Abuz de poziţie dominantă

Reacţiile la aceste decizii sunt amestecate. Dacă, pentru unii autori, Curtea a ajuns la o concluzie logică⁶⁶, alţii consideră că se amalgamează două chestiuni distincte: caracterul de ajutor de stat şi, în caz afirmativ, admisibilitatea acestuia.⁶⁷ O problemă sensibilă este aceea că, în lumina condiţiilor enunţate prin decizia “Altmark”, se poate ajunge la cazuri în care, în funcţie doar de nivelul compensaţiei (iar nu şi de alte consideraţii), se poate constata fie inexistenţa unui ajutor de stat, fie existenţa sa, odată cu caracterul său compatibil.

O altă faţetă a problematicii compensării pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu public are în vedere evitarea situaţiilor în care resursele obţinute sunt utilizate de beneficiar pentru a îşi întări poziţia concurenţială pe piaţă. Pentru a contracara această posibilitate, Comisia Europeană a instituit, printr-un amendament adus în iulie 2000 unei mai vechi Directive (nr.723 din 1980), obligaţia ca toate întreprinderile care prestează servicii de interes economic general pentru care primesc compensaţii, şi care în acelaşi timp desfăşoară şi activităţi comerciale normale pe piaţă, să ţină contabilitate separată pentru aceste activităţi diferite. În România, preluarea Directivei Comisiei 80/273 cu modificările ulterioare (inclusiv cea operată prin Directiva 2000/52, susamintită) s-a făcut de o manieră extrem de confuză. Într-o primă fază, un text foarte apropiat de cel al Directivei comunitare a fost adoptat prin HG nr.26/2003. Foarte recent, un Regulament cu acelaşi titlu şi un conţinut în mare parte identic a fost emis de Consiliul Concurenţei (şi publicat în Monitorul Oficial la 10 iunie 2004). Surprinzător însă, Regulamentul amintit nu mai conţine prevederile din Directivă referitoare la contabilitatea separată, care fuseseră însă incluse în HG! De asemenea, deoarece HG nr.26/2003 nu a fost abrogată, este neclar în ce raport se găsesc cele două acte normative unul faţă de celălalt.

II.2.2. Tipologia ajutoarelor de stat

Tratamentul rezervat ajutoarelor de stat în cadrul politicii comunitare de concurenţă se bazează pe existenţa a trei paliere de exigenţă.
Pe primul palier sunt circumstanţele în care orice tip de ajutor este considerat în mod automat ca fiind compatibil cu piaţa comună. Ajutoarele pe care Articolul 87:2 al Tratatului CE le consideră ca fiind întotdeauna compatibile fac parte din două categorii:

- ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia de a fi acordate fără discriminare în raport cu originea produselor;

- ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordinare.
Tot pe acest palier de exigenţă se situează şi ajutoarele care nu depăşesc un prag minim. Regula de minimis nu figurează în textul Tratatului CE, fiind introdusă de Comisia Europeană în 1992, plecând de la faptul că nu orice ajutor de stat exercită un efect semnificativ asupra comerţului şi concurenţei dintre Statele Membre, iar probabilitatea ca un asemenea efect să se manifeste este cu atât mai scăzutã cu cât volumul ajutorului acordat este mai mic. Aplicarea regulii de minimis reduce povara administrării sistemului ajutoarelor de stat (ceea ce permite, totodată, concentrarea resurselor de investigare asupra cazurilor cu un potenţial distorsionant vădit) şi simplifică lucrurile pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Nivelul acestui prag este în prezent stabilit la suma de 100000 EUR pe întreprindere şi în decursul unei perioade de trei ani începând cu momentul acordării primului ajutor.
În România, Legea nr.603/2003 a stabilit acest prag la nivelul de 3 miliarde de lei (echivalent cu circa 75000 EUR), ceea ce părea să semnifice intenţia desfăşurării unui control mai riguros, din acest punct de vedere, decât în UE. În martie 2004, prin Ordin al Consiliului Concurenţei, pragul de minimis a fost majorat la 4 miliarde lei, echivalent nivelului aplicat în Uniunea Europeană. Trebuie totuşi menţionat că, deşi Consiliul este abilitat prin lege să “actualizeze” pragurile valorice, decizia respectivă a operat o ajustare mai semnificativă decât o simplă actualizare. Mai mult, decizia nu pare conformă cu dorinţa legiuitorului, care se proununţase în această privinţă cu doar 3 luni înainte. Aceasta, independent de consideraţiile de oportunitate care ar putea fi avute în vedere, dat fiind că un prag de minimis mai mic înseamnă o povară mai mare pe umerii Consililui Concurenţei din punctul de vedere al numărului cazurilor care trebuie analizate.
Pe al doilea palier de exigenţă regăsim cazuri în care ajutoarele de stat pot fi acceptate, dar numai după evaluarea şi monitorizarea lor de către Comisia Europeană. Aceste excepţii de la principiul generic al incompatibilităţii ajutoarelor de stat cu piaţa comună sunt prevăzute în Articolul 87:3 al Tratatului CE:

- ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economicã a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau care sunt afectate în mod grav de şomaj;

- ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze o perturbare gravă a economiei unui stat membru;

- ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi economice sau anumitor regiuni economice, atunci când ele nu altereazã condiţiile comerciale într-o măsură suficient de mare pentru a fi contrare interesului comun;

- ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului.
Excepţiile menţionate mai sus sunt puse sub semnul existenţei unui interes pan-comunitar sau al satisfacerii unor obiective comune împărtăşite de membrii UE. Cu alte cuvinte, nu este suficientă promovarea unor scopuri pur naţionale sau locale pentru ca ajutoarele de stat să fie autorizate. Pentru determinarea gradului în care consideraţiile de respiraţie comunitară sunt avute în vedere cu ocazia acordării de ajutoare de stat, Comisia utilizează câteva linii directoare:

- ajutorul trebuie să promoveze o dezvoltare care serveşte interesul Comunităţii în ansamblul ei;

- ajutorul trebuie să fie indispensabil pentru realizarea acelei dezvoltări (în absenţa sa, măsura avută în vedere să nu poată fi realizată);

- forma şi intensitatea ajutorului să fie potrivită şi, respectiv, proporţională cu obiectivul avut în vedere.

Ultimul palier de exigenţă revine ajutoarelor de stat reputate a fi incompatibile cu piaţa comună şi, deci, susceptibile a fi interzise. În legislaţia comunitară aceste ajutoare sunt desemnate nelimitativ, drept incluzând toate acele subvenţii care nu se regăsesc în celelalte categorii descrise mai sus.
Practica controlului ajutoarelor de stat în UE a stabilit două forme de ajutoare de stat care nu pot fi autorizate, fiind de aceea automat interzise. Este vorba de ajutoarele pentru export sau cele a căror acordare este condiţionată de performanţa la export. Foarte strictă este şi atitudinea faţă de ajutoarele de funcţionare, destinate acoperirii (parţiale sau integrale) a costurilor pe care o întreprindere le înregistrează în mod normal în cadrul activităţii sale economice. Acestea nu pot fi autorizate decât în cazuri cu totul excepţionale şi doar cu asumarea şi respectarea de către beneficiar a unor obligaţii.
În prima ei formă, legislaţia românească (Legea nr.143/1999) se îndepărta destul de mult de la acest dispozitiv al măsurilor care constituie ajutor de stat, ceea ce genera atât confuzie, cât şi prezumţii nejustificate. O foarte nefericită inovaţie a legii a constat din extinderea nejustificată a sferei ajutoarelor considerate compatibile în orice condiţii, cărora i-au fost adăugate astfel de măsuri precum: “servicii publice generale pentru activitatea economică”; împrumuturi sau garanţii acordate conform condiţiilor curente de piaţă; participări de capital ale statului “dacă rata profitului este estimată a fi cel puţin egală cu rata profitului estimat de către un investitor prudent”. În consecinţă, au fost scoase de sub incidenţa controlului ajutoarelor de stat măsuri care cunosc o extensiune deosebită în România şi a căror compatibilitate cu un mediu concurenţial normal nu poate fi în nici un caz prezumată, trebuind examinată de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete.