A ştiinţifică si enciclopedică
Yüklə 1,87 Mb.
|
|
Dar este, desigur, mai uşor să nu primeşti decît sa oferi; căci omul este mai puţin înclinat să renunţe la ceea ce îi aparţine decît să nu primească ceea ce-i aparţine altcuiva. De aceea, generoşi sînt numiţi oamenii care oferă. Celor ce nu primesc, deşi nu sînt lăudaţi pentru generozitate, li se aduc totuşi laude pentru corectitudine; dar cei care primesc nu sînt deloc lăudaţi. Generozitatea este poate virtutea cea mai îndrăgită, pentru că, prin actul de a dărui, oamenii generoşi vin în ajutorul semenilor lor. Actele conforme cu virtutea fiind frumoase şi avînd drept scop frumosul moral, omul generos va dărui într-adevăr de dragul frumosului moral şi o va face în mod judicios; căci el va oferi cui trebuie, cît şi cînd trebuie, respectînd, de asemenea, şi toate celelalte condiţii cerute de un mod judicios de a oferi. El va face aceasta cu plăcere şi fără nici un regret; căci ceea ce se conformează virtuţii este plăcut şi lipsit de suferinţă, în orice caz nu poate aduce neplăcere. Dar cine ofsră cui nu trebuie sau nefiind animat de frumosul moral, ci de vreun alt motiv, nu va fi numit generos, ci altfel.6 Şi nu va fi numit generos nici cel căruia-i pare rău că oferă; un astfel de om iubeşte mai mult averea decît actele nobile, ceea ce însă 2^5 deParte de a-1 caracteriza pe omul generos. Dar omul generos nici nu va primi de unde nu se cuvine, o astfel de atitudine fiind străină de cel ce' dispreţuieşte bunurile materiale. Şi el nu poate fi conceput nici în postura de solicitant, căci nu-i stă *n fire celui ce face binele să primească cu uşurinţă Binefaceri.' Dar de acolo de unde trebuie va lua', adică «i propriile-i venituri 8, dacă nu pentru că e frumos, 1120 b ei puţin pentru că e necesar, ca să poată da. El nu-şi a neglija averea personală, cel puţin pentru că doreşte 23 39 ARISTOTEL ca, prin intermediul ei, să vină altora în ajutor. Nici nu va dărui la întîmplare, pentru a avea de unde să ~ dea cui trebuie şi în împrejurări în care este bine s-o facă. Omului generos îi este foarte caracteristic şi s^ 5 depăşească măsura în a dărui, astfel încît pentru el însuşi îşi rezervă mai puţin decît dă; căci stă în firea generosului să nu se gîndească la sine. Un om este considerat generos în raport cu bunurile pe care le posedă; căci nu în bogăţia darurilor constă generozitatea, ci în deprinderea de a dărui 9, iar aceasta din urmă înseamnă a da după posibilităţi. Deci se 10 poate întîmpla ca cineva care dă mai puţin să fie mai generos, dacă resursele sale sînt mai modeste. Mai generoşi par cei ce nu şi-au cîştigat ei înşişi averea, ci au moştenit-o; căci, pe de o parte, ei nu au experienţa lipsurilor, pe de alta oricine este mai legat de rezultatul muncii proprii, aşa cum sînt părinţii sau poeţii.10 Dar nu este uşor pentru un om generos 15 să se îmbogăţească, el nefiind înclinat nici să primească de bunăvoie, nici să-şi păstreze averea, ci s-o cheltuie cu largheţe, nepreţuind-o pentru ea însăşi, ci pentru a putea dărui. De aceea, de obicei este incriminată soarta pentru faptul că oamenii care merită mai mult sînt cel mai puţin avuţi. Dar în asta nu este nimic surprinzător, pentru că nu poţi poseda bunuri mate-20 riale daca nu te-ai îngrijit să le dobîndeşti, aşa cum se întîmpla şi cu altele. Desigur, omul generos nu va dărui cui nu trebuie, nici cînd nu trebuie şi aşa mai departe; asta ar însemna sa nu mai procedeze ca un om generos şi, risipindu-şi astfel avutul, n-ar mai avea de unde să cheltuie în mod judicios. Căci, după cum am mai spus, generos este cel ce cheltuie după posibilităţi şi aşa cum se cuvine, pe cînd cel ce exagerează în adest sens este un risipitor. 25 De aceea, pe tirani nu~i numim risipitori; bogăţiile lor sînt atît de mari, încît darurile şi cheltuielile pe care le fac cu greu le-ar putea epuiza. Aşadar, generozitatea reprezentînd conduita jus' ta în ce priveşte oferirea şi primirea de bunuri, orn generos va dărui si va cheltui pentru ceea ce se^cuvrff şi cît se cuvine, atît în cazurile importante cît ş1 80 ETICA N1COMAHICÂ cele de mică însemnătate, şi o va face cu plăcere; de 30 asemenea, el nu va primi decît de unde şi cit se cuvine. Virtutea fiind măsura justă în ambele privinţe, în ambele el va proceda aşa cum trebuie. Căci cine oferă în mod echitabil în acelaşi mod şi primeşte, altfel modul de a primi ar fi contrariu celui de a da; or, fără îndoială, trăsăturile ce concordă se nasc în acelaşi timp în acelaşi om, pe cînd cele contrare evident că nu. Iar dacă i se 1121 întîmplă să cheltuie mai mult decît trebuie şi într-un mod nepotrivit, omul generos va păstra, şi în supărare, măsura şi cuviinţa, pentru că virtuţii îi este propriu să resimtă plăcerea sau neplăcerea doar pentru ceea ce se cuvine şi în modul în care se cuvine. Omul generos este şi binevoitor. El consimte chiar 3 şi să fie păgubit, dat fiind că nu preţuieşte bunurile materiale, şi mai degrabă suferă dacă nu a făcut o cheltuială necesară decît să se supere dacă a făcut una de prisos, punct de vedere care, desigur, nu ar fi pe placul unui Simonides.11 Dar risipitorul greşeşte 3 şi în aceste privinţe: nici nu se bucura, nici nu se supără pentru ce trebuie şi în maniera în care trebuie, după cum se va vedea în cele ce urmează. Am spus deja că risipa şi avariţia reprezintă excesul şi insuficienţa atît în privinţa oferirii, cit şi în cea a primirii de bunuri; căci în sfera ofertei includem şi actul de a cheltui. Astfel, risipa constituie un exces în a da şi a nu primi, dar o insuficienţă în a primi, în timp ce ayanţia constituie o insuficienţă în a da şi un exces în a primi, cînd însă este vorba de lucruri minore.12 Cele două aspecte ale risipei nu pot coexista însă prea mult timp, căci nu e uşor, neprimind de la nimeni, sa dai la toţi; astfel, persoanele dispuse să dea în felul rn care ° ţ3-0 cei pe care-i considerăm risipitori rămîn s!^ v a yenituri. Dar, cel puţin, un astfel de om si V par.^a ca este preferabil avarului, întrucît vîrsta 20 v;nHP G Care aîunSe din cauza risipei îl .pot lesne Piton?' onentîndu-l sPre conduita justă.13 Căci risi-"' nu aie trasaturi comune cu omul generos: el dă nmeşte; numai că, în ambele cazuri, o face cum Şi cum nu e bine. Dacă deci ar lua în consi- 10 15
30 1121 b
10 ARISTOTEL deraţie acest lucru, sau s-ar schimba în vreun iei oarecare, ar putea deveni generos şi atunci va dărui cui trebuie şi nu va primi de unde nu trebuie. Din acest motiv, caracterul său nici nu pare să fie prea rău a depăşi măsura în a da si a nu primi presupunînd rui un om rău şi josnic, ci unul fără minte. Un risipitor de acest tip pare mult mai bun decît avarul si din motivele arătate, dar şi pentru că el vine multora în ajutor, pe cînd avarul nu-i este de folos nimănui, nici măcar sieşi. Dar majoritatea risipitorilor, după cum am mai spus, si primesc de unde nu trebuie, iar din acest punct de vedere pot fi consideraţi nişte avari. Ei ajung să ia de la alţii din cauza dorinţei de a cheltui, lucru pe care nu-1 pot face cu uşurinţă, pentru că resursele lor se epuizează repede, aşa încît sînt într-adevăr constrînşi să si le procure din altă parte. în acelaşi timp, pentru că binele nu-i preocupă cîtuşi de puţin, ei primesc de oriunde fără să le pese; căci dorinţa lor este de a da, fără să-i intereseze în ce fel şi de unde iau. De aceea, nici darurile lor nu pot fi socotite acte de generozitate, ele neavînd nici frumuseţe morală, nefiind nici animate de un asemenea scop, nici oferite cum se cuvine. Dimpotrivă, uneori ei îmbogăţesc oameni care ar trebui să rămînă la o condiţie modestă şi nu ar da nimic acelora care sînt cumsecade, în schimb dau dovadă de largheţe faţă de linguşitori sau faţă de oricine le procură o plăcere oarecare. De aceea, cei mai mulţi dintre ei sînt şi iiecumpătaţi; ei cheltuie fără scrupule pentru excesele lor, lăsîndu-se în voia desfrîului în loc să ducă o viaţă morala. Pe o asemenea pantă alunecă risipitorul lipsit de îndrumare; dar, dacă se întîmplă să aibă parte de j) supraveghere atentă, el poate ajunge la măsura justa, comportîndu-se cum se cuvine. Avariţia, însă, este incurabilă. (Se pare că ^ătn-neţea şi slăbiciunile fizice îi favorizează apariţia)-A Oricum, tendinţa spre avariţie este mai înrădăcinată i natura umană decît cea spre risipă, majoritatea oara-nilor preferind să strîngă averi decît să dăruiasc • Ea este foarte răspîndită xşi se manifestă sub varia 82 ETICA NICOMAHICĂ co a i me' căci, după cît se pare, există mai multe feluri a avariţie/ Avînd două aspecte, şi anume insuficienţa ^ a da şi excesul în a primi, ea nu apare la toţi în 1 omplexitatea ei, ci uneori este limitată la un aspect, stfel încît unii primesc excesiv, alţii dau insuficient. Cei desemnaţi cu apelative ca zgîrie-brînză, mate-fripte, cărpănoşi'15, toţi sînt prea puţin dispuşi să dea, însă nici nu rîvnesc la bunurile altora, şi nu doresc să ia de la ei. Unii sînt astfel dintr-un soi de onestitate si din teama de fapte urîte (căci mulţi par sau cel puţin pretind că îşi păzesc avutul ca nu cumva să se vadă vreodată constrînşi la a comite ceva dezonorant; dintre ei fac parte şi calicul 16 şi toţi cei asemenea lui, ei fiind astfel numiţi pentru că merg pînă acolo cu exagerarea încît nu dau nimănui nimic). Mai sînt unii care resping bunurile străine din teama că nu le-ar fi uşor să ia de la alţii fără să dea nimic în schimb; acestora nu le place nici să ia, nici să dea. Alţii, dimpotrivă, depăşesc măsura în a primi, luînd de peste tot şi tot ce pot, de exemplu cei ce exercită profesii nedemne de un om liber, cum sînt proxeneţii şi toţi cei asemenea lor sau cămătarii, care împrumută sume mici cu dobîndă mare. Toţi aceştia primesc de unde nu trebuie şi mai mult decît trebuie. Comună la ei pare să fie cupiditatea 17; toţi sînt in stare să suporte dezonoarea de dragul cîştigului, şi încă al unuia meschin. Căci pe cei ce obţin mari profituri luînd ce nu trebuie şi de unde nu trebuie, de pildă pe tiranii ce devastează cetăţi şi jefuiesc locurile sacre, nu-i numim avari, ci mai degrabă oameni răi, nelegiuiţi şi nedrepţi.18 Dm această speţă de avari fac parte şi jucătorii e zaruri, hoţii şi tîlharii, întrucît şi ei urmăresc cîs-un oneroase. Şi unii, şi alţii, se străduie să obţină 1^ P5ntru care se acoperă de dezonoare, unii prof r A în acest SCOP cele mai TnaTi Pericole. aH» să le d de Prietem' cărora mai degrabă ar trebui nu t a\ Şi unii, şi alţii, urmărind să cîştige de unde SÎnt deci m^itori de cîştiguri oneroase. mociuri ^ a primi sînt'nedemne de un 20 23 30 1122
10 83 ARISTOTEL Aşadar, pe bună dreptate avariţia este considerat" contrariul generozităţii; ea este un rău mai mare de ^ 15 risipa si oamenii comit greşeli mai adesea din avarit decît din risipă, despre care am vorbit mai înaint 6 Să încheiem aici cele spuse despre generozitate s' despre viciile care i se opun. II 4 Urmează să tratăm despre mărinimie, dat fiind ca şi ea pare a fi o virtute legată de bunurile materiale. 20 Mărinimia nu se extinde, ca generozitatea, la toate actele privind aceste bunuri, ci numai la cele raportate la cheltuieli; dar în domeniul acestora ea depăşeşte generozitatea, prin mărimea sumelor cheltuite. Căci, aşa cum sugerează şi termenul ce o defineşte, este vorba de cheltuiala adecvată unor realizări grandioase.19 Dar mărimea este ceva relativ: nu aceeaşi va fi cheltuiala cuiva care echipează pe cont propriu o triremă cu cheltuiala celui ce subvenţionează trimiterea 25 unei delegaţii solemne.20 Deci ceea ce se cuvine în privinţa mărimii depinde şi de persoana care cheltuie, şi de obiectul cheltuielii sale. Nu este numit mărinimos cel care cheltuie în mod adecvat în lucruri de importanţă minoră sau medie, precum cel ce spune: „adesea am dăruit cerşetorului" 21, ci acela care procedează astfel în lucruri mari; căci omul mărinimos este generos, dar generosul nu este neapărat mărinimos. 30 în privinţa acestei dispoziţii habituale insufici- enţa este numită meschinărie, iar excesul vulgaritate, prost gust sau altele asemenea, toate acestea_ e*?11" mînd depăşirea măsurii prin importanţa cheltuielii n în raport cu ceea ce se cuvine, ci cu ceea ce nu se cuvin -precum si afişarea unei măreţii deplasate. Dar a^up acestor lucruri vom reveni mai tîrziu.22 Omul mărinimos pare dotat cu un fel de Ştlin'# 35 el este capabil sa aprecieze lucrurile la justa lor valoa 1122 b şi să facă mari cheltuieli în mod judicios. Căci, aşa c 84 ETICA NICOMAHICA V ror a
la început 24, deprinderile sînt determinate spunea ^ ^ ^^ ^ ge raportează la ele. Deci, cheltuie- ^6 ^râului mărinimos fiind mari şi corespunzătoare V °tului lor, la fel vor fi şi realizările sale. Astfel, realizata trebuie să fie demnă de cheltuiala in- 5 °Pet^ta pentru ea, iar cheltuiala demnă de operă, şi rhiar s-o depăşească. Dar asemenea cheltuieli omul mărinimos le face izînd frumosul moral, acesta fiind scopul comun tutu-r virtuţilor. 25 Şi le face cu plăcere şi generozitate ; face cu parcimonie ar fi ceva meschin. El reflectează mult mai mult la înfăptuirea operei sale în modul cel mai frumos şi cel mai potrivit decît la preţul cel mai convenabil. 10 Este deci inevitabil ca omul mărinimos să fie şi generos, pentru că şi generosul cheltuie d.t trebuie şi cum trebuie. Şi chiar în acest aspect stă măreţia mărinimosului, anume că, generozitatea fiind prezentă în mărimea cheltuielii sale, aceeaşi cheltuială va da operei realizate un plus de strălucire.26 Căci valoarea unui lucru pe care-1 posezi nu este aceeaşi cu valoarea unui lucru pe care-1 înfăptuieşti. Un obiect poate fi de cea mai mare valoare prin preţul său, de exemplu aurul, dar valoarea operei realizate stă în măreţie şi frumuseţe. Contemplarea ei stîrneşte admiraţie, pentru că ceea ce este grandios este demn de a fi admirat, si în asta constă calitatea operei realizate de omul mărinimos, Dintre cheltuielile despre care vorbim fac parte şi cele pe care le numim onorifice, cum sînt cele făcute pentru ofrande închinate zeilor, pentru construcţii de edificii religioase, pentru sacrificii si tot ce se dedică unei divinităţi; de asemenea, cele ce izvorăsc din zelul pentru comunitate, de exemplu cînd cineva consideră ca aie datoria să organizeze cu strălucire un cor, sau sa ecnipeze o triremă, sau să dea un banchet public.27 Dar m toate acestea, după cum am spus 28, se iau 00 'jra*ie şi Persoana celui ce acţionează, şi mij-Care disFune: căci cheltuielile trebuie sa e Qe °Peia vizată Ş1 sa corespundă nu numai 25 ci şi celui ,e o realizează. 15 20
ARISTOTEL De aceea, un om sărac nu poate fi mărinimos lipsindu-i mijloacele necesare pentru a cheltui în mod corespunzător. Iar daca ar încerca să fie, ar da dovadă de sminteală, căci aşa ceva i-ar depăşi condiţia şi ar veni în contradicţie cu ceea ce se cuvine; or, numai 'ceea ce se cuvine poate fi în conformitate cu virtutea 30 Asemenea cheltuieli sînt pe potriva fie a celor ce dispun de resurse dobîndite de ei înşişi, moştenite de la strămoşi sau prin alte legături, fie a celor de origine nobilă, a oamenilor iluştri sau a altora ca ei. Căci toate acestea sînt legate de grandoare şi vază. Un astfel de om este, înainte de toate, mărinimosul şi în astfel de cheltuieli constă mărinimia, după cum am mai spus 29( 53 pentru că ele sînt cele mai mari şi aduc cea mai înaltă onoare. Dintre cheltuielile particulare, însă, cele la care se 1123 a pretează mărinimia se fac pentru evenimente singulare, de exemplu la căsătorii sau în alte asemenea ocazii, ca şi în legătură cu lucruri pentru care depun eforturi toţi cetăţenii sau numai oamenii de vază, sau la primirea şi despărţirea de oaspeţi, sau la schimbarea 5 unor daruri. Căci omul mărinimos cheltuie nu pentru sine, ci pentru comunitate, iar darurile sale au ceva asemănător cu ofrandele aduse zeilor. Casa omului mărinimos trebuie de asemenea să fie amenajată corespunzător veniturilor sale (pentru că şi acest lucru îi aduce prestigiu) şi în această privinţă trebuie să cheltuie mai ales pentru lucrurile cele mai durabile (ele fiind şi cele mai frumoase), în toate ţinînd seama de ceea ce se cuvine. Căci nu se cuvine să faci 10 pentru oameni aceleaşi lucruri pe care le faci pentru zei; nu cheltui la fel pentru un monument funerar ca pentru un templu. Fiecare cheltuială este importantă în felul ei; cea mai grandioasă este aceea a cărei importanţă se raportează la lucruri mari, dar importantă este oricare se potriveşte obiectului ei. Există însă şi o diferenţă între importanţa obiectului şi cea a cheltuielii (căci cea mai frumoasă minge sau sticluţă de ulei îşi are măreţia ei 15 ca dar pentru copii, dar valoarea îi este mică şi nu constituie un act de generozitate). De aceea, caracteristic 86 ETICA NICOMAHICĂ lui mărinimos este ca, în orice gen de acţiune ar MPtrtui ceva' s"° faca CU maretie (acest fel de a pro-1 j fiinrl ereu de întrecut) şi cheltuiala să corespundă CPQ3- 1-L"-1*-1' o , . ofi valorii lucrului pentru care o investeşte.30 Astfel este deci omul mărinimos. Dar cel ce exage-ează si dă dovadă de prost gust depăşeşte măsura prin aceea că, aşa cum am mai spus31, face cheltuieli peste ea ce se cuvine. El clieltuie mult cînd ar trebui să cheltuie puţin şi afişează un fast disproporţionat, de exemplu dîn'd unei mese obişnuite caracterul unui ospăţ de nuntă, sau, dacă este choreg, aducînd pe scenă covoare de purpură încă de la intrarea corului, asemenea megarienilor. 32 Şi toate acestea le va face nu vizînd frumosul moral, ci ca să-şi etaleze bogăţia, convins fiind că astfel va fi admirat. Acolo unde se cuvine să cheltuie mult el va cheltui puţin, iar unde trebuie să cheltuie puţin va cheltui mult. La rîndul său, omul meschin va fi deficitar în toate şi, chiar făcînd cele mai mari cheltuieli, el va distruge printr-un amănunt frumuseţea ansamblului, ezitînd dacă să întreprindă ceva, căutînd modalitatea de a cheltui cît mai puţin, lamentîndu-se pentru orice, veşnic temător ca nu cumva să facă cheltuieli mai mari decît ar trebui. Asemenea dispoziţii habituale sînt, desigur, defecte în sine, totuşi ele nu duc la dezonoare, nefiind nici vătămătoare celor din jur, nici cu totul lipsite de cuviinţă. 6 20 25 30 III .Grandoarea sufletească33, aşa cum si numele pare 7 indice, este legată de lucruri înalte. Dar să vedem 35 mtii despre ce fel de lucruri este vorba. aG imP°rtanţă dacă examinăm trăsătura de î 123 b n Si-ne sau pe cel ce ° P°secia-S4 Se Pale ca Pe si grandc?rii sufleteşti este acela care, apreciindu-se demn ^ Cai d demn de lucmri mari, est- cu Adevărat ™ ele ele. Cine se consideră astfel fără să fie dă dovadă 87 ARISTOTEL de mărginire. Dar nimeni dintre cei ce se conduc d preceptele virtuţii nu ar putea fi mărginit sau li ?a de judecată. ^ Om cu grandoare sufletească este deci cel des 5 care am vorbit mai sus. Cel care, demn fiind doar d lucruri minore, se şi consideră pe sine ca atare, este v^ om cu bun simţ35, dar cu grandoare sufletească nu Căci grandoarea sufletească se manifestă în lu'crur' mari, la fel cum frumuseţea se poate vedea la persoa nele înalte de statură36, pe cînd cele scunde pot fi graţioase şi bine proporţionate, dar frumoase nu. Cel ce se consideră pe sine demn de lucruri mari fără să fie, este un vanitos. Dar nu oricine se crede demn de lucruri care-i depăşesc capacitatea este vanitos.37 pe 10 de altă parte, cine se consideră demn de lucruri inferioare celor de care e capabil trădează un suflet umil. El se subestimează totdeauna, indiferent dacă este demn de lucruri mari, mediocre sau mici; şi cel mai pregnant apare această trăsătură cînd este capabil de lucruri mari: cum le-ar mai putea înfăptui, dacă nu ar fi demn de ele? Omul cu grandoare sufletească se află deci pe culmea cea mai înaltă în ce priveşte măreţia, dar în raport cu ceea ce se cuvine el reprezintă conduita justă; căci 15 el se apreciază pe sine la reala sa valoare, pe cînd ceilalţi se autoapreciază prea mult sau prea puţin.38 Deci, dacă omul grandorii sufleteşti se considera pe sine demn de lucruri mari fiind cu adevărat demn de ele, şi mai ales de cele mai mari, atunci el se arată a fi astfel mai ales în legătură cu un anume lucru. Valoarea este privită ca raportîndu-se la bunurile exterioare. Dar cel mai înalt dintre aceste bunuri este cel pe care-1 acordăm divinităţii, spre care aspiră oamenii de seamă şi care constituie răsplata pentru actele 20 cele mai frumoase. Un asemenea lucru este onoarea, căci, dintre bunurile exterioare, ea este cel mai înalt. Deci sfera în care comportarea omului cu grandoare sufletească reprezintă ceea ce se cuvine este cea & onoarei şi dezonoarei. Faptul că grandoarea sufleteasca se raportează la onoare este evident chiar şi fără arg» mente; pentru că oamenii cu grandoare sufleteasca 88 ETICA NICOMAHICĂ 25 30 e sine ca fund demni mai ales de onoare, ^ _ A 'eur de o onoare care sa corespunda valoni lor. Omul umil, însă, se subapreciază atît în raport cu cît si în raport cu consideraţia de care se bucură sin^ grandorii sufleteşti. La rîndul său, vanitosul se ° nraaoreciază în raport cu sine, dar nu şi în comparaţie cu omul grandorii sufleteşti.*0 Dacă omul cu grandoare sufletească este demn de ele mai mari onoruri, atunci el trebuie să fie şi omul cel mai valoros; căci, cu cît este cineva mai valoros, cu atît e mai demn de onoruri, iar cel mai valoros este demn de onorurile cele mai mari. Trebuie deci ca omul cu adevărat mare sufleteşte să fie şi un om de valoare.41 S-ar părea că pe un astfel de om îl caracterizează faptul că grandoarea lui sufletească se manifestă în fiecare virtute. Lui nu i s-ar potrivi s-o ia la fugă în faţa pericolului ori să comită o nedreptate ; de ce s-ar preta la acte dezonorante cel pentru care nimic din acestea nu are măreţie 42? Dar, cercetînd cazurile individuale, omul cu grandoare sufletească ar părea cu totul ridicol dacă nu ar fi un om de valoare. Şi el nu ar fi nici demn de onoruri dacă ar fi un om corupt ; căci onoarea este răsplata virtuţii şi li se acordă doar oamenilor capabili de virtute. Aşadar, grandoarea sufletească pare un fel de po- 1124 a doabă a celorlalte virtuţi 43, pe care le înalţă şi în afara cărora nu a putea exista. De aceea, este dificil ca cineva să dea cu adevărat dovadă de grandoare sufletească, aşa ceva nefiind posibil fără să fi atins desăvîrşirea.44 Grandoarea sufletească este deci prin excelenţă 5 legată de onoare şi dezonoare. Cel ce o posedă se va bucura cu măsură chiar şi de mari onoruri primite din partea unor oameni de seamă, ca unul care primeşte ceva ce i se cuvine sau chiar mai puţin ; căci nu pot exista onoruri demne de o virtute perfectă. El le va accepta totuşi, cel puţin pentru faptul că altele mai mari nu i s-ar putea acorda. Dacă însă onorurile îi sînt aduse de arnem oarecare sau pentru lucruri neînsemnate, nu ie va da nici o atenţie, nefiind demne de el. Şi la fel de 35 10 89 ARISTOTEL impasibil va rămîne la dovezile de dispreţ, care unui om ca el i-ar fi arătate oricum pe nedrept.45 Astfel este deci omul grandorii sufleteşti mai ales cum spuneam, în privinţa onorurilor; dar şi în ce pi{, veste bogăţia şi puterea, ca şi în orice şansă sau neşansă 15 el va păstra măsura, orice s-ar întîmpla, fără să se bucure excesiv în împrejurări fericite sau să sufere excesiv în cele nefericite. Şi nici faţă de onoare nu se va comporta altfel, deşi ea este bunul cel mai înalt46; căci puterea şi bogăţia de dragul onoarei sînt dorite, cel puţin cei ce le posedă doresc să fie onoraţi graţie lor. Dar pentru cine nici onoarea nu înseamnă mare lucru, pentru acela nici celelalte nu pot însemna prea mult. De aceea, oamenii grandorii sufleteşti par mîndri şi dispreţuitori. 47 Yüklə 1,87 Mb. Dostları ilə paylaş:
|