Academia de studii economice
Yüklə 1,13 Mb.
|
|
Analiza riscului de ţară combină utilizarea unei părţi standard de analiză cu una flexibilă (adaptabilă condiţiilor specifice concrete din ţara analizată), în aşa fel încât riscul de ţară să poată fi cât mai corect evaluat. Partea standard constă în faptul că analistul stabileşte exact care sunt aspectele fundamentale studiate, în aşa fel încât ţările să poată fi analizate şi comparate în funcţie de aceleaşi criterii. Această parte standard a analizei asigură comparabilitatea rezultatelor în vederea ierarhizării ţărilor funcţie de risc. Partea flexibilă a analizei este dată de faptul că analiza trebuie totuşi adaptată la condiţiile specifice fiecărei ţări. O asemenea analiză lasă câmp liber pentru manifestarea competenţei, profesionalismului şi personalităţii analistului, care este cel mai în măsură să stabilească factorii de risc specifici precum şi ponderea cu care fiecare element intervine în analiză, sistemul de indicatori de evaluare, modul de notare etc. Aplicarea rigidă a unui mecanism standard de analiză nu face decât să favorizeze elaborarea unor prognoze de calitate îndoielnică. Etapele principale în analiza riscului de ţară sunt următoarele:
În ceea ce priveşte componenta economică a riscului de ţară, analistul trebuie să fie capabil să înţeleagă componentele de bază ale economiei ţării gazdă, vulnerabilităţile acesteia; altfel spus, el trebuie să anticipeze acei factori capabili să afecteze mediul economic general. Factorii interni de natură economică pot fi sistematizaţi pe şase grupe principale intitulate generic:
Factorii geografici vizează resursele naturale, gradul de diversificare economică, topografia şi infrastructura ţării gazdă. Factorii sectoriali se referă la aspecte legate de priorităţile naţionale şi sectoarele strategice, dimensiunea şi rata de creştere a sectorului public, creşterea industrială şi distribuţia sa sectorială, starea agriculturii etc. Dimensiunea pieţei interne are în vedere nevoile şi posibilităţile generale de consum sau cererea agregată. Starea economiei naţionale are în vedere o serie de aspecte privind dimensiunea economiei naţionale, intensitatea fluxurilor economice, eficienţa la nivelul întregii economii apreciată prin veniturile obţinute etc. Situaţia financiară internă se referă la starea generală existentă pe pieţele financiare şi monetare, stabilitatea preţurilor şi a monedei naţionale, nivelul economisirilor, situaţia pe piaţa de capital etc. Factorii externi au în vedere relaţiile economice ale ţării gazdă cu străinătatea. Aceştia pot oferi o imagine clară asupra dependenţei ţării de conjunctura economiei mondiale, asupra obligaţiilor pe care ţara şi le-a asumat faţă de străinătate, gradul de îndatorare, nivelul de diversificare şi de prelucrare al exporturilor, vulnerabilitatea la fluctuaţiile preţurilor pe piaţa mondială, rigiditatea importurilor etc. Factorii externi pot fi grupaţi în:
Comerţul exterior are în vedere toate relaţiile comerciale desfăşurate de ţara gazdă cu restul lumii, cu accent pus pe exporturi şi eficienţa acestora. Gradul extern de îndatorare se referă la sumele împrumutate de pe pieţele financiare internaţionale şi plăţile efectuate în contul acestor datorii. Existenţa unui grad ridicat de dependenţă şi instabilitate, pe fondul unui serviciu al datoriei externe din ce în ce mai apăsător, face ca riscul investiţiilor străine pe această piaţă să fie din ce mai mare. Balanţa de plăţi externe şi cursul de schimb are în vedere totalitatea fluxurilor financiare şi de capital derulate cu restul lumii precum şi impactul acestora asupra stabilităţii interne al monedei naţionale. Pentru a înţelege situaţia socio-politică internă, analistul are în vedere, în principal, structura socială, diferenţele între nevoi şi aspiraţii, valorile spirituale, calitatea liderilor politici, puterea relativă a guvernului sau eficienţa instituţiilor statului. Factorii de risc de natură socio-politică sunt grupaţi în:
Populaţia şi veniturile vizează aspecte legate de, structura pe clase sociale, clase de venituri, clase "culturale cu implicaţii sociale" (eterogenitatea etnolingvistică şi religioasă) sau existenţa unor fenomene imigraţioniste sau emigraţioniste, câştigul mediu obţinut etc. Cultura are în vedere tradiţiile şi obiceiurile, înţelegerea valorilor morale şi religioase precum şi reacţia la influenţele străine, complexitatea culturală a unei naţiuni. Forţa de muncă şi ocuparea se referă la o serie de aspecte calitative legate de piaţa unui factor de producţie fundamental pentru desfăşurarea oricărei activităţii economice: munca. Sunt vizate dimensiunea pieţei muncii (oferta de muncă), nivelul general de calificare, educaţie şi pregătire profesională, dezechilibrele existente pe această piaţă (ocuparea şi şomajul) etc. Mediul politic are în vedere un număr mare de aspecte referitoare puterea politică (partide şi guvern), stabilitatea politicii acestora, atitudinea faţă de prezenţa capitalului străin mecanismele de control, personalităţile politice etc. Mediul legal-instituţional are în vedere modul în care este reglementat cadrul general al investiţiilor străine, o serie de reglementări economice care au impact direct asupra investiţiilor străine precum şi activitatea instituţiilor (guvernamentale şi neguvernamentale) implicate direct sau indirect în controlul şi coordonarea procesului investiţional străin. Cea mai mare parte a informaţiilor referitoare la componenta socio-politică a riscului de ţară pot fi greu de interpretat şi de evaluat. La aceasta se adaugă faptul că o mare parte a instabilităţii interne poate fi indusă din exterior. Vulnerabilitatea la influenţele externe este mult mai mare atunci când există nemulţumiri şi frustrări din partea populaţiei autohtone (cazul României în 1989), sau atunci când grupările din opoziţie primesc un puternic suport moral, financiar sau ideologic din străinătate. Factorii socio-politici externi se grupează în:
Şi în cazul acestor factori există o mare dificultate legată de obţinerea informaţiilor necesare, de interpretarea şi evaluarea lor obiectivă. Alinierea la tratatele şi convenţiile internaţionale are în vedere atât acordurile semnate de ţara gazdă (acorduri bilaterale sau multilaterale de comerţ, cooperare economică, integrare regională etc.), cât şi poziţia în cadrul instituţiilor internaţionale (ONU, FMI, NATO etc.). Suportul financiar extern se referă la ajutoarele financiare primite, asistenţa militară, ajutoarele în hrană, medicamente sau îmbrăcăminte precum şi la legături economice şi comerciale preferenţiale. În categoria conflictelor regionale externe sunt incluse toate conflictele la frontieră, acţiunea destabilizatoare a mişcărilor de gherilă, valuri de refugiaţi din străinătate precum şi conflictele care au loc în vecinătatea ţării gazdă. Cu cât analiza are în vedere un număr mai mare de factori, cu atât posibilitatea de identificare a riscurilor creşte. Gradul de detaliere al acestor factori depinde de la caz la caz influenţând acurateţea analizei. Pe baza acestor factori de risc, analistul construieşte un sistem agregat de indicatori ai riscului de ţară, cuantificabili prin diverse metode. În mod evident, fiecare factor va avea o influenţă diferită asupra nivelului de risc, în funcţie de probabilitatea apariţiei sale şi de consecinţele sale directe asupra investiţiei. Prin prelucrarea acestui sistem de indicatori se va obţine nivelul riscului asociat unei ţări. Acest indicator va corecta indicatorii de bază ai proiectului investiţional, oferind o imagine mai clară asupra eficienţei acestuia. Este evident faptul că realizarea unei astfel de analize detaliate pe fiecare ţară şi pe fiecare operaţiune în parte presupune costuri financiare şi de timp ridicate şi un personal specializat. Din această cauză, astfel de analize pot fi inaccesibile şi prohibitive pentru un număr mare de firme transnaţionale mici şi mijlocii. Orice sistem de previzionare a riscului de ţară la nivel de firmă trebuie să realizeze o echilibrare între informaţiile cu caracter general şi cele concrete prin combinarea surselor de informare interne şi externe (furnizate de diferite servicii de evaluare specializate). Componenta macro a riscului total al investiţiei străine (în special riscul de ţară) poate face obiectul unei sistematizări şi standardizări a metodologiei de calcul prin manipularea unor baze de date care vizează orizonturi largi de timp. Nici o firmă individuală, poate doar cele foarte puternice, nu ar putea avea resursele necesare organizării unui departament specializat în colectarea, procesarea şi analizarea datelor macroeconomice şi socio-politice într-o viziune globală. Firmele, prin operarea simultană pe mai multe pieţe externe, pot obţine importante economii de scară şi pot beneficia de multe alte avantaje (un grad ridicat de adaptabilitate, flexibilitate mai mare, pot specula mai rapid conjuncturile favorabile, pot valorifica mai bine avantajele proprii sau ale unei anumite pieţe etc.). În acest caz, creşte rolul birourilor de consultanţă şi al agenţiilor specializate care pot astfel amortiza costul internaţionalizării prin informaţiile aduse la zi pe care le pun la dispoziţia investitorilor. Investitorul va beneficia în timp util de informaţii complete şi de asistenţă în acest domeniu. Pentru firmele mici şi mijlocii este mult mai rentabil să apeleze la aceste agenţii decât să facă singure analiza riscului proiectului. Având setul de informaţii necesar, aceste agenţii specializate vor trebui doar să adapteze metodologia de evaluare la specificul proiectului. În multe cazuri s-a constatat însă că orizontul de timp pentru care se face previziunea poate fi limitat de caracteristicile pe care le prezintă fiecare proiect.
Tabel 5.3.: Modele de evaluare a riscului de ţară. Abordare comparativă. În construirea unei “strategii de risc”, managementul firmei trebuie să aibă în vedere parcurgerea următoarelor etape principale: evaluarea riscului de ţară şi adoptarea unor măsuri adecvate de gestiune a riscului şi control a riscului. 
Fig. 5.4. Principalele elemente de construcţie ale unei strategii de risc de ţară Problema care se pune în ceea ce priveşte diminuarea şi prevenirea efectelor negative ale materializării riscului de ţară rezidă în alegerea măsurilor de gestiune adecvate care să ofere un maximum de protecţie şi un minimum de costuri. Alegerea unei anumite măsuri sau a unui anumit pachet de măsuri este o sarcină dificilă ţinând cont de numărul mare de alternative pe care decidentul le are la dispoziţie şi de gradul relativ ridicat de subiectivism implicat în procesul decizional. Nu întotdeauna selectarea unei anumite modalităţi de protejare împotriva riscului se face pe baza unor criterii obiective, ci în cele mai multe din cazuri un rol important revine percepţiei, atitudinii faţă de risc a managerilor sau proprietarilor investiţiei. Strategiile manageriale de reducere a gradului de expunere la riscul de ţară aplicabile de investitorii internaţionali cuprind: a) În faza pre - investiţională:
b) În faza post - investiţională:
Creditorii internaţionali au şi ei la dispoziţie o serie de strategii prin care pot minimiza efectele negative ale materializării riscului de ţară. Intervenţia creditorilor însă este mai puţin eficace în faza de după acordare a creditelor, de aceea creditorii trebuie să fie foarte atenţi în fundamentarea deciziei de creditare: a) Înainte de acordarea creditului:
a) După acordarea creditului:
De foarte multe ori riscul de ţară este confundat cu riscul politic, cauza principală fiind asocierea iniţială a acestuia la creditele externe garantate guvernamental. Evident că existenţa unei garanţii guvernamentale lega puternic riscul de ţară de mediul politic. Aplicând acest concept şi creditelor private sau investiţiilor străine directe şi de portofoliu, observăm că riscul de ţară devine o categorie economică mult mai complexă care ia în calcul şi alţi factori economici sau sociali. Chiar dacă riscul de ţară rămâne expresia atractivităţii mediului de afaceri din ţara gazdă, dependenţa sa de factorul politic este, în noul context, diminuată de noi factori luaţi în calcul. Diferenţa dintre riscul de ţară şi riscul suveran (de suveranitate) este dată de sfera lor de cuprindere. Operaţiuni ca implantarea unei firme în străinătate sau împrumuturile acordate de diverse instituţii financiare unor firme dintr-o ţară străină sunt expuse riscului de ţară. Riscul suveran are în vedere numai creditele acordate de bănci unor guverne străine, credite care compun datoria externă a acelei ţări; acest tip de risc provine din posibilitatea ca la un moment dat guvernul ţării debitoare să nu poată sau să nu dorească să ramburseze datoria externă. Ca forme de materializare a acestui risc se întâlnesc riscul de reeşalonare, de renegociere sau de repudiere a datoriei externe, şi care apar în momentul în care o ţară refuză plata datoriei sau se află în incapacitate de plată datorită agravării situaţiei sale economice. Riscul de transfer se aseamănă întrucâtva cu riscul suveran şi el are în vedere fluxurile băneşti generate de investiţiile în străinătate. Riscul apare atunci când un proiect de investiţii realizează un profit în monedă locală iar firma mamă doreşte să-l convertească în valută străină şi să-l transfere în străinătate. Pentru a descuraja scurgerea de fonduri în afara graniţelor ţării, statul poate refuza sau întârzia schimbul valutar. În unele cazuri, refuzul autorităţilor de a permite schimbul valutar are la bază lipsa unor fonduri valutare suficiente pentru onorarea acestor cereri. În acest fel, firmele străine sunt "împinse" să reinvestească fără voia lor profiturile obţinute în economia ţării gazdă sau sunt nevoite să găsească alte forme de recuperare a profiturilor. Deoarece aceste profituri se regăsesc în bilanţul firmei mamă, uneori acest risc este tratat în cadrul riscului financiar alături de riscul valutar sau riscul de dobândă. 6.3. Riscul valutar Riscul valutar reprezintă expunerea companiilor ce activează în mediul internaţional la pierderi potenţiale ce ar putea să apară ca urmare a modificării ratei de schimb valutar. Aceste pierderi au în vedere profitabilitatea companiei în ansamblul ei, fluxurile băneşti nete sau valoarea pe piaţă a firmei. La acţiunea riscului valutar sunt expuse totalitatea companiilor care desfăşoară activităţi în afara graniţelor ţării de origine, indiferent de natura acestor activităţi: operaţiuni comerciale simple, cooperare, implantare în străinătate etc. Altfel spus, riscul valutar este un risc major al procesului de internaţionalizare a activităţii economice, şi fără o protecţie adecvată împotriva acestuia finalitatea acestui proces devine incertă. Efectul modificărilor ratei de schimb asupra unei corporaţii se concretizează în trei tipuri de risc valutar: riscul de tranzacţie, riscul economic şi riscul de translaţie (contabil).
Cauzele materializării acestui tip de risc valutar ar putea fi:
Riscul de translaţie reflectă potenţialele modificări al capitalul acţionarilor ce rezultă din nevoia de a translata extrasele financiare ale filialelor exprimate în diferite valute într-o singură valută pentru a întocmi extrase financiare consolidate la nivel de corporaţie. Acest risc este generat de gradul de implicare al companiei mamă pe diferite pieţe (filiale etc.), de localizarea acestor filiale, de maniera contabilă de înregistrare a activităţii acestora. Practic, riscul de translaţie măsoară expunerea bilanţului consolidat al unei companii la modificările cursurilor de schimb în care sunt denominate activele şi pasivele filialelor acestor companii. Corporaţiile transnaţionale deţin active şi pasive, venituri şi cheltuieli denominate în diferite monede străine şi întrucât investitorii şi întreaga comunitate financiară sunt interesaţi de valoarea acestora în moneda ţării de origine, poziţiile bilanţurilor contabile şi a declaraţiilor de venituri denominate în monede străine trebuie convertite. Dacă au loc modificări ale ratelor de schimb, pot să apară câştiguri sau pierderi în urma convertirii. Activele şi pasivele care sunt convertite folosindu-se rata de schimb curentă ( post modificare ) sunt considerate ca fiind expuse; acelea translatate la rata istorică ( ante modificare ) îşi vor păstra valoarea istorică în moneda ţării de origine şi deci sunt considerate ca nefiind expuse. În consecinţă riscul de translaţie reprezintă diferenţa dintre activele expuse şi pasivele expuse. Controversele ce apar între centrele contabile se axează pe identificarea acelor active şi pasive expuse şi pe momentul înregistrării în declaraţia de venituri a câştigurilor şi pierderilor contabile rezultate din modificările ratei de schimb. Există patru metode principale de translaţie a activelor şi pasivelor unei companii multinaţionale: metoda curentă / noncurentă; metoda monetară / nemonetară; metoda temporală şi metoda ratei curente; în practică pot exista şi variaţii ale acestor metode. Potrivit metodei curente - noncurente toate activele şi pasivele curente ale unei subsidiare (activele circulante şi pasivele pe termen scurt) sunt convertite în moneda ţării de origine folosindu-se rată de schimb curentă, iar cele noncurente (activele fixe şi capitalul propriu) folosindu-se rată de schimb istorică a fiecărei poziţii. Cea de a doua metodă de translatare a bilanţului companiilor multinaţionale presupune ca poziţiile monetare - numerar, creanţe de încasat, sume de plătit, datorii pe termen lung - să fie convertite folosindu-se rata de schimb curentă în timp ce poziţiile nemonetare - stocuri, active fixe, investiţii pe termen lung - să fie convertite utilizându-se ratele de schimb istorice. Metoda temporală de translatare apare ca o versiune modificată a metodei monetară / nemonetară, singura diferenţă este că, în cazul metodei monetară / nemonetară, stocurile sunt convertite utilizându-se rată de schimb istorică. Potrivit metodei temporale, pentru translatarea stocurilor, în mod normal, se utilizează rată de schimb istorică, dar se poate utiliza şi rata de schimb curentă dacă acestea sunt reprezentate în bilanţ la valoarea de piaţă. Metoda ratei curente este cea mai simplă: toate poziţiile din bilanţ şi declaraţia de venituri sunt convertite folosindu-se rata de schimb curentă; este larg utilizată de companiile britanice. Potrivit acestei metode, dacă activele denominate în monedă străină ale unei companii depăşesc pasivele denominate în monedă străină, atunci o depreciere va avea că rezultat o pierdere, iar o apreciere, un câştig. O variantă a acestei metode este de a converti toate activele şi pasivele, mai puţin activele fixe utilizând rată de schimb curentă. Exemplu: O companie multinaţională are trei filiale în Germania, Marea Britanie şi Japonia, compania mamă fiind din Statele Unite. Situaţia bilanţieră a companiei mamă şi a filialelor sale se prezintă sintetic astfel:
Ţinând cont că 1 dolar = 2 euro = 3 lire sterline = yeni se cere să se calculeze bilanţul consolidat al companiei multinaţionale. Pe acest bilanţ consolidat construit cu fiecare dintre cele patru metode de translatare a bilanţului calculaţi capacitatea de îndatorare globală şi la termen, necesarul de fond de rulment şi structura financiară a companiei multinaţionale. Dacă pe parcursul acestui an se estimează că 1 dolar = 3euro = 6 lire sterline = 8 yeni determinaţi cum se modifică capacitatea de îndatorare globală şi la termen a companiei americane. Riscul economic (ca risc valutar) este componenta riscului valutar care are în vedere un orizont mult mai îndelungat de timp decât riscul de tranzacţie sau cel de translaţie. Practic de evaluarea riscului valutar (ca risc economic) depinde proiecţia tuturor activităţilor şi operaţiunilor viitoare ale companiei multinaţionale. Această componentă a riscului valutar este cel mai greu de evaluat şi analizat dat fiind tocmai orizontul de timp pe care îl are în vedere. Riscul economic este inevitabil subiectiv deoarece depinde de estimarea modificărilor fluxurilor băneşti viitoare pe o perioadă de timp arbitrară. Astfel riscul economic nu izvorăşte din procesul contabil ci mai degrabă din analiza economică. Planificarea sa este o responsabilitate a managementului, implicând interacţiunea strategiilor financiare, de marketing, achiziţii şi producţie. Cel mai important aspect al managementului riscului valutar constă în încorporarea previziunilor legate de modificările valutare în toate deciziile de bază ale corporaţiei. Pentru a îndeplini această sarcină firma trebuie să identifice aspectele supuse riscului. Oricum există o discrepanţă majoră între practica contabilă şi realitatea economică în ceea ce priveşte măsurarea riscului. Cei ce utilizează definiţia contabilă a riscului împart activele şi pasivele din bilanţ în funcţie de expunerea lor la risc, în timp ce teoria economică se concentrează asupra impactului unei modificări a ratei de schimb asupra fluxurilor băneşti viitoare; riscul economic se bazează pe măsura în care valoarea firmei - exprimată prin valoarea prezentă a fluxurilor băneşti viitoare previzionate - va fi afectată de modificarea ratelor de schimb. Astfel riscul economic este perceput ca posibilitatea ca fluctuaţiile valutelor să afecteze sumele previzionate sau variabilitatea fluxurilor băneşti viitoare. Exemplu: Compania Sony France - filiala companiei japoneze Sony - este unul dintre cei mai mari producători de televizoare de pe piaţa franceză. De curând compania a decis să exporte pe piaţa externă televizoare produse în România. La intern compania vinde 10.000 bucăţi iar la extern 5000. Preţul unitar este de 350 euro bucata (la intern) şi 300 USD (la extern). Cheltuielile cu producţia sunt de 120.000 euro / an (salarii, cheltuieli curente, materii prime de pe piaţa internă), materii prime din import 50.000 USD / an, cheltuieli comerciale la intern de 30.000 euro / an şi la extern de 10.000 USD / an. Compania plăteşte un impozit anual pe profit de 40 %, amortizarea anuală a mijloacelor fixe fiind de 45.000 euro. Pentru finanţarea exporturilor sale compania a contractat un credit sindicalizat de 25.000 USD pe trei ani, rambursabil in tranşe anuale egale, dobânda fiind de 10 % p.a. Calculând în euro şi dolari fluxul de numerar net şi brut pe următorii ani în condiţiile unui curs iniţial de 1 USD = 1.05 euro şi aplicând apoi o depreciere estimată a dolarului cu 3 % p.a. se poate observa o variaţie a fluxului de numerar ca urmare a variaţiei cursului de schimb. Cu cât pierderea de flux de numerar net în dolari este mai mare ca urmare a deprecierii euro, cu atât gradul de expunere la riscul valutar este mai mare. Tehnici şi strategii de acoperire a riscului valutar: Managerul companiilor transnaţionale are la dispoziţie o multitudine de tehnici de acoperire a riscului valutar . Acestea pot fi sistematizate în tehnici interne sau contractuale şi tehnici externe sau extracontractuale. Tehnicile contractuale de acoperire a riscului valutar au în vedere ansamblul de clauze pe care părţile le pot include în contractul de import - export. Aceste clauze au în vedere preţul contractului şi maniera sa de calculare în funcţie de valuta sau valutele în care acesta este denominat. În utilizarea tehnicilor de acoperire internă este de dorit să se aibă în vedere: - utilizarea lor selectivă şi diferenţiată - în timp ce includerea în preţ a unei marje asiguratorii poate fi utilizată fără rezerve, clauzele valutare pot fi utilizate numai în anumite situaţii; - utilizarea lor să nu limiteze câştigul, ci din contră, să-1 consolideze sau să-1 sporească; - utilizarea lor să se facă concertat, respectiv folosirea unei tehnici nu exclude utilizarea alteia, mai mult decât atât, între tehnicile de acoperire contractuale şi extracontractuale există o strânsă interdependenţă; - utilizarea lor să fie subordonată obiectivelor financiar-valutare ale firmei, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Principalele tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar sunt:
Clauza valutară simplă constituie o modalitate de apărare împotriva riscurilor valutare, utilizată de obicei în tranzacţiile în care partenerii au un interes faţă de două valute. Prin această clauză, moneda stabilită prin contract este "legată" de o altă valută denumită valuta clauzei sau valuta etalon, printr-un raport stabilit în momentul contractării. Alegerea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii: poate fi aleasă, fiind considerată mai stabilă, devenind astfel element de referinţă sau potrivit interesului celor doi parteneri, poate fi aleasă, deoarece vânzătorul doreşte consolidarea faţă de o valută de care are nevoie în momentul lansării, astfel încât prin conversie să efectueze o plată în altă valută, sau cumpărătorul are disponibilă această valută ori îşi calculează eficienţa operaţiunii faţă de această valută etc. Orice modificare peste o anumită limită (de regulă, precizată procentual în contract) obligă pe plătitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs (din momentul plăţii) să se plătească o cantitate de "valută etalon" egală cu cea din momentul contractării. Dacă moneda de plată suferă o depreciere (îi scade puterea de cumpărare) faţă de valuta etalon, plata se va face proporţional într-o sumă mai mare, după cum, dacă s-a apreciat (i-a crescut puterea de cumpărare) faţă de valuta etalon. P K - coeficientul de variaţie a cursului valutar; C0 - cursul în momentul contractării; C1 - cursul în momentul plăţii,
Suma ce urmează a fi încasat de către exportator se va calcula baza formulei: S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K) Exemplu: O bancă europeană inserează în contractul de credit încheiat cu o firmă românească clauza valutară simplă, în care sunt luate ca monedă etalon EURO şi moneda contractului este dolarul. Suma aferentă creditului este de 100.000 dolari, cursul de schimb în momentul contractării fiind de 1,5 dolari / 1 EURO. Dacă la momentul efectuării plăţii cursul de schimb este de 2 dolari / EURO se suma aferentă creditului pe care compania românească trebuie să o plătească băncii europene se va recalcula în funcţie de deprecierea monedei americane. Întrucât eficienţa clauzei valutare simple depinde, în primul rând , de stabilitatea “valutei etalon” în condiţiile generalizării cursurilor fluctuante, o astfel de valută practic nu există. Astfel, chiar dacă valuta etalon îşi menţine un raport relativ stabil faţă de valuta de contract sau faţă de alte valute, sunt frecvente cazurile când faţă de un alt grup de valute cursul său să se modifice într-un sens sau altul, deformând astfel realitatea. In acelaşi timp, practica a arătat că este dificil de ales o "valută etalon" faţă de care partenerii să manifeste acelaşi interes. Pentru a depăşi dificultăţile prezentate şi a dispersa riscul, pe plan internaţional un grad mai mare de utilizare o are clauza valutară bazată pe un coş de valute (coş simplu sau ponderat). Clauza coşului valutar simplu: Caracteristic clauzei coşului valutar simplu este faptul că moneda de contract, de plată, nu este "legată" de o singură valută, ci de un grup de valute. Raportat la un grup de valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor ce compun coşul, reflectând totodată tendinţa evoluţiei cursurilor valutare mai real. Utilizarea acestei clauze se face după aceleaşi principii ca şi clauza valutară simplă: se precizează pentru toate valutele din "coş" cursul faţă valuta de contract în momentul contractării, şi limitele (dacă se doreşte) peste care este necesară recalcularea sumei de plată, în raport de cursurile înregistrate în momentul plăţilor. Coeficientul de ajustare al cursului de schimb din contractul e  Unde: Cko şi Ck1 , k=1,n reprezintă cursurile valutare din momentul contractării respectiv din momentul plăţii. xtern este: Suma aferentă contractului extern ce va fi plătită se calculează după formula: S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K) Exemplu: O bancă europeană inserează în contractul de credit încheiat cu o firmă românească clauza coşului valutar simplu, în care sunt luate ca monedă etalon lira sterlină, dolarul canadian, şi yenul iar moneda contractului este dolarul. Suma aferentă contractului este de 100.000 dolari. Cursurile de schimb evoluează între momentul contractării şi momentul plăţii după cum urmează:
Suma ce va trebui plătită de firma românească conform clauzei coşului valutar simplu va fi în acest caz mai mare. In cazul clauzei bazate pe un "coş" de valute simplu, ponderea atribuită valutelor în coş este egală. Pornind de la considerentul că valuta încasată în urma unui export poate servi la acoperirea unor importuri de provenienţă diferită, valutelor din coş li se pot atribui diferite ponderi în mod proporţional cu anumite criterii avute în vedere. Clauza coşului valutar ponderat presupune atribuirea unei ponderi diferite valutelor ce compun coşul valutar în funcţie de importanţa valutei respective pe piaţa internaţională, de ponderea deţinută în pasivul balanţei de încasări şi plăţi valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerţului exterior al ţării cu ţările respective (mărite proporţional). Apelul la clauza coşului de valute ponderat permite o corelare mai aproape de necesităţi a încasărilor şi plăţilor valutare ale firmei. C Unde: Cko şi Ck1 , k=1,n reprezintă cursurile valutare din momentul contractării respectiv din momentul plăţii iar a, b, c, d, reprezintă ponderile acordate valutelor. Suma aferentă contractului extern ce va fi plătită se calculează după formula: S1 = So x K + So sau S1 = So x (1 + K) Exemplu: O bancă europeană inserează în contractul de credit încheiat cu o firmă românească clauza coşului valutar ponderat, în care sunt luate ca monedă etalon lira sterlină, dolarul canadian, şi yenul iar moneda contractului este dolarul. Suma aferentă contractului este de 100.000 dolari. Cursurile de schimb evoluează între momentul contractării şi momentul plăţii după cum urmează:
Suma ce va trebui plătită de firma românească conform clauzei coşului valutar simplu va fi în acest caz mai mare. Clauza de alegere a monedei în contract Conform acestei clauze, părţile contractante au libertate de a alege la scadenţă dintre mai multe valute pe aceea în care se va efectua plata. Selectarea monedei de contract, respectiv valuta care urmează să fie încasată sau în care se va efectua plata, are o importanţa deosebită pentru realizarea în condiţii eficiente a operaţiunilor de comerţ exterior; utilizarea uneia sau alteia dintre valute influenţând în final însăşi valoarea tranzacţiei. Importanţa monedei de contract este cu atât mai mare, cu cât în ultimul deceniu, în relaţiile comerciale internaţionale, clauzele valutare nu sunt acceptate întotdeauna, în marea majoritate a cazurilor, comercianţii oferind un preţ care conţine în calcule şi o marjă asiguratorie menită să acopere riscul valutar. Indiferent însă dacă contractul conţine sau nu o clauză valutară, problema alegerii monedei de contract are aceeaşi importanţă. Importanţă ce derivă, după cum se ştie, din faptul că poziţia de debitor este dezavantajată de plata într-o valută care se apreciază, iar cea de creditor, de încasarea unei valute în proces de depreciere. Punând problema în mod simplist, poziţia de debitor va solicita întotdeauna o monedă de plată "slabă", iar cea de creditor - o monedă de încasat "tare". Dar, aşa după cum este şi firesc, partenerii se vor situa întotdeauna pe o poziţie inversă corespunzătoare situaţiei în care se află debitor, respectiv creditor. Deci, pornind de la premisa că poziţia de creditor urmăreşte introducerea în contract a unei monede în proces de apreciere, iar poziţia de debitor - o monedă în proces de depreciere, în alegerea monedei de contract se pot avea în vedere mai multe criterii de selectare a acesteia. Un element fundamental de alegere a unei monede sau alta este durata executării contractului, respectiv intervalul de timp în care se va efectua plata: la vedere, pe termen scurt sau pe termen lung. Astfel, previziunile cursurilor valutare pe termen lung au la bază întotdeauna analiza factorilor structurali care determină evoluţia cursului valutar (balanţa de plăţi, inflaţia etc.) Netting-ul valutar: Este o tehnică larg utilizată de companiile multinaţionale cu numeroase filiale localizate pe diferite pieţe externe. Practic această tehnică presupune o compensare globală între aceste filiale a încasărilor şi plăţilor pe care acestea şi le fac reciproc. O astfel de metodă simplifică procesul de decontare între filiale, reduce costul financiar al transferurilor de fonduri denominate în monede diferite dar ceea ce este foarte important este că netting - ul valutar reduce riscul modificării cursului de schimb. Exemplu: O companie multinaţională are filiale în Marea Britanie, Olanda, Germania şi Spania. Între aceste filiale intervin următoarele fluxuri de încasări şi plăţi:
Cursurile de schimb aferente sunt: 1 lira = 2 mărci = 4 guldeni = 200 pesetas. Dacă nu ar fi existat compensaţia, suma totală în lire sterline aferente schimburilor între aceste filiale s-ar fi cifrat la 2.025 miliarde lire sterline, în timp ce compensarea generalizată duce la scăderea semnificativă a acestei sume la doar 375 mii lire sterline. Operaţiunea de compensare este simplă şi eficientă în derularea fluxurilor pe pieţele financiare internaţionale contribuind nu numai la reducerea riscului valutar ci şi la reducerea unor costuri cu comisioanele de transfer sau de schimb. Este o tehnică de reducere a riscului valutar intens folosită de băncile internaţionale. Tehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar au în vedere ansamblul de operaţiuni pe piaţa valutară sau pe piaţa de capital pe care o companie le derulează pentru a-şi diminua expunerea la riscul valutar. Principalele mecanisme de acoperire a riscului valutar sunt:
6.4. Riscul de dobândă Actele de economisire si creditare, împrumut şi investire sunt strâns interdependente datorită manifestării lor în acelaşi sistem, respectiv cel financiar. În cadrul pieţei financiare, factorul care le determină în mod semnificativ este rata dobânzii. Ea este preţul plătit de către cel care se împrumută celui care dă cu împrumut, ca recompensă pentru amânarea consumului. Ca urmare, dobânda este costul (preţul) creditului de pe o anumită piaţă financiară. Riscul ratei dobânzii este acel tip de risc care decurge din schimbările ratelor dobânzii ca urmare a acţiunii unor factori diverşi: inflaţia, cursul de schimb (influenţă indirectă), politica monetară a statului, fiscalitatea, factorul timp etc. Nivelul ridicat al resurselor implicate de derularea afacerilor în plan internaţional obligă companiile să apeleze la resurse externe pentru a-şi finanţa activitatea. Riscul de dobândă poate fi privit în acest caz dintr-o dublă perspectivă:
Este evident efectul pe care îl are modificarea ratei dobânzii asupra costului finanţării. Mult mai interesantă este cea de a doua abordare a riscului de dobândă. În mod foarte simplu se poate constata că valoarea activului sau pasivului financiar variază in sens contrar variaţiei ratei dobânzii. La nivelul activelor sunt afectate de riscul de dobândă (creşterea dobânzilor) în principal activele imobilizate şi activele financiare şi mai puţin activele circulante (au în vedere în general creanţe pe termen scurt). Pasivele unei companii sunt expuse riscului de scădere a dobânzilor căci acest lucru antrenează o depreciere a valorii actualizate a datoriilor. Exemplu: O companie românească apelează la un credit cumpărător pentru un import de utilaje din Uniunea Europeană. Valoarea acestui credit este de 5 mil USD rambursabil “in fine” pe 4 ani cu o rata fixă a dobânzii de 11% p.a. Acest credit este evaluat în prezent la o rată de actualizare de 10%. Această rată de actualizare s-a calculat pe baza ratei dobânzii pe piaţa obligatară europeană. Suma totală plătită în contul acestui credit cumpărător este de: 
 = - 5.510.595 USD
Un an mai târziu rata pe piaţa obligatară europeană evoluează în sensul scăderii sale de la 10% la 7%. Este clar faptul că importatorul român, care şi-a evaluat costul finanţării la o rată de actualizare mai mare se va confrunta cu o creştere a sumei pe care a anticipat-o că o va plăti în total pentru creditul cumpărător contractat. 
 = - 6.015.924 USD
Se observa deci că efectul scăderii dobânzilor pe piaţa obligatară americană de la 10% la 7% duce la o creştere a sumelor totale plătite de importator în contul creditului cumpărător. Cu alte cuvinte, dacă importatorul român a estimat că va plăti pentru creditul cumpărător de 5 mil. USD o sumă, în realitate această sumă este mult mai mare ca urmare a modificării dobânzilor de pe piaţă. Va exista un câştig pentru cel care se finanţează prin credit dacă şi numai dacă: 
sau 
şi 
de unde  si 
cu k = suma nominala a împrumutului; i = rata dobânzii împrumutului; t = rata inflaţiei; s = rata de impozitare. Parametrii fundamentali de analiză şi evaluare a riscului de dobândă sunt: maturitatea, sensibilitatea şi durata activelor / pasivelor financiare. Maturitatea unui activ / pasiv financiar este o noţiune apropiată de cea a duratei de viaţă (life to maturity) pentru că reprezintă perioada de timp care curge până la ultimul flux de capital. Maturitatea poate fi măsurată cu ajutorul indicatorului – durata medie de viaţă – care ia in considerare caracteristicile fluxului şi totodată ţine cont de diferitele modalităţi de amortizare ale împrumutului. Formula de calcul al duratei medii de viaţă a unui activ / pasiv este: 
Unde:
d - durata medie de viata, F – anuitatea creditului contractat; p - perioada de analiză, N – creditul iniţial. Un activ financiar se consideră cu atât mai expus la riscul de dobândă, cu cât maturitatea acestuia este mai mare. Exemplu: O companie americană intenţionează să deschidă o filială în România. Pentru finanţarea proiectului de investiţii în valoare de 150.000 de dolari, compania americană are de ales între: a). emisune de obligaţiuni străine în dolari pe piaţa românească, VN = 10 dolari / obligaţiune, pe o perioadă de 5 ani, rambursarea se face în serii anuale egale la o rată nominală a dobânzii de 15%. b). emisune de euroobligaţiuni pe piaţa Germaniei, VN=15 dolari / obligaţiune, perioada de 5 ani, rambursarea se face în anuităţi constante la o rată a dobânzii de 12% p.a. Tabloul de amortizare pentru prima variantă de finanţare este următorul:
Tabloul de amortizare pentru a doua variantă de finanţare este următorul:
Yüklə 1,13 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
