Actualizare 1 lucrare

D. Cum stabileşte instanţa modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti:
1. în situaţia în care unul dintre părinţi solicită ca numai el să o exercite [fără a ne găsi în situaţia prevăzută de art. 398 alin. (1) NCC].

2. în situaţia în care între părinţi se încheie o convenţie prin care ei sunt de acord ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către un părinte.

După exprimarea a două puncte de vedere divergente, s-a tras următoarea concluzie:

a) în cazul divorţului cu copii minori, instanţa de tutelă are obligaţia de a stabili, chiar şi din oficiu, modul de exercitare a autorităţii părinteşti, având în vedere, în principal, respectarea interesului superior al copilului.

b) în situaţia în care unul dintre părinţi solicită să exercite singur autoritatea părintească, fără a exista motivele întemeiate care să privească interesul superior al copilului, instanţa îi va putea respinge cererea, dispunând exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, dacă aceasta este conformă respectării interesului copilului. Instanţa are obligaţia să decidă în funcţie de interesul superior al copilului şi nu poate da satisfacţie dorinţei egoiste a unuia dintre părinţi, care este contrară interesului copilului de a fi crescut de ambii părinţi. Copilului de 10 ani ii va fi acordată posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti. Poate fi ascultat şi copilul mai mic de 10 ani, dacă instanţa consideră necesar.

c) şi în situaţia convenţiei părinţilor cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către unul singur dintre aceştia, instanţa are obligaţia verificării respectării interesului superior al copilului şi, în funcţie de acest criteriu, va omologa sau nu această convenţie. Fără existenţa unor motive temeinice care să conducă la această soluţie, interesul copilului de a creste alături de ambii părinţi ar fi încălcat. Merită subliniat, în completarea interpretărilor pertinente expuse mai sus, că se dă expresie şi unui principiu de interpretare juridică care vizează regula şi excepţia, dacă regula este cea că autoritatea părintească se exercită în comun, de către ambii părinţi, excepţia exercitării de către unul dintre părinţi este de strictă interpretare şi aplicare, instanţa neputând dispune exercitarea acesteia de către mama sau tatăl copilului fără existenţa unor motive temeinice, decizia judecătorului având la bază interesul superior al copilului, ca principiu fundamental care priveşte orice decizie luată în privinţa copilului (s.n.).

E. Posibilitatea instanţei care soluţionează acţiunea de divorţ de a dispune exercitarea autorităţii părin-teşti doar de către unul dintre părinţi, în acele situaţii în care unul dintre părinţi este dezinteresat şi nu doreşte să ia parte în mod direct şi constant la creşterea şi educarea minorului
În aceste situaţii s-a concluzionat faptul că instanţa va trebui să analizeze situaţia din perspectiva interesului superior al copilului şi să încerce să îi explice părintelui dezinteresat faptul că autoritatea părintească presupune şi o serie de obligaţii părinteşti, precum şi nevoia copilului de a fi crescut de ambii părinţi. De asemenea, este foarte important să i se explice părintelui ce presupune exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, aceasta fiind o noţiune nouă, care poate fi cu uşurinţă confundată cu stabilirea locuinţei alternative a copilului sau chiar cu încredinţarea acestuia spre creştere şi educare, din vechea reglementare a Codului familiei. Este însă evident că, în cazul persistenţei refuzului acestuia de a se implica în creşterea şi educarea copilului, exerciţiul autorităţii părinteşti va reveni unuia singur dintre părinţi, dacă aceasta nu contravine interesului superior al copilului. În orice caz, fiecare dintre părinţi are obligaţia de a contribui la cheltuielile pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.