Agatha Christie

Când s-a făcut un recensământ, tata a trebuit sa treacă numele şi vârsta celor din casă.

— O treabă tare ingrată, a spus el cu un aer jalnic. Personalului de serviciu nu-i place să fie întrebat câţi ani are. Ce o să fac cu Nursie?

Aşa că Nursie a fost chemată şi stătea în faţa lui cu mâinile împreunate pe şorţul ei alb ca zăpada, cu ochii ei bătrâni, blânzi, fixaţi asupra lui întrebători.

— Aşa că vezi, explică tata, după o scurtă prezentare asupra a ceea ce este recensământul. Trebuie să scriu aici vârsta fiecăruia. Ce să trec pentru dumneata?

— Orice vreţi, Sir, a răspuns Nursie politicos

— Da, dar… eu trebuie să ştiu.

— Ceea ce credeţi că e mai bine, Sir. Nursie nu intra deloc uşor în panică.

El considerând că trebuia să aibă cel puţin 71 de ani, a întrebat-o la întâmplare, nervos:

— Să zicem 59? Ceva cam pe aici?

O expresie de suferinţă s-a schiţat pe chipul ei zbârcit:

— Arăt chiar atât de bătrână, Sir? a întrebat Nursie cu un aer de melancolie.

— Nu, nu; ei bine, ce să scriu?

Nursie reveni la gambitul ei:

— Orice credeţi că e bine, spuse ea cu demnitate.

La acestea tata scrise 64.

Atitudinea lui Nursie are ecourile ei în zilele noastre. Când soţul meu Max avea de a face cu piloţi iugoslavi şi polonezi, în timpul războiului, a întâlnit aceeaşi comportare.

— Vârsta?

Pilotul dădea din mână cu amabilitate.

— Oricât vreţi: douăzeci, treizeci, patruzeci, nu are importanţă.

— Unde v-aţi născut?

— Oriunde vreţi: Cracovia, Varşovia, Belgrad, Zagreb, care vă place.

Arabii sunt asemănători.

— Tatăl dumitale e bine?

— Da, dar e foarte bătrân.

— Cât de bătrân?

— O, foarte bătrân, nouăzeci, nouăzeci şi cinci…

Dar tatăl lui nu era mai în vârstă de cincizeci de ani.

Toate acestea îţi arată cum este privită viaţa de fiecare. Când eşti tânăr, eşti tânăr, când eşti în vigoare, devii un om foarte puternic; când vigoarea începe să slăbească, eşti bătrân. Dacă eşti bătrân, poţi fi oricât de bătrân.

Când am împlinit cinci ani mi s-a dat în dar un căţel. A fost lucrul cel mai zguduitor care mi s-a întâmplat vreodată. Atât de zguduitor, încercam o bucurie de necrezut încât nu am fost în stare să scot un cuvânt. Când citesc atât de mult obişnuita frază „cutare a rămas ca o stană de piatră”, îmi dau seama că este o simplă stare de fapt. Am rămas şi eu ca o stană de piatră, n-am fost în stare să spun nici măcar mulţumesc. Abia eram capabilă să mă uit la câinele meu atât de frumos. Pe moment m-am îndepărtat de el, aveam nevoie foarte urgent să fiu singură cu această fericire incredibilă (m-am comportat la fel adesea şi în anii de mai târziu ai vieţii mele. De ce sunt unii oameni atât de idioţi?). Cred că m-am dus la toaletă, singurul loc perfect pentru meditaţie, unde nimeni nu poate veni după tine. Toaletele erau foarte confortabile pe atunci, aproape ca nişte apartamente. Am închis capacul greu de mahon. Priveam planul oraşului Torquay care atârna pe perete şi căutam să realizez cele petrecute.

„Am un câine… un câine… un câine, un câine al meu… propriul meu câine…”

Mama mi-a spus mai târziu că tata a fost foarte dezamăgit de felul cum am primit darul lui.

— Credeam că fetiţa o să-l iubească. Pare că nu o interesează deloc.

Dar mama, plină întotdeauna de înţelegere, i-a spus că aveam nevoie de puţin timp să mă deprind.

Căţeluşul terier, de patru luni, o pornise nefericit prin grădina unde s-a ataşat de grădinarul nostru, un bărbat morocănos, pe nume Davey. Căţelul fusese crescut de un grădinar de meserie şi la vederea unei lopeţi vârâtă în pământ a simţit că era un loc cunoscut. S-a aşezat pe o alee şi a început să urmărească săpatul cu un aer plin de atenţie.

Acolo, l-am găsit la timp şi am făcut cunoştinţă. Eram amândoi ruşinoşi şi încercam să ne facem avansuri unul altuia. Dar pe la sfârşitul săptămânii, Tony şi cu mine deveniserăm inseparabili. Numele lui oficial, dat de tata, era George Washington, iar Tony reprezenta contribuţia mea. Tony era un căţeluş admirabil pentru un copil. Era bun, afectuos şi se supunea capriciilor mele. Acum Nursie scăpase de unele încercări la care o supuneam. Tot felul de funde şi alte podoabe erau puse lui Tony. Căţelul le primea ca pe un semn de apreciere şi uneori mai mânca câte ceva din ele, pe lângă cota lui obişnuită de papuci de casă. A avut privilegiul să fie introdus în noua mea saga secretă Dickie (canarul Goldie) şi Stăpâna lui Dick, adică eu, avea acum alături pe lordul Tony.

Din anii aceia îmi amintesc mai puţin de sora mea, decât de fratele meu. Sora mea era drăguţă cu mine, pe când fratele meu îmi spunea „ţâncule” şi era distant – aşa că în mod natural mă lipeam de el, de câte ori îmi permitea. Lucrul principal pe care mi-l amintesc despre el era că avea şoareci albi. M-a prezentat domnului şi doamnei Whiskers şi familiei lor. Nursie nu a fost de acord. Spunea că miros, ceea ce, bineînţeles, era adevărat. Mai exista la noi în casă un câine, Scotty, care aparţinea fratelui meu. Fratele meu se numea Louis Montant, după prietenul cel mai bun al tatei din America, i se spunea întotdeauna Monty şi el şi cu Scotty erau nedespărţiţi. Aproape în mod automat, mama spunea:

— Nu lăsa clinele să te lângă pe faţă, Monty.

Fratele meu stătea culcat cu burta pe podea, cuprinzând cu braţele în mod drăgăstos câinele de după gât, şi nu dădea nimănui nici o atenţie. Îl auzeam pe tata spunând:

— Câinele ăsta miroase îngrozitor.

Scotty avea 15 ani şi numai un mare iubitor de câini putea să tăgăduiască acuzaţia ce i se aducea acestui câine.

— Trandafiri, murmura cu afecţiune Monty, a trandafiri miroase.

Vai! S-a întâmplat o tragedie cu Scotty. Orb şi abia mergând, venea cu Nursie şi cu mine şi, pe când traversam drumul, vehiculul unui negustor venind repede de după colţ a dat peste el. L-am dus acasă cu o trăsură şi a fost chemat imediat veterinarul. Dar Scotty a murit câteva ore mai târziu. Monty nu era acasă; plecase cu barca cu pânze în tovărăşia unor prieteni, iar mama se simţea foarte tulburată la gândul să-i dea vestea. A pus câinele în spălătorie şi a aşteptat plină de îngrijorare întoarcerea lui Monty. Din nefericire, în loc să vină direct în casă ca de obicei, s-a dus în curte şi la spălătorie, pentru a caută unele instrumente de care avea nevoie. Acolo a dat peste Scotty. A plecat din nou fără să mai vină în casă. Probabil că a umblat multe ore. S-a întors puţin înainte de miezul nopţii. Părinţii mei erau destul de înţelegători pentru a nu aminti de moartea lui Scotty. A săpat singur mormântul lui Scotty, în cimitirul câinilor într-un colţ al grădinii, unde fiecare câine al familiei îşi avea scris numele pe o piatră.

Fratele meu, care după cum am spus, mă tachina fără milă, îmi spunea „pui slăbănog”. De fiecare dată izbucneam în plâns. Nu ştiu de ce epitetul mă înfuria atât de tare. Fiind cam plângăreaţă de felul meu mă duceam la mama suspinând: „Nu-i aşa, Maamii, că nu sunt un pui slăbănog?”

Mama, neclintită, îmi spunea doar:

— Dacă nu vrei să fii tachinată, de ce te ţii tot timpul după Monty? Întrebarea nu avea răspuns, dar fascinaţia pe care fratele meu o exercita asupra mea era prea mare ca să pot sta departe de el. Era la vârsta când dispreţuia foarte mult o soră mai mică şi mă considera o pacoste. Uneori era mai amabil şi mă admitea în „atelierul lui”, unde avea un strung, şi-mi dădea voie să-l ajut, dându-i diferite unelte şi bucăţi de lemn. Dar mai devreme sau mai târziu, puiul slăbănog era gonit.

Odată mi-a făcut favoarea să mă ia cu el în barcă. Avea o dinghi cu care naviga la Tornbay. Spre surprinderea tuturor, mi s-a dat voie să mă duc. Nursie care se mai afla încă pe atunci la noi era foarte contrară expediţiei, fiind de părere că o să mă ud, o să mă murdăresc, o să-mi rup rochiţa, o să-mi ciupesc degetele şi aproape sigur că mă voi îneca.

— Tinerii nu ştiu să aibă grijă de o fetiţă.

Mama a spus că voi avea grijă suficientă să nu cad din barcă şi că asta va fi o experienţă. Cred că vroia să-şi manifeste aprecierea faţă de actul de generozitate cu totul neobişnuit al lui Monty. Aşa că am plecat în oraş, apoi ne-am îndreptat spre chei. Monty a adus barca lângă scări şi Nursie m-a dat lui. În ultimul moment mama a fost cuprinsă de teamă:

— Monty, trebuie să ai grijă, foarte mare grijă. Şi să nu staţi mult. Vei avea grijă de ea, nu-i aşa?

Frate-meu, care cred că se şi caia de oferta lui mărinimoasă, a spus scurt:

— O să fie în regulă, iar mie mi-a spus: Rămâi acolo unde eşti şi stai liniştită, şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu pui mâna pe nimic.

Apoi a făcut o seamă de lucruri cu funiile. Barca avea o înclinare care făcea imposibil pentru mine să rămân acolo unde mă aflam şi să stau nemişcată aşa cum îmi poruncise. Mă şi speriasem foarte tare în timp ce alunecam pe apă; dar până la urmă mi-am revenit şi eram în culmea fericirii.

Mama şi Nursie rămăseseră la capătul digului privind după noi, asemenea unor figuri dintr-o tragedie greacă.

Nursie aproape plângea, căci după ce-mi profeţise pieirea mama, încercând să-i potolească frica, adăugase în cele din urmă, probabil amintindu-şi că nici ea nu putea suporta marea:

— Cred că n-o să mai aibă chef să se ducă şi altă dată.

Marea e agitată.

Declaraţiile ei au fost adevărate, am fost adusă curând după aceea înapoi, verde la faţă: „dădusem de mâncare la peşti” cum spunea fratele meu, „de trei ori”. Şi m-a lăsat la ţărm foarte dezgustat, făcând observaţia că toate femeile sunt la fel.

IV

Puţin înainte de a împlini cinci ani, am simţit pentru prima oară frica. Era într-o dimineaţă de primăvară. Am plecat împreună cu Nursie să culegem flori. Traversasem linia ferată şi o pornisem pe Shiphay Lane, culegând primule din gardurile vii, unde creşteau din abundenţă.

Am intrat apoi pe o poartă deschisă, continuând să culegem flori. Coşul nostru se umplea văzând cu ochii, când am auzit o voce aspră şi supărată strigând către noi:

— Unde credeţi că sunteţi?!

Mi se părea un adevărat uriaş, mânios şi roşu la faţă.

Nursie i-a spus că nu făceam nimic rău; culegeam doar câteva primule.

— Aţi intrat pe pământul meu. Afară cu voi. Dacă nu ieşiţi într-o clipită vă fierb de vii, aţi auzit?

O trăgeam cu disperare pe Nursie de mână, ea nu putea umbla repede şi nici nu încerca s-o facă. Frica mea lua amploare. Când în cele din urmă am văzut că am ajuns tefere pe potecă, aproape ca am leşinat de uşurare. Eram albă la fată şi îmi era rău şi Nursie a observat dintr-o dată.

— Drăguţa mea, îmi spuse ea cu blândeţe, doar n-ai crezut că avea s-o facă, nu-i aşa? Că o să te fiarbă sau ce mai spunea?

Eu am dat din cap în sens afirmativ, fără să scot nici un cuvânt. Îmi şi închipuiam un cazan mare pe foc, iar eu aruncată înăuntru. Urletele mele cumplite. Totul era extrem de real pentru mine.

Nursie mi-a spus căutând să mă calmeze, că era doar aşa, un fel de-a vorbi. O glumă, după câte se părea. Uriaşul nu era un om binevoitor, ci chiar foarte bădăran şi neplăcut, dar n-avea în nici un fel să facă cele ce spusese.

Nu a fost deloc o glumă pentru mine şi chiar şi acum, când mă duc pe câmp, simt în spate, de-a lungul şirei spinării, o uşoară furnicare. De atunci şi până azi nu am încercat niciodată o teroare atât de cumplită.

Totuşi în coşmarurile mele nu am retrăit niciodată această experienţă. Toţi copiii au coşmaruri şi mă întreb dacă acestea sunt rezultatul unor sperieturi produse de vreo guvernantă sau alte persoane în jur, ori de vreo întâmplare din viaţă. Coşmarul meu special era axat pe un personaj căruia îi spuneam „Puşcaşul”. Nu citisem niciodată vreo poveste despre aşa ceva. Îi ziceam „Puşcaşul” pentru că purta o puşcă şi nu pentru că mă temeam că mă va împuşca sau din alte motive legate de armă. Aceasta făcea parte din persoana lui care acum mi se pare că ar fi fost aceea a unui francez, într-o uniformă bleu-gri, cu părul pudrat şi împletit într-o coadă, cu o pălărie în trei colţuri, iar puşca era un fel de veche muschetă. Simpla lui prezenţă era înfricoşătoare. Visul era cu totul obişnuit – un ceai sau o plimbare cu diferiţi oameni, vreo festivitate. Dintr-o dată încercam un sentiment de nelinişte. Apărea cineva, cineva care nu ar fi trebuit să fie acolo – mă cuprindea o frică oribilă şi apoi îl vedeam – stând la masa de ceai, plimbându-se pe plajă, alăturându-se jocului. Ochii lui albaştri şterşi îi întâlneau pe ai mei şi mă trezeam strigând: „Puşcaşul, puşcaşul!”

— Domnişoara Agatha a avut unul din visele ei cu puşcaşul, noaptea trecută, raporta Nursie cu vocea ei placidă.

— De ce te temi aşa de tare de el, draga mea? mă întreba mama. Ce crezi că o să-ţi facă?

Dar nu ştiam de ce mă speria aşa de tare. Mai târziu visul diferea. Puşcaşul nu era totdeauna în uniformă. Câteodată, când stăteam în jurul mesei de ceai, mă uitam la o prietenă din faţa mea, sau la un membru al familiei, şi dintr-o dată îmi dădeam seama că nu era Dorothy sau Phyllis sau Monty ori mama, ori altcineva. Ochii şterşi albaştri de pe fata familiară îi întâlneau pe ai mei, în apariţia obişnuită, Era într-adevăr puşcaşul.

La patru ani m-am îndrăgostit. A fost o experienţă zguduitoare şi minunată. Obiectul pasiunii mele era unul din cadeţii de la Dartmouth, un prieten al fratelui meu.

Cu părul auriu şi ochii albaştri, ispitea instinctele mele romantice. El habar n-avea despre emoţiile pe care le stârnea. Total neinteresat de surioara prietenului Monty, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că nu-l puteam suferi. Un exces de emoţie mă făcea să plec în direcţia opusă, dacă-l vedeam venind, iar când stăteam la masă, îmi ţineam capul cu hotărâre întors în partea opusă. Mama m-a certat cu blândeţe:

— Ştiu că eşti timidă, draga mea, dar trebuie să fii politicoasă. Este atât de nemanierat să întorci capul tot timpul, iar dacă-ţi vorbeşte să mormăi doar câte ceva. Chiar dacă nu-ţi place, trebuie să fii politicoasă.

Să nu-mi placă? Cât de puţin ştiu oamenii! Când mă gândesc acum la toate astea, îmi dau seama cât de total te poate satisface dragostea timpurie. Nu cere nimic – nici un cuvânt, nici o privire. Este o adoraţie pută. Însufleţită de ea ţi se pare că te afli în al nouălea cer, iar în gând făureşti împrejurări eroice în care te vezi de folos celui prea iubit. Te duci într-un lazaret de ciumaţi să-l îngrijeşti! Îl salvezi dintr-un incendiu! Îl proteguieşti cu propria ta viaţă do un glonte fatal! Atâtea şi atâtea fapte care pot înflăcăra imaginaţia într-o poveste. Dar asemenea închipuiri nu au niciodată un sfârşit fericit. Tu însuţi eşti mistuit de foc, împuşcat sau cazi victimă ciumei. Eroul habar n-are de sacrificiul suprem pe care l-ai făcut. Stăteam pe podea şi mă jucam cu Tony, cu un aer solemn, plină de mine, în timp ce în mintea mea o stare de mare bucurie prindea în vârtejul ei nemaipomenite închipuiri. Lunile treceau una după alta, Philip deveni aspirant de marină şi părăsi nava Britannia. O frântură de timp imaginea lui a persistat, dar mai apoi păli, pentru a reveni trei ani mai târziu, când adoram la disperare un tânăr căpitan brunet care îi făcea curte sorei mele.

Ashfield era locul la care ţineam în mod firesc. Ealing, totuşi, îmi pricinuia o emoţie încântătoare. Poseda vraja unei ţări străine. Una din bucuriile principale pentru mine acolo o constituia toaleta. Avea un colac din mahon, mare, splendid. Când te aşezai pe el te simţeai ca o regină pe tron şi pe dată Stăpâna lui Dick devenea Regina Margareta, iar Dickie, fiul ei, Principele Goldie, moştenitorul tronului. Stătea la dreapta pe micul inel care înconjura mânerul elegant de tras apa, din porţelan Wedgwood. Acolo mă retrăgeam dimineaţa, dădeam audienţe, întindeam mâna să-mi fie sărutată, până când cei din casă, care aveau nevoie să intre, îmi cereau supăraţi să ies afară. Pe perete se află un plan în culori al oraşului New York, care mă interesa în mod deosebit. În casă existau câteva gravuri americane, în camera de culcare pentru oaspeţi erau cromolitografii la care ţineam foarte mult. Una, intitulată „sporturi de iarnă”, reprezenta un bărbat pe un lac îngheţat, înfrigurat, trăgea printr-o mică gaură un peşte. Mi se părea un sport tare melancolic. Dar calul de curse „Grey Eddy”, din altă litografie, te fascina prin înfăţişarea lui cutezătoare.

Nu mult înainte de a muri, bunicul meu a cumpărat o casă spaţioasă în Cheshire. La acea vreme era bolnav, iar a doua lui soţie a rămas văduvă relativ tânără. A locuit câtva timp la Cheshire, dar după vreo două spargeri care au speriat-o, a cumpărat în cele din urmă o casă la Ealing, pe atunci aflată la ţară. După cum spunea, de jur împrejur erau copaci. Totuşi pe când mă duceam eu acolo era greu de crezut că a fost chiar aşa, căci în toate direcţiile se întindeau şiruri de case.

Casa şi grădina bunicii aveau un nemaipomenit farmec pentru mine. Camera copiilor oferea diferite posibilităţi de aranjament şi eu am împărţit-o în mai multe „teritorii”. Partea din faţă poseda un bovindou, iar podeaua era acoperită cu o mochetă cu dungi viu colorate. Partea aceasta am botezat-o „Camera Muriel” (poate pentru că mă fascinase cuvântul oriel-window6). Partea din spate a camerei, acoperită cu un Brussels-carpet7, era sala de mese. Cu diferite bucăţi de linoleum formasem încă alte camere. Treceam plină de importanţă şi preocupată, dintr-o cameră în alta a casei mele, murmurând câte ceva în şoaptă. Nursie, liniştită ca întotdeauna, stătea şi croşeta.

O altă fascinaţie o constituia pentru mine patul mare din mahon, cu baldachin şi patru stâlpi, al lui Auntie-Grannie, cu perdele de damasc roşu. Avea saltea de puf şi devreme dimineaţa îmi făceam apariţia, înainte de a fi îmbrăcată, şi mă cocoţam în pat. Grannie era trează de pe la şase dimineaţa şi mă primea bucuroasă. Jos se afla salonul încărcat la refuz cu mobilă încrustată, porţelanuri de Dresda, mereu învăluit în întuneric din cauza serei construite afară. Salonul era folosit numai la recepţii, alături de salon se afla camera de zi, unde aproape invariabil exista, instalată confortabil, o croitoreasă. Dacă mă gândesc acum mai bine aceste femei care coseau formau un fel de anexă inevitabilă la toate gospodăriile. Toate aveau o anumită trăsătură comună. Erau, de obicei, foarte rafinate, nenorocite, tratate cu mare grijă şi amabilitate de stăpâna casei şi de familie, nu însă şi de servitori; li se serveau acolo mesele pe tăvi şi după câte îmi amintesc nu erau în stare niciodată să lucreze vreun articol de îmbrăcăminte care să vină bine. Fiecare lucru era sau prea strâmt sau atârna în cute largi. Răspunsul la oricare plângere era:

— A, da, dar domnişoara James a avut o viaţă atât de nefericită.

Astfel, domnişoara James stătea în camera ele zi şi lucra cu tot felul de tipare în jurul ei şi cu o maşină de cusut în faţă.

Grannie îşi petrecea viaţa în sufragerie într-o stare de mulţumire victoriană. Mobilierul era din mahon greu, cu o masă în mijloc şi scaune în jur. Ferestrele aveau perdele din dantelă de Nottingham. Grannie se aşeza sau într-un fotoliu imens, cu speteaza îmbrăcată în piele, şi scria scrisori, sau într-un fotoliu îmbrăcat în catifea în faţa focului. Mesele, sofaua, şi unele scaune erau încărcate cu cărţi, cărţi puse acolo în mod special şi cărţi căzute din vreun pachet desfăcut. Grannie cumpăra întotdeauna cărţi pentru ea şi pentru cadouri, dar până în cele din urmă se adunaseră prea multe cărţi şi uita cui vroia să le dea sau descoperea, de exemplu, că „drăguţul băieţel al domnului Bennett”, fără să-şi dea ea seama, ajunsese acum să aibă 18 ani şi nu-i mai putea dărui Aventurile Tigrului Timothy.

Tovarăşă de joaca foarte indulgentă, Grannie punea deoparte scrisoarea lungă cu scris neciteţ pe care o scria (liniată pentru a „economisi blocnotesul”) şi începea jocul, încântătoarea trecere de timp, „un pui de la domnul Whiteley”. Bineînţeles că eu eram puiul. Ales de Grannie după tot felul de discuţii cu vânzătorul dacă eram tânăr şi fraged, adus apoi acasă, legat aşa cum li se leagă puilor picioarele şi aripile, pregătit pentru cuptor, cu o ţepuşă pentru a ţine carnea compactă (ţipete de încântare scoase de mine în timp ce eram înţepată), pus la cuptor, fript, adus la masă pe un platou, ascuţirea cuţitului de tăiat, când dintr-o dată puiul învie.

— Eu sunt!

Era punctul culminant – şi operaţia se repeta la infinit.

Unul dintre evenimentele dimineţii era vizita bunicii la cămară, situată lângă uşa care dădea în grădină. Cum ajungea acolo, apăream şi eu imediat. „Ce caută oare o fetiţă aici?” Fetiţa aştepta liniştită, plină de speranţe, uitându-se cu jind prin interesantele colţuri şi rafturi tainice. Şiruri întregi de borcane de gemuri şi conserve, cutii cu fructe uscate, curmale, smochine, prune franţuzeşti, cireşe, pachete de stafide, calupuri de unt, pungi de zahăr, ceai şi făină. Toate proviziile de alimente ale gospodăriei se aflau acolo şi erau scoase cu solemnitate în fiecare dimineaţă cantităţile necesare pentru ziua respectivă. Se făcea de asemenea şi o cercetare pentru a se vedea ce se întâmplase exact cu alocaţiile zilei precedente. La bunica era întotdeauna o masă bogată pentru toată lumea, dar ei nu-i plăcea risipa. După ce se satisfăceau nevoile gospodăriei şi se stabilea problema consumului din ziua precedentă în mod mulţumitor, bunica deşuruba un borcan cu prune uscate franţuzeşti şi atunci plecam în grădină cu mâinile pline.

Găsesc ciudat faptul că unele locuri din copilăria mea îmi apar în amintire întotdeauna în acelaşi anotimp. Amintirea camerei mele de copil, de la Torquay, se conturează mereu într-o după-amiază de toamnă sau de iarnă, iar în cămin arde focul, şi pe paravanul din faţă sunt câteva haine întinse la uscat. Afară pământul e acoperit cu frunze purtate de vânt în vârtejuri şi uneori chiar cu zăpadă. Grădina de la Ealing o revăd în memorie întotdeauna vara, o vară foarte călduroasă. Resimt parcă aerul cald şi mirosul trandafirilor când ies afară prin uşa laterală. Peluza pătrată de dimensiuni reduse, acoperită cu iarbă, înconjurată cu trandafiri înalţi, nu mi se pare mică. Şi acolo aveam o lume a mea. Mai întâi trandafirii, era ceva foarte important. Orice floare veştejită era repede tăiată, celelalte erau aduse în casă şi aranjate în vase mici. Grannie era excesiv de mândră de trandafirii ei, atribuindu-le mărimea frumuseţea „conţinutului oalelor de noapte cu care sunt udaţi, draga mea. Îngrăşământ lichid – nimic nu-l egalează. Nimeni nu are trandafiri ca ai mei.”

Duminica, cealaltă bunică şi, de obicei, doi unchi de-ai ei veneau la masă. Era o minunată zi victoriană. Granny Boehmer, căreia i se spunea Granny B., mama mamei, sosea pe la 11, gâfâind puţin, căci era foarte grasă, chiar mai grasă decât Auntie-Grannie.

După ce, pentru a ajunge la noi, luase o mulţime de trenuri şi de autobuze, pornind într-o adevărată procesiune de la Londra, prima ei mişcare era să scape de ghetele încheiate cu nasturi şi să-şi pună o pereche confortabilă de papuci de casă din lână. Apoi, cu un adânc oftat, Grannie B. se aşeza, la masa din sufragerie şi cele două surori îşi începeau ocupaţiile lor de duminică dimineaţă.

Acestea constau din lungi şi complicate socoteli. Granny B. făcea o mulţime de cumpărături pentru Auntie-Grannie la The Army & Navy Stores8, în Victoria Street. Acest magazin reprezenta centrul universului pentru cele două surori. Liste, cifre, socoteli erau parcurse cu multă bucurie de amândouă. Aveau loc discuţii asupra calităţii mărfurilor: „Nu ţi-ar fi plăcut deloc, Margaret. Nu era un material de calitate, era ceva destul de ordinar, nici nu se compară cu catifeaua aceea de culoarea prunei de data trecută.”

Apoi Auntie-Grannie îşi aducea punga mare pe care o priveam întotdeauna cu respect şi evlavie, considerând-o ca semnul exterior şi vizibil al unei bogăţii imense. În despărţirea din mijloc se găseau o mulţime de piese de aur, iar celelalte despărţituri erau umflate cu piese de jumătăţi de coroane, şase pence sau câte o monedă de cinci pence. Socotelile pentru diferitele reparaţii şi micile cumpărături erau încheiate. Cumpărăturile de la Army and Navy Stores, cred că se făceau pe bază de cec şi presupun că Auntie-Grannie mai adăuga şi ceva bani în numerar, ca un dar pentru timpul şi bătaia de cap a lui Granny B.