platon, Rep., I, 346 e — 347 a.

70 Termenul prin care Aristotel desemnează aici sclavii este KTfj)j.a (pro­prietate, posesiune), definit în Pol., I, 4, 1254 a 9— 13, ca instrument de lucru» analog uneltelor meseriaşilor; cf. infra, VIII, 1161 b 4 — 5 („sclavul este o unealtă animată, precum unealta este uri sclav inanimat").

71 Supra, 1134 a 24-30.

72 „Dreptul familiei" sau „dreptul domestic" (to olKovotiiKov SIKGIOV) se reduce în ultimă instanţă la dreptul conjugal, întrucît principiul ce reglează relaţiile dintre soţi concede femeii o parte din autoritate, prin participarea ei la administraţia domestică (cf. infra, VIII, 1158 b 13—19). în consecinţă, deşi bărbatului i se recunoaşte o superioritate ce-i dă dreptul la o poziţie domi­nantă, femeia se bucură de mai multă .libertate şi egalitate (ceea ce apropie dreptul familiei de dreptul politic fără să se confunde însă cu el) decît copiii şi mai ales decît sclavii (a căror situaţie în familie este reglată de dreptul „pa­tern", TO TcatpiKov Sucaiov, respectiv de cel „despotic", TO SsanouKov SiKaiov). Cf. şi Pol., I, 12, 1259 a 39; 7, 1255 b 20; III, 4, 1277 b 7 etc.

73 Aceeaşi distincţie în Rhet., i, 13, 1373 b 4 — 27, unde legea universală, nescrisă (KCHVOC;, UYpCKpoc), bazată pe natură, este opusă legii particulare (î&log), ce diferă de la un popor la altul. (Despre limitele principiului valabili­tăţii universale a legii bazate pe natură, cf. G. Drago, op. cit., 85 — 87).

74 General spartan, ucis la Amphipolis în timpul războiului peloponesiac. După ce 1-au înmormîntat cu onoruri publice, locuitorii cetăţii au instituit in memoria lui jocuri şi sacrificii (cf. Tucidide, V, 11).

75 Despre teza sofistă 30 opoziţiei dintre natură («pOaiţ) şi lege (vc^oc;), la care se face aluzie aici, cf. supra, I, n. 23. Sensul în. care Aristotel recunoaşte valabilitatea acestei teze este acela al caracterului variabil al tuturor normelor de drept; ceea ce nu înseamnă însă că nu există şi un drept natural (negat de sofişti), care se distinge de cel pozitiv printr-o stabilitate mai mare, totuşi relativă şi ea. Rîndurile ce urmează atrag atenţia că a postula caracterul abso­lut imuabil al legilor naturale înseamnă a postula un fals principiu, întrucît *°t ceea ce este natural (TU (puoei) posedă în sine un principiu de mişcare şi, lu consecinţă, orice lege fizică presupune excepţii (cf. infra, r. 34 — 35: superio-

327

) l

ARISTOTEL

ritatea naturală a mîînii drepte poate fi modificată prin exerciţiu). Prin urmare caracterul variabil al tuturor normelor de drept nu vine în contradicţie cu faptul că unele dintre ele sint bazate pe natură; este necesară doar diferenţie­rea lor în două specii, una avîndu-si sursa în natura, cealaltă în convenţie.

76 După. cum presupun majoritatea comentatorilor, se pare că este vorba aici de comerţul en gros şi en detail. în acelaşi fel, ansamblul normelor juridice stabilite prin convenţie variază de la o constituţie la alta, în funcţie de scopu­rile urmărite de fiecare.

77 Caracterul mai general al sensului acestui termen îl dă faptul că include aut justiţia distributivă, cit şi pe cea corectivă (v. si Rhct., I, 13, 1373 h 1; M.M., l, 33, 1195 a 8—14). Asupra acestui pasaj, cf. H. H. Joachim, 156; M. Hamburger, M oral s and Law. The Growth of Aristotle's Legal Theory, New Haven, 1951, 66,

7ti O asemenea analiză este absentă în E.N. După unii comentatori (Ross, Jackson), poate fi vorba de o referinţă la cartea din Politica ce trebuia''să fie consacrata legilor; după alţii (Kamsauer, Stewart), prezenta frază este o inter­polare.

79 După ce în prima parte a examinării dreptăţii a /ost determinat carac­terul obiectiv a ceea ce este drept sau nedrept, se trece acum la .studiul dispo­ziţiilor subiective ale agentului, ce decid caracterul drept sau nedrept al actelor. Se reia, cu această ocazie, teoria actului voluntar, dezvoltată supra, III, 1109 b 35— 1111 b 4. (Pentru chestiuni de redactare privitoare la întreaga secţiune 1Î35 a 16-1136 a 9, cf. Jolif, 397; Dirlmeier, 112, n. 3).

80 Supra, III, 1111 a 23-24.

81 Actele a căror necesitate ţine de natură scapă acestei clasificări, ele nedepinzînd de voinţa umană. Pentru distincţia dintre ceea ce survine prin natură şi ceea ce survine prin constrângere, cf. Met., I, l, 1052 a 23; Phys., 111, 5, '205 b 5.

82 Rolul alegerii deliberate (/rpoaipecic;) în structura actului moral este pus în evidenţă supra, IIÎ, 1111 b 4—1112 a 17.

83 Luînd drept criteriu intenţia subiectului, clasificarea ce urmează distinge trei planuri de responsabilitate în aducerea unui prejudiciu: î) dtf3%r)jua (ca&us, nenorocirea, accidentul nefericit, provocat de o forţă exterioară); 2) dpaptriM01 (culpa, simpla greşeală, în sens larg}; 3) dSiicruua (dolus, actul de nedreptate propriu-zisy). Primele două au ca sursă comuna ignoranţa (âyvoioc), diferenţa dintre ele constînd în aceea că, în cazul accidentului nefericit, subiectul nu este responsabil de ignoranţa sa si nu poate prevedea deznodâmîntul unui act total neprevăzut, în timp ce, în cazul greşelii, cauza ignoranţei se află în el însuşi, ceea ce implică un oarecare grad de responsabilitate. La rînduî sau, actul de nedreptate, deşi comis în cunoştinţă de cauză, poate fi lipsit de intenţie (în acest caz, agentul nu este un om nedrept) sau premeditat (în acest caz, agentul este nedrept el însuşi). Această clasificare, pe care o regăsim în Rhet., I, 13, 1373 b l— 1374 b 26, îşi are probabil sursa în Piaton (Legi, IX, 861 e —864 c, unde sînt menţionate cinci specii ale greşelii). Pentru responsabili­tatea morală a greşelii, cf. si Poet., XIII, 1453 a 10.

84 Textual: „pasiuni, necesare sau fizice, ce se nasc în oameni" (rrâSTl. OCKX dvayicaîa r\ (pucucd avjjjBafvsi roîg dv%a>7roiţ). Infra, VII, l^/ b 26-28; 1148 b 15—17, vor fi tratate separat, dar sfera lor este aceeaşi, pasiunile necesare (nevoia de hrană, apetitul sexual etc.) constituind o specie a celor naturale, astfel încît aproape se confundă, în textul de credem că termenii ce le definesc pot fi consideraţi sinonimi.

ETICA NICOMAHICĂ

«5 Cu alte cuvinte, acesta din urmă este UH &m vicies, celălalt nu fdife-efltâ esenţială, determinata de rolul decisiv al intenţiei). După acelaşi criteriu r«te definzt omul drept (infra, 1136 a 3 — 5J.

$s Mecanismul declanşării mîniei, descris infra, V LI, 1149 a 30 — 34, explică în ce fel nedreptatea resimţită de cel in cauză poate fi reală sau imaginară. Scopul întregului pasaj este de a demonstra caracterul scuzabil al nedreptăţii cornişe la mînie, datorită pe de o parte bunei credinţe a ambelor părţi (spre deosebire de cazul contractelor, cf. şi Rhet., III, 17, 1417 b 27), pe de alta a gpremeditării actului (spre deosebire de actul comis cu intenţie).

87 cf. supra, III, 1110 b 18-24 şi n. 14.

sa Aluzie la dispoziţiile bestiale si la cele morbide (studiate infra, VII, 1148 b 15— 1149 ă 20), ce depăşesc chiar si limitele viciului.

89 Euripide, Alcmeon (fr. 68 Naucky). Teoria actului de dreptate, expusă anterior, va fi aplicată acum la soluţionarea unui număr de aporii, procedeu care-i va confirma valabilitatea, adăugînclu-i in acelaşi timp elemente noi. Versurile citate constituie un punct de plecare pentru formularea primei aporii (poate fi suportată în mod voluntar nedreptatea?), discutată şi soluţionată infra, 1136 a 31— b 12. (Pentru detalii despre metoda diaporematică la Aristotel, cf. supra, I, n. 33 ; asupra dificultăţilor ridicate de întreg acest capitol, cf. H. H. Joachim, 158-159.)

90 A două aporie (1136 a 23—1136 b 12). Se reia aici distincţia valabilă (n cazul comiterii nedreptăţii (cf. supra, 1135 a 15 sqq.).

91 Frază, suspectată de inautenticitate (Rassow, Ramsauer), considerată de Jolif nu numai inutilă, ci si inoportună, din moment ce tocmai această distincţie a permis concluzia din r. 25—27.

92 Problema va fi tratată infra, 1138 a 4— b 13.

93 Referindu-se atît la acest pasaj, cit şi la cele anterioare, Jolif observă caracterul înşelător al echivalenţei stabilite între omul nestăpînit si victima unei acţiuni nedrepte, neputîndu-se spune despre omul nestăpînit ca suferă o nedreptate decît în sens metaforic. Problema nestăpînirii nu trebuie pusă în termeni de nedreptate suportată sau comisă, ci mai degrabă ca un conflict interior între dorinţă şi raţiune (cf. infra, VII, 1147 a 24— b 25, unde va fi studiat mecanismul nestăpînirii).

91 1 1 iada, VI, 236. Citatul serveşte, indirect, tot la soluţionarea problemei dacă poţi comite nedreptatea faţă de tine însuţi : pentru a suporta nedreptatea, este necesară existenţa unei a doua persoane care s-o comită, si asta împotriva voinţei victimei.

9* Cf. infra, IX, 1169 a 26—29. Definiţia ce urmează, prin care Aristotel rectifică opinia pusă în discuţie, soluţionând aporia, este cea stabilită supra, 1136 b 3-5.

G Fraza fiind eliptică de subiect, se poate presupune că este vorba fie e „cel ce distribuie prea mult", fie de „cel ce primeşte prea mult". Alegem de a doua interpretare, în sensul că, fără a fi el însuşi autorul nedreptăţii, primeşte prea mult comite t'fetusi „ceva nedrept", prin acceptare, deve-un fel de „instrument" al nedreptăţii (sens ce concordă cu exem-. enţionate anterior). Cf. Toma d'Aquino, 'l07i, 293 (manifestum est quod ut . lstributione distribuens se habet ut principale agens, recipiens autem se habet {^lnstrurnentale per modum obedientis) ; cf. şi Tricot, Mazzarelli etc. Pentru

er9Pretarea opusă, cf. Jolif ad l.

cf Q °rig. : TO Ttpcorov, desemnînd dreptul natural (TO (pucriKov 5iicaiov, uPr<*> 1 134 b 19), dreptul nescris (ciypCMpov). După normele dreptului pozitiv,

329

.

ARÎSTOTEL

cel care, aflîndu-se „în necunoştinţă de cauză" (supra, r. 33,), adică ignorînd datele exacte ale litigiului, dă o sentinţă eronată, nu este considerat nedrem întrucît el aplică corect legea; ceea ce nu înseamnă însă că decizia lui, corect-' din punct de vedere formal, nu a violat în realitate ordinea naturii, deci din punctul de vedere al dreptului natural el a comis o nedreptate.

98 Cf. şi M.M., II, 3, 1199 a 23 — 37. întreaga secţiune (1137 a 4-26) pune accentul pe ideea că nimic nu este cu adevărat drept decît dacă este înde­plinit într-un mod determinat, adică în maniera în care o face un om dreat (cf. supra, II, 1105 b 2 sq.; 1109 a 25—30 etc.). Or dreptatea, ca orice virtute este un habitus, a cărui dobîndire presupune efort, necesitînd timp şi exerciţiu' Chiar dacă această secţiune este aparent o întrerupere a cursului normal al textului (ceea ce i-a determinat pe unii comentatori să propună diverse alte situări), ideea subiacentă care o leagă de rest rărnîne aceea că a îndeplini un act de dreptate sau de nedreptate nu este acelaşi lucru cu a fi drept sau nedrept.

99 Această eroare pare să aibă ca sursă opinia (respinsă supra, 1129 a 11 sa.\ după care dreptatea ar fi o „facultate" ce poate avea contrariile ca obiect! (Pornind de la acest principiu, Platori, Rep., I, 334 a — b, ajunge la concluzia că omul drept este capabil tot atît de bine să păstreze ca şi sa fure o sumă. încredinţata). Continuarea textului va arăta că originea, acestei erori este aceeaşi ca şi a celor precedente: se ignoră faptul că dreptatea constă într-o dispoziţie habituală, ceea ce exclude posibilitatea de a avea contrariile ca obiect (cf. supra,

1129 a 14).

190 Aluzie la bunurile exterioare (cf. supra, I, n. 106—107; V, n. 8), a căror justă distribuire aparţine dreptului politic (cf. supra, 1134 a 26 — 35).

101 împreună cu Stevvart, Burnet, Jolif, preferăm tradiţiei manuscrise (care lasă verbul £emv fără subiect) textul atestat de traducerea lui Robert Grossetest.e: hoc autem humanum est. Sensul întregului pasaj este acela că bunurile exterioare nu pot fi utile naturii umane decît păstrîndu-se măsura în obţinerea lor; dacă ele dăunează vicioşilor/este pentru că le utilizează în mod neadecvat. Cf. şi E.E., VII, 15. Pentru inspiraţia platonică a pasajului, cf. Joachim, 160.

102 Ci. Rhet., I, 13, 1374 a 26— b 25. Majoritatea comentatorilor sînt de acord că acest capitol, ce constituie de fapt concluzia normală a studiului despre dreptate, ar trebui să încheie cartea a V-a, considerînd ultimul capitol din forma actuală fie inautentic, fie transferabil în altă secţiune (pentru dis­cuţia problemei, cf. Jolif, 431).

103 Cf. supra, l, 1)02 a 10; infra, IX, 1168 a 33; 1169 a 16; 1170 a :5 etc, Vezi si Ind. ar., 271 b 36.