Abuz de poziţie dominantă
Yüklə 0,62 Mb.
|
O altă slăbiciune majoră a legii adoptate în 1999 a decurs poziţia ambiguă adoptată faţă de cele mai distorsionante tipuri de ajutoare de stat. Astfel, atât ajutoarele de operare (“pentru compensarea pierderilor”), cât şi - mai ales - ajutoarele pentru export şi cele “astfel aplicate încât creează discriminări în favoarea produselor autohtone” au fost incluse într-o listă de ajutoare cu privire la care era făcută precizarea că “pot fi interzise”. Or, o asemenea formulare sugerează existenţa alternativei autorizării, ceea ce, în cazul ajutoarelor pentru export şi a celor care discriminează împotriva importurilor, ar fi fost nu numai incompatibil cu acquis-ul dar şi în mod cert o încălcare a obligaţiilor care revin României potrivit Acordului European. Aceeaşi precizare nepotrivită (“pot fi interzise”) era făcută şi cu privire la “ajutoare pentru sectoarele cu probleme structurale, dacă nu sunt însoţite de programe de restructurare şi nu sunt strict limitate ca durată”. Or, este evident că, în asemenea circumstanţe ajutoarele, trebuie interzise fără vreo excepţie!În acest fel, timp de patru ani, disciplinarea acordării ajutoarelor de stat în România a fost handicapată suplimentar prin adoptarea unor prevederi legale nepotrivite. Dintr-o perspectivă mai cinică, s-ar putea însă considera că efectele negative ale acestor gafe de legiferare au fost neglijabile, dat fiind faptul că punerea efectivă în aplicare a legislaţiei ajutoarelor de stat a fost extrem de “discretă”. Modificările aduse legislaţiei ajutoarelor de stat prin Legea nr.603/2003 au corectat aceste deficienţe majore, instituind un dispozitiv conceptual identic cu cel aflat în legislaţia comunitară: ajutoare compatibile, nesupuse deci obligaţiei de notificare (care sunt, de data aceasta, definite - în Articolul 2:2 din lege – în strictă concordanţă cu Tratatul CE); ajutoare care pot fi autorizate în anumite condiţii (prevăzute la Articolul 14:1); şi ajutoare interzise (Articolul 14:3). Este de remarcat că legea românească a devenit astfel chiar mai exigentă decât acquis-ul, în măsura în care ajutoarele de operare sunt interzise fără menţionarea posibilităţii vreunei excepţii. După cum se va arăta mai departe, această prohibiţie nu pare însă să funcţioneze în practică. Dimpotrivă, atitudinea faţă de ajutoarele de stat pare mai permisivă decât o cere legislaţia secundară comunitară. *** Ajutoarele care pot fi declarate compatibile cu piaţa comună şi, deci, autorizate de Comisie, fac parte din trei mari categorii: ajutoare orizontale, regionale şi sectoriale. a. Ajutoarele “orizontale” Această categorie se referă la cazurile în care ajutoare de stat pot fi declarate compatibile cu piaţa comună din motive care ţin de promovarea unor obiective de largă respiraţie comunitară şi cu condiţia respectării anumitor reguli menite să evite o distorsionare excesivă a concurenţei. Mutatis mutandis, acceptarea acestor ajutoare se bazează pe acelaşi principiu care permite exceptarea unor practici neconcurenţiale private de la aplicarea regulilor antitrust, atâta vreme cât efectele pozitive obţinute de pe urma devierilor de la regula de bază le depăşesc pe cele negative. Comisia a emis în această materie mai multe seturi de reguli, care se referã - în principal - la următoarele situaţii: - ajutoare pentru cercetare-dezvoltare; - ajutoare pentru protecţia mediului; - ajutoare pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM); - ajutoare pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate; - ajutoare pentru promovarea ocupării forţei de muncă; şi - ajutoare pentru instruirea angajaţilor. Toate aceste seturi de reguli urmează aceeaşi structură: sunt descrise problemele cărora ajutoarele de stat trebuie să le răspundă, explicându-se şi motivele pentru care Comisia consideră că este acceptabilă autorizarea lor; este definită cuprinderea autorizării, în termeni de cheltuieli eligibile, intensitate admisibilă a ajutorului şi condiţii care trebuie îndeplinite - în contraparte - de întreprinderea beneficiară. Edictarea acestor reguli a cunoscut două faze până în prezent. Iniţial, începând cu anii ’80 şi pe tot parcursul anilor ’90, Comisia a adoptat numeroase instrumente de soft law, menite să ofere o previzibilitate sporită deciziilor pe care urma să le ia în cadrul investigaţiilor individuale, să ofere o garanţie suplimentară cu privire la imparţialitatea sa şi, totodată, să reducă presiunea politică exercitată de statele membre. Într-o a doua fază, care debutează cu adoptarea aşa-numitului “Regulement de abilitare” de către Consiliu (Regulamentul 994/98/EC), Comisia a început să adopte reguli şi în formele tradiţionale, egal opozabile tuturor părţilor interesate. Până în prezent, au fost reglementate pe această cale trei tipuri de ajutoare orizontale: cele destinate întreprinderilor mici şi mijlocii; cele pentru instruirea angajaţilor (formare profesională); şi cele pentru ocuparea forţei de muncă. a.1. Ajutoare pentru cercetare-dezvoltare (“Cadrul comunitar pentru ajutoare de stat pentru cercetare şi dezvoltare”, publicat în Jurnalul Oficial nr.C45/17 februarie 1996) Abordarea problematicii ajutoarelor de stat pentru cercetare-dezvoltare pleacă de la ideea că, cu cât activitatea de cercetare-dezvoltare este mai apropiată de piaţă, cu atât mai distorsionant este susceptibil a fi impactul său asupra concurenţei. De aceea, se face distincţie între cercetarea fundamentalã, cercetarea industrială (sau aplicativă) şi dezvoltarea precompetitivă, regula fiind de reducere a intensităţii ajutorului pe măsură ce proiectul susţinut este mai apropiat de piaţă. Un alt principiu important urmărit de Comisie în acest domeniu este cel al “adiţionalităţii”, care urmăreşte ca ajutorul acordat să nu se substituie cheltuielilor uzuale pentru cercetare-dezvoltare ale întreprinderilor beneficiare, ci să dea acestora posibilitatea de a desfăşura o activitate mai largă în acest domeniu decât dacă s-ar limita la propriile resurse, fie prin angajarea în proiecte cu un grad mai mare de risc, fie abordând domenii care le-ar fi altminteri inaccesibile din cauza resurselor limitate pe care le pot mobiliza în absenţa ajutorului. “Cadrul” permite acordarea de ajutoare cu intensităţi variabile, în funcţie de natura activităţii de cercetare-dezvoltare, mergând chiar până la 100% pentru cercetarea fundamentală, 50% pentru cea aplicativă şi 25% pentru dezvoltarea precompetitivã. Intensitatea poate fi majorată dacă beneficiarul ajutorului întruneşte mai multe din următoarele condiţii: este un IMM, este situat într-o zonă eligibilă pentru ajutoarele regionale, proiectul implică o cooperare între mai multe state membre şi/sau este legat de un program-cadru comunitar de cercetare-dezvoltare. Primele rudimente de reguli aplicabile ajutoarelor de stat pentru cercetare-dezvoltare au fost introduse în Legea nr.143/1999, care statua reducerea intensităţii ajutorului pe măsură ce proiectul subvenţionat se apropie de piaţă şi prelua ca atare procentele de echivalent transfer gratuit prevăzute în “cadrul comunitar” pentru fiecare din tipurile de activităţi menţionate. Reguli mai detaliate au fost adoptate de Consiliul Concurenţei în iulie 2002 şi au suferit câteva ajustări de detaliu în iunie 2004. Deşi conţinutul lor este croit îndeaproape după tiparul “Cadrului comunitar”, există probleme legate de transpunerea prevederilor referitoare la “dimensiunea comunitară” a raţiunilor de autorizare a ajutoarelor. Astfel, în vreme ce “Cadrul Comunitar” precizează că nu există ajutor de stat dacă “rezultatele unor proiecte de cercetare-dezvoltare finanţate public … sunt făcute disponibile industriei comunitare în mod nediscriminatoriu”, Regulamentul Consiliului Concurenţei statuează aceeaşi prezumţie de inexistenţă a ajutorului de stat, dacă rezultatele sunt puse la dispoziţia “industriei româneşti”. Din perspectiva raţiunii de existenţă a controlului ajutoarelor de stat, ca şi a definiţiei lor (care presupune efecte asupra comerţului dintre state), o asemenea soluţie este absurdă, dar nu este evident ce altceva se poate face atunci când reguli destinate relaţiilor internaţionale sunt transplantate la nivel naţional. a.2. Ajutoare pentru protecţia mediului (“Linii directoare” publicate în Jurnalul Oficial nr.C72/3 februarie 2001). Principiul de bază care călăuzeşte analiza Comisiei în aceste cazuri este de a da posibilitatea susţinerii prin ajutoare de stat a acelor investiţii necesare pentru a asigura compatibilitatea cu standardele de mediu. Acordarea acestui sprijin trebuie însă să fie în consonanţă cu alte două considerente: - evitarea distorsionării concurenţei dintre întreprinderi, care poate să apară atunci când statele membre acordă ajutoare doar anumitor întreprinderi pentru a le permite să facă investiţiile necesare conformării cu standardele de mediu existente, fapt susceptibil a le crea acestora un avantaj neloial faţă de întreprinderile obligate să se conformeze fără a beneficia de aceeaşi susţinere; - evitarea diluării până la irelevanţă a principiului “poluatorul plăteşte”, potrivit căruia întreprinderile însele trebuie să investească pentru a-şi face echipamentul şi procesele de producţie compatibile cu standardele de mediu.
Până la adoptarea, în iulie 2002 a unui Regulament al Consiliului Concurenţei dedicat ajutoarelor de stat pentru protecţia mediului, acest tip de ajutoare era abordat extrem de superficial în legislaţia primară (legea nr.143/1999). Regulamentul din 2002 acoperă multe din lacunele existente dar – se pare, în mod deliberat – are un grad mai scăzut de exigenţă decât regulile comunitare într-o privinţă importantă: dă posibilitatea sprijinirii prin ajutoare de stat, “în cazuri bine justificate şi ca soluţie alternativă temporară”, şi a investiţiilor “menite să alinieze agenţii economici la standardele tehnice existente sau noi”. Sprijinirea investiţiilor pentru conformarea la standarde existente anulează, practic, aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”, iar alinierea la standarde noi nu poate fi susţinută, în UE, decât la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii. În acest ultim caz, totuşi, atitudinea mai îngăduitoare pare justificată şi, de fapt, urmează abordarea iniţială a Comisiei: în prima versiune a “Liniilor directoare”, emisă în 1994, erau admise ajutoarele destinate să ajute întreprinderile să se adapteze la standarde noi obligatorii, principiul “poluatorul plăteşte” devenind integral operaţional abia după scurgerea unei perioade de tranziţie de 7 ani. Poate ar fi fost util să se menţioneze explicit ce înseamnă termenul “temporar” utilizat în Regulamentul Consiliului Concurenţei, deci să fie stabilită o perioadă tranzitorie, dar această decizie risca să implice o anticipare a rezultatelor unei negocieri încă în curs (cea privind Capitolul 22 – Mediu). a.3. Ajutoare pentru instruirea angajaţilor (Regulamentul Comisiei nr.68/2001). Acest tip de ajutoare orizontale este primul care a făcut obiectul unei reglementări formale a Comisiei. Acţionând în baza abilitării Consiliului, Comisia a introdus în acest domeniu şi exceptarea de la obligaţia notificării, cu condiţia respectării condiţiilor menţionate în propriul Regulament. Acestea se referă în principal la intensitatea maximă admisibilă a ajutorului (care variază de la 25% la 90%, în funcţie de tipul de instruire, dimensiunea întreprinderii, localizarea sa geografică şi personalul vizat). Exceptarea de la obligaţia notificării nu se aplică ajutoarelor individuale care depăşesc suma de 1 milion EUR. De asemenea, exceptarea de la notificare nu se aplică schemelor de ajutoare de stat care ţintesc sectoare specifice. Regulile comunitare în această materie au fost preluate (practic) integral printr-un Regulament al Consiliului Concurenţei publicat în iulie 2002. Cea mai mare diferenţă faţă de textul comunitar este aceea că nu se aplică excepţia de la obligaţia notificării, condiţiile menţionate în Regulamentul Comisiei fiind utilizate pentru a determina admisibilitatea ajutorului. Această soluţie a Consiliului Concurenţei este însă absolut corectă deoarece ar fi fost excesiv să se treacă de la neaplicarea nici unui fel de control al ajutoarelor cu acest scop, direct la un regim de exceptare de la notificare. De altfel, în Uniunea Europeană, una din explicaţiile pe care Regulamentul Comisiei nr.68/2001 le oferă pentru introducerea exceptării de la obligaţia notificării este tocmai aceea a “experienţei considerabile a Comisiei în aplicarea aplicarea Articolelor 87 şi 88 la ajutorul pentru instruire”, experienţă care – evident – îi lipseşte Consiliului Concurenţei. a.4. Ajutoare pentru ocuparea forţei de muncă (Regulamentul Comisiei nr.2204/ 2002) Ajutoarele pentru ocuparea forţei de muncă au fost şi ele exceptate de la obligaţia notificării cu condiţia respectării unor cerinţe, dintre care cele mai importante se referă la: intensitatea maximă admisibilă a ajutorului; justificarea necesităţii ajutorului (e.g., existenţa unei solicitări din partea beneficiarului); generarea de noi locuri de muncă şi păstrarea lor pe o perioadă de minimum 3 ani. Realizarea de efecte pozitive asupra ocupării forţei de muncă (fie în termeni de noi locuri de muncă create, fie prin angajarea de lucrători cu dizabilităţi) reprezintă o condiţie esenţială pentru ca aceste ajutoare să fie autorizate, ţinând seama de faptul că cheltuielile cu forţa de muncă reprezintă o parte integrantă a costurilor normale de exploatare pentru orice întreprindere, iar ajutoarele acordate nu trebuie să fie utilizate în simplul scop al reducerii acestor costuri. Sunt eligibile pentru a primi ajutoare de stat având această destinaţie (cu intensităţi diferite) toate întreprinderile mici şi mijlocii. Întreprinderile mari, în schimb, nu pot primi asemenea ajutoare decât în cazul în care sunt amplasate în zone care le fac eligibile pentru ajutoare regionale. Regulile comunitare în acest domeniu au fost preluate în România mai târziu decât toate celelalte reguli pentru ajutoarele orizontale, respectiv printr-un Regulament al Consiliului Concurenţei publicat în octombrie 2003. Acest text îl repetă aproape până la identitate pe cel comunitar, cu importanta excepţie a nemenţionării posibilităţii de a “modula” intensitatea ajutorului în funcţie de zona în care este amplasat beneficiarul, ceea ce se explică prin aceea că această distincţie nu este relevantă pentru cazul României, al cărei întreg teritoriu este suceptibil a face obiectul ajutoarelor regionale. Mai problematică, din punctul de vedere al oportunităţii sale, este preluarea ca atare a prevederii din Regulamentul Comisiei care scuteşte de obligaţia notificării orice ajutor individual care respectă condiţiile stabilite şi nu depăşeşte valoarea de 15 milioane EUR pe o perioadă de 3 ani. În absenţa oricărei experienţe anterioare cât de cât semnificative cu privire la autorizarea de ajutoare de stat cu această destinaţie, a oricărui precedent de monitorizare a acordării unor asemenea ajutoare şi în condiţiile neacomodării agenţilor economici cu exigenţele unui sistem de notificare şi raportare a ajutoarelor, scutirea de obligaţia notificării este neinspirată şi complică foarte mult aplicarea corectă în practică a regulilor privind ajutoarele de stat destinate ocupării forţei de muncă. a.4. Ajutoare pentru salvare şi restructurare (“Linii directoare” publicate în Jurnalul Oficial nr. C 288 din 9 octombrie 1999). Filosofia prevalentă a Comisiei Europene este funciarmente ostilă acordării de ajutoare pentru operare, destinate acoperirii unor costuri pe care întreprinderile ele însele trebuie să le suporte în condiţii normale de desfăşurare a activităţii lor. Ca o excepţie de la acest principiu general, Comisia admite că pot exista cazuri care să justifice acordarea de ajutoare de stat către firme aflate în dificultate, fie din consideraţii de ordin social sau regional, fie din nevoia de a păstra o structură concurenţială a pieţei (dacă ieşirea de pe piaţă a unor firme ar facilita exercitarea unei dominaţii pe piaţă sau înţelegeri anticoncurenţiale), fie ţinând seama de nevoile particulare ale IMM şi de avantajele economice mai largi care decurg din existenţa acestui sector. Trebuie însă menţionat că atitudinea Comisiei Europene faţă de acest tip de ajutoare devine, cu trecerea timpului, tot mai rezervată. Responsabilul cu politica de concurenţă în cadrul Comisiei, Mario Monti, şi-a manifestat public scepticismul faţă de virtuţile pozitive ale acordării de ajutoare pentru restructurare întreprinderilor mari.68 Cum actualele reguli emise de Comisie în acest domeniu expiră în octombrie 2004, este de aşteptat ca viitoarea versiune a lor să fie mai limitativă. “Liniile directoare” detaliază condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca ajutoare pentru salvare şi/sau restructurare (care, în mod inerent, reprezintă subvenţii de exploatare) să poată fi autorizate. Cea mai importantă condiţie ţine de nerepetabilitatea ajutorului, care nu poate fi acordat aceluiaşi beneficiar decât o singură dată (într-un interval de 10 ani). De asemenea, nu sunt eligibile pentru asemenea ajutoare firmele nou înfiinţate, incluzând aici şi pe cele constituite cu activele unor întreprinderi desfiinţate. Comisia Europeană face o distincţie între ajutoarele pentru salvare şi cele pentru restructurare. Primul tip de ajutor poate fi acordat unei companii pentru a o menţine “pe linia de plutire” pentru o perioadă limitată de timp, dându-i posibilitatea să descopere cauzele dificultăţilor financiare cu care este confruntată şi să găsească o soluţie pe termen lung. Ajutoarele pentru salvare pot consta doar din împrumuturi sau garanţii la credite (cu scadenţe care nu pot depăşi 12 luni), iar perioada de acordare a ajutorului este limitată la 6 luni şi nu poate fi prelungită decât în mod excepţional. Ajutorul pentru restructurare este menit să permită unei întreprinderi aflate în curs de aplicare a unui plan de restructurare care să îi restaureze viabilitatea financiarã pe termen lung să se menţină în activitate până când aplicarea planului genereazã efectele pozitive scontate, cu condiţia însă ca aceasta să se producă “într-un interval de timp rezonabil”, iar ajutorul să nu depăşească minimul necesar pentru a permite atingerea acestui scop. Condiţiile ataşate acordării acestui tip de ajutor sunt deosebit de exigente: - planul de restructurare, care trebuie să se bazeze pe ipoteze realiste, se supune aprobării Comisiei; - evitarea unor distorsiuni nejustificate ale concurenţei (în practică, aceasta implică raţionalizarea capacităţii de producţie, fie în sensul reducerii sale dacă în sectorul respectiv se înregistrează un exces relativ, fie prin abţinerea de la sporiri ale capacităţii de producţie existente – dacă nu există supracapacitate la nivelul ramurii); - beneficiarul trebuie să asigure el însuşi o parte însemnată din resursele necesare punerii în aplicare a planului de restructurare. Acest tip de ajutoare sunt supuse obligaţiei de notificare prealabil acordării lor, existând însă o anumită flexiblitate pentru IMM, în sensul că notificarea unor scheme de ajutor destinat lor dispensează de obligaţia notificării individuale. Întrucât “salvarea şi restructurarea” întreprinderilor în dificultate reprezintă (după dezvoltarea regională) raţiunea cel mai frecvent invocată pentru acordarea de ajutoare de stat în România, maniera în care au fost preluate regulile comunitare în materie este importantă. Trebuie menţionat, în acest sens, că descrierea succintă a acestui tip de ajutoare conţinută în Legea nr.143/1999 făcea o serie de precizări utile şi conforme logicii “liniilor directoare”: acordarea ajutoarelor în contextul unui plan de restructurare care să asigure pe termen lung viabilitatea întreprinderii, limitarea strictă în timp a ajutoarelor şi reducerea capacităţilor de producţie în caz de “supradimensionare”. În iulie 2002 au fost publicate reguli extinse, adoptate prin Regulament al Consiliului Concurenţei şi care preiau cu fidelitate “liniile directoare” comunitare. Într-o anumită privinţă, aceste reguli sunt chiar mai exigente decât modelul lor, deoarece nu exceptează de la obligaţia notificării nici un fel de ajutor individual, chiar dacă face parte dintr-o schemă de ajutoare şi se adresează unei IMM. Pe de altă parte, transpunerea principiilor comunitare nu a fost posibilă în mod corect acolo unde regulile comunitare se referă la piaţa internă unică. Astfel, regulamentul Consililui vorbeşte de “nivelul ţării” acolo unde “liniile directoare” se referă la “nivelul Comunităţii şi al Spaţiului Economic European”. Or, o întreprindere românească poate deţine o cotă de piaţă importantă în România, dar neglijabilă la nivel european. În consecinţă, normele adoptate în România ar risca să impună condiţii mai exigente acordării acestui tip de ajutoare decât cele pe care le reclamă regulile comunitare. Faptul că, în practică, lucurile stau tocmai invers nu contrazice această aserţiune, care se bazează pe litera reglementării. Probleme mai mari cu cadrul de reglementare riscă să apară odată cu modificările operate la Regulamentul din iulie 2002 printr-un foarte recent Regulament al Consiliului Concurenţei, publicat în Monitorul Oficial în iunie 2004.69 Acesta introduce un fel de clauză de validare ex post potrivit căreia Consiliul ar putea autoriza ajutoare de stat nenotificate. Este clar că o asemenea prevedere slăbeşte mult exigenţa dispozitivului de control al ajutoarelor de stat dar, pe de altă parte, trebuie ţinut seama de realitatea de pe teren, unde lipsa de disciplină a furnizorilor de ajutoare de stat a constituit regula. a.5. Ajutoare pentru întreprinderile mici şi mijlocii (Regulametul Comisiei nr.70/2001) Principiul permisibilităţii ajutoarelor destinate IMM pleacă de la premisa că ajutoarele de stat, care sunt în general generatoare de distorsiuni ale concurenţei, pot să remedieze unele imperfecţiuni ale pieţei, cum ar fi, în cazul IMM, accesul lor limitat la capital. De asemenea, forţa economică redusă a IMM face improbabilă inducerea unor distorsiuni concurenţiale majore ca urmare a acordării de ajutoare de stat. Practica îndelungată a Comisiei în privinţa examinării cazurilor de ajutor de stat acordat IMM, ca şi faptul că cerinţele procedurale ale sistemului de control al ajutoarelor de stat au efecte comparativ mai severe asupra IMM decât asupra altor beneficiari potenţiali, au determinat Comisia Europeană să adopte, în baza Regulamentului de abilitare, un Regulament propriu privind ajutoarele destinate IMM, care elimină obligaţia notificării ajutoarelor mai mici de 15 milioane EUR sau a celor destinate unor proiecte ale căror costuri eligibile sunt mai mici de 25 milioane EUR iar intensitatea ajutorului nu depăşeşte 50%. Introducerea acestui Regulament a perturbat întrucâtva relaţiile existente în cadrul legislaţiei comunitare secundare a ajutoarelor de stat. Anterior, ajutoarele destinate IMM făceau obiectul unor linii directoare care precizau intensitatea admisă a ajutorului acordat IMM, precum şi nivelurile suplimentare de ajutor la care au dreptul acele IMM amplasate în zone eligibile pentru ajutoare regionale. Menţinerea acestei structuri a reglementării ar fi anulat însă, pentru cele mai multe IMM beneficiare, avantajul exceptării de la notificare, întrucât ajutorul acordat lor în baza regulilor privind ajutorul regional ar fi trebuit notificat în continuare. Din acest motiv, Regulamentul nr.70/2001 reglementează şi ajutorul regional destinat IMM, cu excepţia ajutorului de operare. Alte prevederi importante ale regulamentului ţin de definirea IMM (inclusiv distincţia dintre întreprinderile “mici” şi cele “mijlocii”, în funcţie de care variază intensitatea ajutorului admisibil) şi a investiţiilor eligibile pentru ajutor (e.g., nu pot fi sprijinite achiziţiile de mijloace şi echipamente de transport în sectorul transporturilor). Din cauza perturbării create de introducerea excepţiei de la notificare, care a impus abordarea şi a unei părţi a ajutoarelor regionale în cadrul de reglementare a ajutoarelor pentru IMM, Consiliul Concurenţei a încercat, într-o primă fază (iulie 2002), să combine cele două seturi de reguli, într-un text consolidat, care nu are corespondent în legislaţia comunitară. Soluţia nu s-a dovedit fericită, astfel încât, printr-un Regulament emis în aprilie 2004, ajutorul de stat pentru IMM a fost reglementat în mod independent. Textul în cauză preia toate elementele de substanţă din Regulamentul Comisiei, dar face unele adaptări în probleme de detaliu:
Aceste ajustări semnifică, strict din punctul de vedere al regulilor (nu necesarmente şi din cel al aplicării lor!), un control mai exigent al condiţiilor de acordare a ajutoarelor de stat către IMM decât în UE. Pe de altă parte, trebuie remarcat că introducerea exceptării de la notificare (care nu exista în Regulamentul din iulie 2002) este suceptibilă să relaxeze controlul ajutoarelor de stat în acest domeniu. Dincolo de consideraţiile de conformitate strict formală cu acquis-ul, nimic nu justifica această opţiune. Nu numai că nu avea cum să existe o experienţă câştigată în materie de ajutoare de stat pentru IMM dar, potrivit Raportului Consiliului Concurenţei pentru anul 2002 şi deciziilor publicate pe site-ul Consililului în 2003 şi 2004, nu există nici un caz de ajutor individual destinat unei IMM şi justificat ca atare, ceea ce ridică în mod natural întrebarea la ce serveşte o asemenea simplificare a regulilor. Yüklə 0,62 Mb. Dostları ilə paylaş:
|