A ştiinţifică si enciclopedică

104 Echitatea nu se identifică pur şi simplu cu ceea ce este drept (daca înţelegem prin „ceea ce este drept" dreptul pozitiv), dar nici nu se deoseoeşte generic: ea este o specie a dreptului, şi anume una superioară. Soluţia adus*-de Aristotel (care conciliază opiniile curente expuse anterior) se bazează e se ţialmente pe conceperea dreptăţii ca o „realitate analogă, analogie de care *i bajul curent nu ţinea seama" (Jolif aă L). •

105 Denunţarea caracterului prea general şi abstract al legii, ce cazurile particulare, era deja tradiţională în timpul lui Aristotel, av originea în opoziţia dintre legea scrisă, instituită de oameni (vouoc), Ş1^ ^;, nescrisă, eternă şi universal valabilă (cf., de ex., Sofocle, Ani., 450 sq.)- -^ ^ tatea (eTueiKela), privită ca justiţie superioară, identificabilă cu indulg , opusă simplei 5iK.'r) (justiţia umană, inflexibilă, proprie cetăţii), era eonc r iniţial ca un ideal superior, dar exterior dreptului. Păstrîndu-i caracteru

330

ETICA NICOMAHICĂ

iar, Platou face din ra ua instrument de corectare a rigidităţii legilor scrise Jc{.'polit., 294; Legi, IX, 875 etc.)- La Aristotel, pentru prima oară, echitatea ltt se mai află în afara sferei dreptului, ci este sursă de drept, a unui drept supe­rior, întrucît este înscrisă în natură (cf. Rhet., I, 15, 1375 a 27), e:

ioe în orig.: e;>%<; ydp Toiaotr) f| TCOV TrpaKrâv 6A,r| ecmv. Asupra sensului lui eî)96c;, cf. Ind. ar., 296, 16; f| TîSv îrpaKTcbv ulr| (echivalent aici cu tot fca-9' sicacria, cf. Burnet, 243), desemnează datele concrete, ansamblul acţiunilor morale, conţinutul moralităţii (detalii la Tricot, 267, n. 4). Acolo unde platon vedea o deficienţă psihologică, datorată ignoranţei omului, Aristotel recunoaşte un obstacol ontologic, un hiatus ce afectează realitatea însăşi, p® care nici o ştiinţă umană nu 1-ar putea depăşi (cf. P. Aubenque, L» pnidence. .., 43).

i°7 în orig.: 16 aJiXwţ, echivalent cu TO JîpcbTOV (dreptul prim), TO {pi)0i-KOV (dreptul natural), anterior oricărei legi scrise, opus dreptului convenţional al cetăţii (to VOUIKOV OÎKaiov). Cf. supra, 1136 b 34, unde se face aceeaşi distincţie.

i°8 Explicaţiile referitoare la rigla de plumb menţionată sînt contra­dictorii (v., de ex., interpretarea lui Burnet contra Stewart). Ceea ce interesează aici este, cum remarcă R.-A. Gauthier (La -morale. . ., 129J, faptul că Aristotel a avut conştiinţa caracterului nedeterminat şi uneori ezitant al domeniului moralei, care nu se pretează la formule rigide, ci, asemeni acelei linii flexibile «le plumb, necesită formule mai suple, adaptabile circumstanţelor.

i»9 Supra, 1136 b 1-15.

110 Sinucigaşul este nedrept faţă de cetate întrucît actul lui constituie o violare a legii, fapt pentru care societatea îl pedepseşte (la Atena i se tăia mina celui ce se sinucidea şi îi era îngropată separat de corp, cf. Eschine, Ctes., 244; cf. şi Plat., Legi, IX, 873 c — e).

111 Daca argumentul anterior lua în consideraţie dreptatea legală, cel de faţă se referă la dreptatea particulară (cf. supra, 1130 a 14— b 5 şi n. 18 — 20); cum aceasta din urmă implică un raport de patru sau minimum trei ter­meni (cf. supra, 1131 a 10; 1132 a 24), posibilitatea ca una şi aceeaşi persoană sa fie şi autor, şi victima a nedreptăţii este exclusă.

112 In sensul: „să nu fie provocat". Cf. Joachim, 161: agressive (unpro-voked) aci. Preci/area implică necesitatea existenţei unei a doua persoane, ceea ce duce din nou la anularea posibilităţii ca aceeaşi persoană să fie şi agresor Ş1 victimă.

113 Supra, 1136 a 15— b 12, unde soluţia este negativă.

114 Cf. Plat., Gorg., 469 b. întreaga secţiune 1138 a 28— b 5 nu este decît ° digresiune ce întrerupe suita argumentării, motiv pentru care unii comenta­tori o pun între paranteze (Ross, Rackham), alţii o inserează după 1134 a 12 (Jackson, Ramsauer) sau aupă $ 138 b 13 (Jolif).

115 Pasajul pune în discuţie teoria platonică după care, în interiorul indi-vidului, există dreptate şi nedreptate, prima constînd în armonia dintre părţile Bietului, cealaltă în maladia acestuia (cf. Rep., I, 352 a; IV, 443 c —444 c *tc'), ceea ce nu va infirma concepţia aristotelică expusă anterior, şi anume că Nedreptatea faţă de sine nu este posibila.

116 Cf. supra, 1134 b 8-17.

331

ARISTOTEL

CARTEA a Vl-a

1 Supra, II, 1104 a 11-27; 1106 a 26-b 35; 1107 a 27. Cf. şi £ £ II, 3, 1220 b 21-36.

2 Cf. supra, II, 1103 b 31-34; 1106 b 36-1107 a 1; III, 1115 b 12 19-IV, 1125 b 35. Cf. si E.E., II, 3, 1220 b 27-28; 5, 1222 a 8-10.

3 „Principiu de determinare" sau „normă" (6poc), concept de origine pla­tonică (cf. Rep., VIII, 551 a; Polit., 293 c — e etc.). Preluat de Aristotel încă în Protr. (fr. 5 a W, p. 29; 13 W, p. 54, 2—5;, tratat ex professo în E.E., VIII, 3, 1249 a 21—25, acest concept deţine un rol deosebit în Politica, unde desemnează criteriul distinctiv şi totodată scopul specific al diferitelor tipuri de constituţie (cf., în acest sens, W. Jaeger, Aristoteles. . ., 304, n. 2). Dacă în Protrepiikos Aristotel îi păstra încă sensul platonic de normă ideală, aici (ca şi în E.E.) opoQ reprezintă scopul concret şi real al oamenilor, acel bine uman pe care. îl opune Binelui în sine (cf. supra, I, 1096 a 11— 1097 a 14). Norma supremă a virtuţilor morale de care este vorba aici nu este nici definiţia ce exprimă forma (sens frecvent la Aristotel), ci chiar scopul (CKOROC, echivalent cu

a cărui funcţie constă în aplicarea regulii drepte dictate de raţiune ^6705). Cf. Gauthier ad l.

4 Supra, I, 1103 a 3-10.

5 Supra, I, 1102 a 27- 1103 a 3. Cf. şi E.E., II, l, 1219 b 26- 1220 a 12 ; 4, 1221 b 27-32.

6 Se face aici distincţia între necesar şi contingent, în prima categorie intra realităţile metafizice, eterne şi imuabile, abstrase sensibilului (cf. supra, III, 1112 a 21 sq.), în cealaltă realitatea sensibilă, multiformă şi variabilă, suscep­tibilă de schimbare (Cf., de ex., Met., I, 10, 1058 b 26 sq.). Deosebirea generică dintre aceste obiecte ale cunoaşterii determină distincţia generică dintre cele două facultăţi ale sufletului raţional, despre care va fi vorba în continuare. Ţinînd seama de corecţiile aduse de Aristotel, la originea acestei diviziuni se poate recunoaşte diviziunea platonică dintre ştiinţă şi opinie, în funcţie de obiectele lor. Xenokrates, la rîndul lui, în stabilirea corespondenţelor dintre treptele existentului şi cele ale cunoaşterii, recunoscuse trei realităţi: realitatea inteligibilă (crooia vorirn), realitatea opinativâ (ouată So^aoifl) Şi reali­tatea sensibilă (eucria aîc9r)tf|).

7 Principiul după care „asemănătorul este cunoscut prin asemănător ^ (similia similibus) îşi are originea în teoria despre efluvii (ctfcoppoun) a lui Empedokles (cf. Met'., B, 4, 1000 b 5-9). Aplicată de Platon la înrudirea dintre Sufletul lumii şi lumea Ideilor ce face posibilă cunoaşterea acestora clin urma (cf. Tim., 45 b sq.; Rep., VI, 490 b etc.), teoria va fi profund modificată de Aristotel, după care facultatea de a percepe nu există în act, ci este, în potenţa, ceea ce obiectul perceptibil este în entelehie, obiectul fiind cel care o a^ctuau-zează. Acelaşi raport trebuie presupus între voOq (intelect) şi VOTITU (obiectele cognoscibile ale intelectului). Este vorba aici (cum subliniază Tricot, 275, n. ->} de una dintre temele esenţiale ale psihologiei aristotelice. Cf. şi De an., II, ->' 416 b 32-418 a 6; De sensu, 2, 437 b 24-438 a 4.

8 în orig.: t6 âmatn.HOViK6v (partea „ştiinţifică" sau „speculativa > al cărei obiect îl constituie necesarul), respectiv 76 ^oyiaTiKov, facultate c are ca regulă silogismul practic si ca obiect contingentul. Făcînd din parte reflexivă doar o parte a sufletului raţional, Aristotel aduce profunde modnic** concepţiei platonice, după care TO XcyicmKov îl acoperea în întregime ic

332

ETICA NICOMAHICĂ

Rep., IV, 439 d). Şi totuşi, faptul că partea „reflexivă" va fi indicată în conti­nuarea textului (lHO b 26; 1144 b 14) şi cu termenul ei platonic, TO 5oi;acm-KOV (partea „opinativă"), dovedeşte (cum remarcă Gauthier ad l.) că Aristotel se află încă în plin platonism, de care se va elibera total numai cînd prezenta diviziune în doua părţi ale sufletului (\|/UXTI) va fi înlocuită cu diviziunea specific aristotelică în două funcţii ale intelectului (vouc), intelectul speculativ şi inte­lectul practic (deci două funcţii ale aceleiaşi facultăţi), ce se disting între ele mai întii prin scopurile lor (cf. De an., III, 10, 433 a 14—15): cunoaşterea, respectiv acţiunea (cf. supra, I, 1095 a 4—6). Cazul fizicii pune în lumină cel jnai bine deosebirea dintre acest punct de vedere şi cel platonic: avînd ca obiect generalul, care este una dintre formele contingentului (cf. supra, I, 1094 a 21 si n. 25), fizica ar trebui să fie, din punct de vedere platonic, obiect al părţii opinative a sufletului; pentru Aristotel, însă, ea este obiect al intelectului speculativ şi nu al celui practic, pentru că scopul ei este cunoaşterea teoretică şi nu acţiunea (cf. Met., E, l, 1025 b 19— 1026 a 7). în textul de faţă Aristotel nu ajunsese încă la conştiinţa certă a acestei ireductibilităţi (pe care b dove­deşte deplin tratatul De anima), ceea ce-1 determină pe Gauthier, ibid., sa vadă în el o reminiscenţă din redactarea primitivă a c. VI (cea care aparţine E.E.) sau, dacă nu, cel puţin un ecou al dialogului de tinereţe Despre dreptate.

9 Cf. supra, I, 1097 b 24 şi n. 78.

10 Adevărul (ftÂ.f]9em) este sinonim aici cu cunoaşterea (yvGXKc;), cf. Top., I, 11, 104 b 2; acţiunea (irpa^iţ) trebuie luată, evident, în sensul de ,,acţiune morală". Dintre cele trei facultăţi ale sufletului indicate mai jos, senzaţia {aiaSiTCfic) şi intelectul (vouţ, care înglobează aici atît sensul de gindire intui­tivă, cît si pe cel de gîndire discursivă) se află la originea cunoaşterii teore­tice (despre rolul senzaţiei, cf. De an., III, 8, 432 a 7; cf. şi Anal. post., I, 18, 88 a 38), iar intelectul şi dorinţa (opE^ig) la originea acţiunii morale. Intelectul joacă deci un dublu rol, intervenind în acelaşi timp în cunoaşterea pură si în acţiunea morală, fapt explicabil prin aceea că funcţia sa constă în atingerea ade­vărului, atît în domeniul speculaţiei, cît şi în cel al moralităţii. Excluzînd sen­zaţia (ca fiind străină domeniului moralităţii), la geneza- actului moral participă, într-o strînsă întrepătrundere, intelectul şi dorinţa (facultăţi cu o activitate analoga, cf. infra, r. 21 — 22). Acţiunea morală reuşită, al cărei element esenţial este alegerea deliberată (îipoaipE0n;), va'fi deci rezultatul penetrării reciproce, al sintezei dintre dorinţa dreaptă (op3f) ope^ic;) şi reflecţia adevărată (dXnQîîţ ^oyoţ), ce dau rectitudine alegerii (cf. infra, r. 24 sq.). Rezultă că funcţia intelectului în domeniul moralităţii este similară celei pe care o îndeplineşte în căutarea adevărului speculativ: el desprinde din dorinţă elementul universal conţinut de aceasta, pentru a da o regulă dreaptă (opSoţ Ax>yog), care va fi regula conduitei morale şi totodată premisa majoră a silogismului acţiunii. Morala lui Aristotel este, după cum se vede, o morală esenţialmente intelec-tualistă (cf. Tricot., 276, n.,3.).

u„Cf. supra, I, 1099 b jl-1100 a 1; E.E., II, 6, 1222 b 13-20; 8, 1224 a 29. In tratatul De anima (III, 7, în special 431 b 2—12), dimpotrivă, sen­zaţia va juca un rol important în funcţionarea intelectului practic.

12 Pentru diviziunea tripartită a ştiinţelor, cf. Met., E, i, 1025 b; Top., V- 6, 145 a 15-18; VII, l, 157 a 10 etc. Cf. si M.-P. Lerncr, op. cit., 85; HO sq. -

13 Adevărul este pentru intelectul practic ceea ce rectitudinea este pentru Dorinţă (cf. supra, r. 22 — 23), astfel încît funcţia intelectului practic constă

333

AR1STOTEV

în a poseda adevărul asupra mijloacelor de a atinge scopul urmărit de dorinţa dreaptă.

14 Cu alte cuvinte, Tcpoatpecri!; este cauza eficientă (si nu cauza finală aceasta constînd în obiectul dorinţei drepte, TO opEKîov).

15 Cf. Poet., VI, 1450 a 1 — 2. Caracterul şi dorinţa raţională sînt pentru Aristotel noţiuni atît de strîns legate, încît aproape se confundă.

16 în orig.: Sidvoia 5' auif], gîndirea pură, lipsită de dorinţă,. Pentru explicarea mecanismului gîndirii practice, căreia scopul fixat de dorinţă îi serveşte ca punct de plecare (ccpxîl), cf. Met., Z, 7, 1032 b 6 sq. ; Tricot, 278, n. 4.

17 Asupra distincţiei dintre activitatea poieticâ (sau productivă, TCOITI-TiKf|), al cărei scop constă într-o operă exterioară agentului, şi acţiunea practica (jîpaKtlKfj), al cărei scop este imanent agentului, cf. supra, I, n. 1; 3.

18 Omul reprezintă deci o combinaţie de dorinţă şi raţiune, ceea ce iace imposibilă conceperea virtuţii etice fără a o subordona virtuţii intelectuale. Cf. infra, IX, 1166 a 16— 17 (omul este intelectul).

19 Deliberarea nu poate avea ca obiect ciecît contingentul ; trecutul nedind contingent, asupra lui nu se po?,te exercita nici o acţiune. Asupra problemei deliberării, cf. supra, III, 5 (1112 a 18-1113 a H). Rîndurile 6-11, consti­tuind o digresiune ce întrerupe desfăşurarea normala a textului, sînt puse între croşete de către majoritatea editorilor.

20 Fr. 5 Nauck. Agat ho n se inspiră aici din Sofocle, Trachin., 742—743; ci. şi Aias, 378; Platou, Protag., 324 b; Legi, XI, 934 a.

21 Adevărul este pentru virtutea intelectuală ceea ce măsura justă este pentru virtutea etică, deci orice tentativă de a face clin virtutea intelectuală o măsură justă este supusă eşuării. Dealtfel, Aristotel însuşi, stabilind necesi­tatea măsurii juste, precizează că nu se referă decît la virtutea etică (supra, II, 1106 b 16; 1109 a 20 ), iar in c. VI nimic nu va face să se presupună că virtutea intelectuală ar fi o medietate între două vicii (aspect remarcat încă, de Aspasios, 47, 20 — 21), cum s-a afirmat uneori (asupra acestor aspecte, cf. Gauthier ad L).

22 Cf. Anal. post., I, 33, 89 b 7-9. După cum atrage atenţia Burnet, 257, lista acestor cinci virtuţi dianoetice nu este aristotelică, ci prezentată ca apar-ţinînd opiniei curente (Aristotel o va reduce la două virtuţi: tppovr|aic, „înţe­lepciunea practică" şi crocpia, „înţelepciunea speculativă"). La Platon figurează o listă asemănătoare, în care însă

23 în orig.: i)itoXr|i[nc; („judecată", „supoziţie", „convingere" ce prezintă un caracter de universalitate). Ea este genul, faţă de care ştiinţa, înţelepciunea. practică şi opinia sînt specii: există o judecată a ştiinţei (cf. infra, 1140 b lJ~

15), una a înţelepciunii practice (infra, 1142 b 33,) şi una a opiniei (VII, >-*-b 36; 1146 b 28). Singura care poate induce în eroare este judecata opm!el; care, ca în textul de faţă, se poate confunda cu opinia (cf. Ind. ar., 800 t> >

Joachim, 190-191).

24 Despre caracterul necesar al obiectului ştiinţei, cî. Anal. post., L ?/ 73 a 21. Necesitatea absolută (ân^.&c,} se opune necesităţii ipotetice sau C0""c* ţionale (&; UTlo9eaecoQ) ; dacă prima priveşte realităţile eterne şi iniuapi . care posedă în sine cauza necesităţii, aceasta din urmă interesează realita. supuse tmei deveniri şi în consecinţă este relativă, condiţia sa

^

334

ETICA NICOMAHICA

urie sau nu (cf. Phys., II, 9, 199 b 34-200 b 8; Met., A, 5, 1015 a 20- b 16 • cf. şi A. Mansion, Introd. ă la phys. arisi., cit., 283 — 285; M.-P. Lerner, op. •ţ 83 — 85; asupra concepţiei despre ştiinţă îa Aristotel, cf. L. Robin, Aristote, cit', 31-39).

25 Cf. De part. anim., I, l, 639 b 23; De gen. et corr., II, 9, 335 a 32-35; H 337 b 35 — 338 a 2. Despre sensul aristotelic al termenului de (itoiov (etern), cf' F. Nuyens, op. cit., 307.

20 cf. Met., A, l, 981 b 7-9. Cf. şi supra, II, 1103 a 15- 17.

2? Anal. post., I, l, 71 a 1-11. Cf. şi Top., VI, 4, HI a 28-30; Met., A, 9, 992 b 24—33 etc.

2S Cf. Rhet., II, 20, 1393 a 26 sq. Cunoştinţele preexistente sînt necesare învâţamîntului atît inductiv (oY inaj()}jf[C,), cit şi deductiv (auXXoyuruâ)). în ce priveşte inducţia (despre a cârei natura, cf. supra, I, n. 90), aceste cunoştinţe le constituie individualul (cazurile particulare, Ka9' £Ka0ta), pornind de la care se ajunge la universal (ro Ka96^ou). Inducţia este deci un principiu (tipy,fj), principiu de cunoaştere a universalului, la fel cum universalul este principiu de cunoaştere pentru deducţia silogistică, ce porneşte de la universal. (Cf. si Anal. post., I, l, 7 l a 6 —9; Tricot, 281, n. 6). După cum atrage atenţia Gauthier «d l., Aristotel subînţelege aici că procedeul ştiinţei este silogismul şi nu inducţia (aceasta din urma fund procedeul intelectului intuitiv, cum va arăta continua­rea textului), dar silogismul presupune inducţia (cu alte cuvinte, ştiinţa pre­supune intelectul intuitiv), acelaşi principiu (universalul) fiind punct terminus pentru inducţie şi punct de plecare pentru sildgism.

29 Anal. post., I, 2, 71 b 17-25.

so Anal. post., I, 2, 71 b 28. Rezultă că ştiinţa, fără a avea ca obiect prin­cipiile, nu poate fi cu adevărat ştiinţă decît cunoscîriclu-le, cu alte cuvinte nu poate enunţa adevărul decît sprijinindu-se pe intelectul intuitiv.

31 Despre scrierile exoterice, destinate marelui public, cf. supra, I, n. 46. (P. Moraux, op. cit., 46, crede ca Aristotel se referă aici la dialogul pierdut, Despre dreptate.} Asupra distincţiei dintre producţie (rcoir\aiţ) şi acţiune (jtpă-£tcj), cf. supra, I, n. l, 3, 6 — 7; ele nu acoperă în întregime categoriile contin­gentului (în care sînt incluse şi obiectele devenirii naturale, cf. in f r a, 1140 a

10— 16). Trecîud la studiul artei (TS/VTI ; asupra acestui concept, cf. supra, I, n. 1), pe care opinia comună o include printre virtuţile dianoetice (cf. supra,

1139 b 16), acest capitol va demonstra că arta nu poate fi considerată virtutea părţii reflexive a sufletului.

32 In sensul ca nici una dintre ele nu se află faţă de cealaltă în raport de ^en ~ specie. Asupra acestui punct, cf. Top., VI, 6, 144 a 12— 13.

33 în orig.: g^ig JISTOL A,6you d?ai3oi3c; 7rovr]TiKfi; cf. infra, r. 21. Posesiunea adevărului marchează diferenţa specifică a virtuţii intelectuale, ^re o distinge de virtutea etică (habitus al măsurii juste), în cadrul acestei distincţii însăşi, faptul că arta este uri habitus al producţiei (si; 14 TtoiriTiKi})

.^individualizează în raport cu ştiinţa, habitus al demonstraţiei (e£i<; d/io-«ElKuKiî), Şi cu înţelepciunea jSfactici, habitus al acţiunii (ei;ic; rcpaKtiKiî).

34 Cf. Plat., Polit., 261 a — b. Arta se opune astfel ştiinţei, care se ocupa cu producerea unui lucru, ci cu examinarea a ceea ce este acel lucru. Cf.

post., II, 19, 100 a 9.

Fr. 6 Nauck. Partea do hazard presupusă de artă se datorează apar-i sale la lumea contingenţei şi faptului că-şi are principiul în exterior, parte este ireductibilă în arte ca strategia şi navigaţia (cf. E.E., VIII, a 5-7) sau medicina (De part. anim., I, l', 640 a 28-29; Rhet., I, 5,

335

ARISTOTEL

1362 a 2 — 5). Dar efortul artei constă în „a imita natura" (Phys., II, 2 194 a 21; 8, 199 a 15; cî. De part. anim., I, l, 639 a 16 etc.j, adicâ în a se apro­pia cît mai mult de imanenţa mişcării naturale, ceea ce reduce implicit partea de hazard; cu cît această parte este mai redusă, cu atît arta este mai depâvîr Sită (cî. Pol., i, 11, 1258 b 35—36; cf. şi Met., Z, 9, pentru explicaţii generale)* 3(i în orig.: (pp6vT|Oic,, din care Aristotel face virtutea părţii „reflexive1' sau „opinative" a sufletului (TO XOYIGTIKOV, to So^acmKov). în această cali­tate, ea prezintă un dublu aspect: a) gnoseologic (reprezentînd o formă special? de cunoaştere a universalului) şi b) practic (ca principiu al acţiunii, pornind de la singular, de la concret), încluzînd dorinţa şi virtutea (în măsura în care este „practică", adică imperativă), cleterminînd scopul (şi nu numai mi}ioacele\ acţiunii, în măsura în care ţine de intelect (v., în acest sens, R.-A. Gauthier La morale..., 94—95), ea este un „garant" al rectitudinii şi totodată al efi­cienţei practice a acţiunii morale (cf. J. R. Moncho-Pascual, op. cit., 89). Con­cepţia aristotelică se detaşează astfel de teoria lui Platon (urmată încă în Proir., jr. 13 W), care făcuse din (ppovncn!;, identificată cu acxpia, o cunoaştere trans­cendentă, constînd în contemplarea Ideii de Bine ca ideal şi normă supremă la care trebuie să se refere acţiunea. Ea se apropie mai mult de Democrit, primul care elaborase o teorie a acestui concept (recunoscîndu-i o triplă funcţie: a delibera corect, a vorbi bine, a acţiona oportun, cf. fr. 2 D), şi de Socrate, la care (deşi o identifică şi el cu costa) (ppovrţcnq este o cunoaştere practică a binelui si răului uman (pentru o apropiere de hippocratici şi de tragedie, cî. P. Aubenque, La prudence.. ., 159— 169). Concepţia lui Aristotel a dat naştere la numeroase dezbateri, care în fond se reduc la problema (iniţiată de Jaeger) dacă este vorba aici de intelectualism sau de empirism moral. Aşa cum remarcă însă P. Aubenque (ibid.,-29—30), problema însăşi este cea care trebuie pusă în discuţie, ea neputîndu-se rezolva decît în termenii metafizicii aristotelice. (Pen­tru o analiză detaliată a conceptului aristotelic de (ppovncnc;, cf. T. R. Moncho-Pascual, op. cit., 87—127; pentru evoluţia sa în cultura greacă, cf. Gauthier, 463 — 469; F. Hufîmeier, Phronesis in den Schriften des Corpus Hippccraiiciun, „Hermes", 89, 1961, 51-94, Burnet, 261 etc.). V. şi definiţia dată în Phd., I, 9, 13G6 b 20 sq.

37 Stabilirea unei corelaţii între înţelepciune şi deliberare devenise tradi­ţională. Cf., de ex., Platon, Rep., IV, 428 b - d ; Xen., Mem., I, 4, 18; Lsocr., Euag., 41; Panath., 196 etc.

38 Cf. sufira, III, 1112 a 18 — 34. în această premisă minoră rezidă (cf. Gauthier ad l.) deosebirea esenţială dintre concepţia aristotelică şi cea platonica despre cppovTjOiQ- Dacă Platon consideră că, pentru a delibera bine asupra acţiunii, trebuie mai întîi să contempli Ideea de Bine (adicâ ceea ce este etern şi imuabil), Aristotel găseşte suficient să cunoşti scopul acţiunii morale înseşi» adică binele uman (cf. supra, I, 1096 b 31—1097 a 13). Contemplarea şi ideea de transcendenţă pe care aceasta o presupune aparţin, la Aristotel, înţelepciunii speculative (ootpicx), interesînd înţelepciunea practică numai indirect, în măsura în care ea este subordonată celei dinţii; ca să poată rămîne o cunoaştere prac' tică, <î>p6vT\cn<; trebuie să rămînâ imanentă şi nu transcendentă acţiunii. Dup'* ©pinia noastră, diferenţa de fond dintre concepţia platonică şi cea aristotelic* (exagerată uneori de critică în sensul empirismului aristotelic) ar apărea mai puţin tranşantă dacă am ţine seama de faptul că Aristotel tratează De ceea ce Platon identifică: (ppovr\aiQ şi co(pia; chiar şi aşa, trebuie să nu ur bipolaritatea înţelepciunii practice, permanent menţionată în textul £ care o pune în legătură atît cu individualul cît şi cu universalul.

336

ETICA NICOMAHICĂ

39 Particularizarea regulii drepte a raţiunii în persoana posesorului înţe­lepciunii practice (cppoviuoc;, cf. supra, II, 1107 a 2 şi n. 51), care nu este nici înţeleptul platonic al esenţelor, nici înţeleptul empiric al tradiţiei populare, inaugurează ceea ce P. Aubenque (op. cit., 51) crede că s-ar putea numi „un intelectualism existenţial". Citîndu-1 aici ca prototip al înţelepciunii practice pe Pericle, Aristotel dezminte exemplele date altădată pentru ilustrarea ace­leiaşi virtuţi: Pythagoras, Parmenides si Anaxagoras (Protr., fr. 5 b si 11 Vf; E.E., I, 4, 1215 b 6; 1216 a 11); filosofilor de acest tip le va atribui acum calitatea de posesori ai înţelepciimii speculative (oo