Agatha Christie

Privind în urmă devin din ce în ce mai sigură de un anumit lucru. Gusturile mele au rămas esenţialmente aceleaşi. Lucrurile cu care îmi făcea plăcere să mă joc când eram mică mi-au plăcut şi mai târziu în viaţă.

Iată, de exemplu, casele.

Aveam, presupun, destul de multe jucării: un pat pentru păpuşă cu cearşafuri şi pături adevărate şi cuburile pentru construcţii ale familiei, preluate de la sora mea mai mare şi de la fratele meu. Multe din lucrurile mele de joacă erau improvizate de mine. Tăiam poze din vechi reviste ilustrate şi le lipeam în albume din hârtie de împachetat. Tăiam bucăţi din resturi de tapete şi le lipeam pe cutii. Era un proces îndelungat care se desfăşura pe îndelete.

Dar sursa principală a distracţiilor mele, când mă jucam în casă, rămânea, fără îndoială, casa păpuşilor. Era o casă obişnuită, cu o faţadă pictată care se deschidea, descoperind bucătăria, camera de zi şi holul la parter, două dormitoare şi baia la etaj. Aşa era la început. Mobila fusese achiziţionată piesă cu piesă. La acea vreme se găsea în magazine un mobilier foarte bogat pentru păpuşi, destul de ieftin. Aveam destui bani de buzunar pentru asta: tot mărunţişul de aramă pe care se întâmpla să-l aibă tata în buzunar în fiecare dimineaţă. Mă duceam la el în cameră, să-i spun bună dimineaţa, şi mă uitam pe toaletă să văd ce hotărâse Soarta pentru mine în acea zi. Doi pence? Cinci ponce? O dată chiar o monedă de unsprezece pence. Uneori însă nici o monedă de aramă. Tocmai această nesiguranţă făcea ca situaţia să fie palpitantă.

Cumpărăturile mele erau întotdeauna cam aceleaşi. Acadele – singurul fel de bomboane pe care mama îl considera sănătos – cumpărate de la domnul Wylie, care avea o prăvălie la Tor. Bomboanele erau făcute acolo, de el. De cum intrai în prăvălie ştiai imediat ce se prepară în acea zi, după mirosul plăcut de caramele care fierbeau mirosul tare de mentă, de ananas, de zahăr ars sau mirosul puternic de dropsuri cu aromă de pere pe care tocmai le prepara.

Oricare sortiment costa opt pence o livră. Cheltuiam cam vreo patru pence pe săptămână, cam câte un penny pentru fiecare soi. Apoi trebuia să dau un penny pentru copiii părăsiţi (se afla o casetă pe masă, la intrare). Începând din septembrie se puneau deoparte câţiva penny pentru că unele cadouri de sărbători se cumpărau şi nu se făceau. Restul de bani era cheltuit pentru mobilatul şi înzestrarea casei păpuşilor. Îmi amintesc şi acum cât mă încântau micile mele cumpărături. Alimentele de exemplu. Pui, ouă, costiţă, o prăjitură pentru nuntă, un picior de miel, mere, portocale, peşte, budincă – toate din carton. Existau coşuleţe cu farfurii, cuţite, furculiţe şi linguri, ca şi servicii de pahare. Venea apoi mobilierul propriu-zis. În salon existau scaune îmbrăcate în satin albastru, unde am mai adăugat o sofa şi un impozant fotoliu aurit. Apoi toaletele cu oglinzi, mese lustruite rotunde pentru sufragerie şi un mobilier de sufragerie îmbrăcat într-un oribil brocart portocaliu, vase din metal pentru pus în mijlocul mesei sau vase pentru flori, lămpi. Găseai de asemenea toate obiectele de uz casnic, perii, mături, făraşe, găleţi, crătiţi.

Foarte curând casa păpuşilor mele devenise mai de grabă un fel de depozit de mobilă.

Puteam, oare, mă întrebam eu, să mai am încă o casă de păpuşi?

Mama considera că o fetiţă nu putea avea două case pentru păpuşi. De ce n-aş folosi, sugeră ea plină de inspiraţie, un dulap? Aşa că am pus mâna pe un dulap şi a fost grozav. La ultimul etaj al casei exista o încăpere, construită iniţial de tata pentru a face două dormitoare, dar fratele şi sora mea se jucau acolo, cu multă plăcere, aşa că a rămas în această stare. De-a lungul pereţilor se aflau rafturi cu cărţi şi dulapuri, mijlocul încăperii era liber. Mi s-a dat un dulap cu patru rafturi, o parte a unei debarale construită în perete. Mama a găsit diferite bucăţi de tapet care puteau fi lipite pe rafturi, în chip de covoare. Casa originală a păpuşilor a fost pusă deasupra dulapului, aşa că acum posedam o casă cu şase etaje.

Bineînţeles, casa mea avea nevoie şi de o familie ca să locuiască în ea. Am procurat o mamă, un tată, doi copii şi o îngrijitoare, din soiul acela de păpuşi cu cap de porţelan şi membre umplute cu tărâţe. Din resturi de cârpe, mama mi-a făcut veşminte pentru ele. Ba, chiar tatălui i-a lipit o barbă şi mustăţi. Era perfect – o familie completă. Nu-mi aduc aminte să fi avut cumva şi personalităţi distincte, deoarece pentru mine nu erau de fapt persoane, ci existau doar ca simpli ocupanţi ai casei. Dar era plăcut să vezi familia adunată în jurul mesei. Farfurii, pahare, pui fript şi o budincă roz au alcătuit meniul primei mese din casa mea de păpuşi.

O distracţie în plus mi-o procura mutatul. O cutie solidă de carton prezenta vagonul pentru mutări. Încărcăm tot mobilierul în acest camion şi-l trăgeam de o sfoară în jurul camerei de mai multe ori şi apoi „soseam la casa nouă”. (Asta se întâmpla cel puţin o dată pe săptămână.) Îmi dau seama foarte bine că de atunci am tot continuat să mă joc cu case. Am locuit în nenumărate case, am cumpărat case, am schimbat unele case pentru altele. Am mobilat case, am decorat case, am făcut schimbări structurale la diferite case. Case! Fie binecuvântate casele!

Dar să mă întorc la trecut. Ce lucruri ciudate îţi apar în faţă când strângi la un loc crâmpeie de amintiri din viaţa ta dusă. Îţi aduci aminte de întâmplări fericite, dar îţi aminteşti foarte puternic şi de momentele de frică, cred. Destul de curios, dar durerea şi nefericirea sunt foarte greu de evocat. Nu vreau să spun că nu mi le amintesc. Le rememorez, dar fără a le simţi. Mă revăd foarte bine în prim plan. „Iat-o pe Agatha teribil de nefericită”; „Iat-o pe Agatha durând-o un dinte”. Dar nu simt nefericirea şi nici durerea. Dar, într-o bună zi, când simt dintr-o dată mirosul teiului, îmi aduc aminte de trecut şi revăd o zi lângă un tei, simt plăcerea cu care mă tăvălesc pe jos, simt mirosul ierbii şi apoi încerc plăcutul sentiment al verii, văd un cedru în apropiere, dincolo de râu. În acel moment apare simţământul de a fi una cu viaţa. De data asta nu e vorba numai de o amintire pe care o evoc cu mintea, ci de sentimentul în sine. Îmi aduc foarte bine aminte un câmp liber cu ciuboţica cucului. Cred că încă nu aveam cinci ani, de vreme ce mă dusesem acolo cu Nursie. Asta era pe când stăteam la Ealing cu Auntie-Grannie. Am urcat un deal, apoi nu mai era nimic altceva decât câmpuri şi am ajuns la un loc anume, acoperit de flori galbene. Ne duceam acolo, asta îmi amintesc bine, destul de des. Nu ştiu dacă amintirea pe care o păstrez este din prima dată sau de mai târziu, dar frumuseţea acelui câmp mi-o aduc aminte şi o simt. Cred că de mulţi ani nu am mai văzut un câmp cu ciuboţica cucului. Am văzut poate ici şi colo câteva fire de ciuboţica cucului amestecate printre alte flori. Dar un câmp întreg, cât vezi cu ochii, plin de ciuboţica cucului aurie, la început de vară, este într-adevăr ceva. M-a impresionat atunci şi mi-l amintesc şi acum.

Care lucruri ţi-au făcut cea mai mare plăcere în viaţă? Cred că este o chestiune personală, care diferă de la om la om. În ceea ce mă priveşte, scormonindu-mi amintirile şi reflectând, cred că cele mai plăcute momente din existenţa mea au fost clipele liniştite din toate zilele. Acelea sunt desigur şi clipele când am fost cel mai fericită, împodobind părul alb al lui Nursie cu funde albastre, jucându-mă cu Tony, făcând o cărare cu pieptenele de-a lungul spatelui lui lat, galopând pe caii din fantezia mea şi sărind peste râul din grădină, închipuit şi el tot de mine. Fugind după cerc de-a lungul staţiilor de pe linia de metrou. Jocurile vesele cu mama, mai târziu. Mama citindu-mi din Dickens, furând-o treptat somnul, ochelarii alunecându-i până la jumătatea nasului.

— Mamă, adormi!

La care, mama răspundea plină de demnitate:

— Nici gând, drăguţa mea, nu-mi e deloc somn.

Câteva minute mai târziu dormea. Îmi amintesc şi acum cât era de caraghioasă cu ochelarii alunecaţi pe nas şi cât de mult o iubeam în acea clipă.

Este curios, dar numai când vezi oameni arătând caraghios, îţi dai seama cât de mult îi iubeşti! Poţi să admiri pe cineva pentru că este chipeş, amuzant, fermecător. Dar toate astea dispar când apare o urmă de ridicol. I-aş da un sfat unei fete care este pe punctul de a se mărita: închipuie-ţi că alesul tău are un guturai grozav. Strănută, nasul îi e înfundat, ochii înlăcrimaţi. Ce simţi? Este o bună încercare, într-adevăr. Ceea ce trebuie să simtă cineva pentru un soţ, cred că este dragostea, tandreţea, adică afecţiunea care va accepta toate guturaiurile şi toate micile boli fără nici un efort. Pasiunea numai atunci trebuie verificată.

Dar căsătoria înseamnă mai mult decât dragostea. Susţin un punct de vedere mai demodat şi anume că e necesar respectul. Respectul care nu trebuie confundat cu admiraţia. A fi în admiraţia bărbatului tău toată viaţa, cred, devine un lucru teribil de plictisitor. Ar fi ca şi cum ai avea mereu o durere în ceafă. Respectul este ceva la care nu trebuie să te gândeşti, ştii cu mulţumire că există şi asta e suficient; aşa după cum bătrâna irlandeză spunea despre bărbatul ei „El este capul meu. El gândeşte!” De asta cred că are nevoie o femeie. Vrea să simtă că în tovarăşul ei de viaţă există integritatea, că se poate bizui pe el şi că poate să-i respecte judecata, că atunci când trebuie luată o hotărâre dificilă poate să o lase cu toată încrederea pe seama lui.

Este curios să priveşti înapoi, la viaţa ce s-a scurs, la toate întâmplările şi scenele petrecute, la atâtea şi atâtea fleacuri. Dar dintre toate acestea ce are mai multă importanţă? Ce se află dincolo de selecţia făcută de memorie? Ce determină alegerea lucrurilor pe care ni le amintim? Este ca şi cum te-ai duce în pod şi ai deschide un cufăr mare plin cu vechituri şi răscolind în el ai spune: „Vreau asta, şi asta şi asta”. Întreabă pe trei sau patru oameni diferiţi ce-şi amintesc dintr-o călătorie în străinătate şi vei fi surprins de varietatea răspunsurilor pe care le vei primi. Îmi aduc aminte de un băiat de 15 ani, fiul unor prieteni ai noştri, care a fost dus la Paris, în vacanţa de primăvară. Când s-a întors, un prieten cam prostănac al familiei l-a întrebat cu accentul jovial socotit ca fiind potrivit pentru a te adresa tinerilor:

— Ei bine, băiete, ce te-a impresionat cel mai mult la Paris? Ce-ţi aminteşti?

Băiatul a răspuns imediat:

— Coşurile. Coşurile de pe casele de acolo sunt cu totul altele decât cele din Anglia.

Din punctul lui de vedere remarca era foarte justă. Câţiva ani mai târziu, a început să studieze artele plastice. Deci fusese vorba de un amănunt vizual, care într-adevăr l-a impresionat, făcându-l să vadă că Parisul era altfel decât Londra.

Iată o altă amintire. Când fratele meu a fost reformat şi trimis acasă din Africa de Est, a adus cu el un slujitor, un băştinaş, Shebani. Dornic să-i arate acestui simplu african minunăţiile Londrei, fratele meu a închiriat un automobil şi a făcut împreună cu Shebani turul Londrei. L-a dus la Westminster Abbey, la Buckingham Palace, la Parlament, Guildhall, Hyde Park şi aşa mai departe. În cele din urmă, când au sosit acasă l-a întrebat pe Shebani.

— Ce crezi despre Londra?

Shebani şi-a rotit ochii:

— Este minunat. Nu m-am gândit niciodată că voi vedea aşa ceva.

Fratele meu a dat cu satisfacţie din cap.

— Şi ce te-a impresionat cel mai mult? l-a întrebat.

Răspunsul a venit spontan.

— Magazinele atât de minunate, nimeni nu fură, nu se înghesuie. Toată lumea trece în ordine. Da, într-adevăr Anglia este un loc minunat.

Puncte de vedere. Punctul de vedere al unui copil. Toţi am avut cândva un asemenea punct de vedere dar ne-am îndepărtat atât de mult, trăind, încât e greu să ne mai întoarcem la el, să-l recăpătăm. Îmi amintesc de nepoţelul meu, Matthew, când avea cred vreo doi anişori şi jumătate. Nu ştia că mă aflam pe aproape, îl urmăream din capul scărilor. Cobora cu foarte multă grijă. Era o nouă realizare pentru el şi se simţea mândru, dar totuşi puţin speriat. Murmura de unul singur: „Asta-i Matthew care coboară scările. E Matthew. Matthew coboară scările. Asta e Matthew care coboară scările.”

Mă întreb dacă toţi începem viaţa gândindu-ne la noi, de îndată ce putem să ne gândim ca o persoană desprinsă de cea care observă. Mi-am spus oare vreodată „Asta e Agatha cu eşarfa de seară ducându-se în sufragerie?” Este ca şi cum trupul nostru, în care ne găsim instalat spiritul, ne-ar fi străin nouă. O entitate al cărei nume îl cunoaştem, ne înţelegem perfect cu ea, dar nu suntem pe deplin identificaţi în ea. Suntem Agatha, mergând la plimbare, Matthew coborând scările. Ne vedem mai curând decât ne simţim.

Şi apoi într-o zi ne găsim într-o altă etapă a vieţii. Nu mai este „Matthew care coboară scările”, dintr-o dată a devenit: Eu cobor scările. Definirea eu-lui reprezintă primul pas în desfăşurarea unei vieţi personale.

PARTEA A II-A

„Fete şi băieţi, haide-ţi să vă jucaţi”

I

Atât timp cât nu-ţi întorci privirile spre trecut, nu-ţi dai seama de părerea extraordinară pe care o are un copil despre lume. Unghiul de vedere este complet diferit de cel al adultului, totul rămâne în afară de orice proporţie.

Copiii pot face aprecieri dibace despre ce se petrece în jurul lor şi să-şi formeze o judecată corectă în privinţa oamenilor şi a caracterelor. Dar în ce fel se prezintă lucrurile şi de ce, asta nu-i preocupă niciodată, parcă.

Cred că pe când aveam vreo cinci ani, tata a început să fie tracasat de probleme financiare. Când a murit bunicul meu existau patru membri în consiliul de administraţie. Unul era foarte bătrân şi cred că s-a retras din afaceri, altul a intrat curând după aceea într-un spital de alienaţi mintali, iar ceilalţi doi, oameni cam de o vârstă cu bunicul, au murit nu la mult timp după el. În unul din aceste cazuri a preluat fiul. Dacă a fost o pură incompetenţă sau dacă în timpul înlocuirii cineva a aranjat totul astfel încât să tragă nişte profituri, nu ştiu. Ştiu însă că unul dintre membrii consiliului de mai târziu, a cărui situaţie financiară era într-o stare foarte proastă, s-a sinucis. În orice caz întreaga situaţie s-a schimbat, aşa după cum am precizat. De problemele tatei se ocupau avocaţii şi oamenii lui de afaceri de la New York. El nu-i întreba nimic şi avea încredere în toţi. Fuseseră atât prietenii tatălui lui, cât şi ai lui. A fost sfătuit să vândă unele terenuri din vest pe baza faptului că titlurile de proprietate erau oarecum îndoielnice. Cercetându-se mai târziu această problemă s-a constatat că nu era deloc aşa. Dar au fost vândute şi pentru o sumă ridicol de mică. Cred că s-au întâmplat mai multe lucruri de acest fel.

Tata a fost uimit şi deprimat, dar nefiind un om de afaceri experimentat nu a ştiut ce să facă. Le-a scris bunului şi dragului cutărică şi dragului cutare şi aceştia i-au răspuns, fie dându-i tot felul de asigurări, fie dând vina pe starea pieţii, pe scăderea preţurilor şi altele asemenea. Cam pe atunci a primit o moştenire din partea unei mătuşi mai în vârstă şi presupun că aceşti bani l-au ajutat să iasă din încurcătură un an sau doi, iar veniturile pe care se cuvenea să le dobândească au venit.

Tot cam pe atunci sănătatea lui a început să se şubrezească. De mai multe ori a avut ceea ce se presupunea a fi un atac de cord, un termen vag care cuprindea aproape totul. Grijile financiare cred că i-au afectat în mod defavorabil sănătatea. Remediul cel mai imediat părea să fie acel al economiilor. Modalitatea obişnuită de-a acţiona într-o asemenea împrejurare era pe atunci să pleci şi să locuieşti câtva timp în străinătate. Aceasta nu din pricina impozitelor pe venituri, care erau mici la acea vreme, cred că vreun şilling la o liră, ci deoarece costul vieţii era mult mai scăzut în străinătate decât în Anglia. Aşa că procedura era să închiriezi casa cu servitori cu tot la un preţ cât mai bun şi să te duci în sudul Franţei la un hotel mai ieftin.

Această migraţiune s-a petrecut, după câte îmi amintesc, pe când aveam eu şase ani.

Ashfield a fost închiriat cum se cuvenea, cred unor americani, care au plătit un preţ bun şi familia s-a pregătit de plecare. Ne duceam la Pau, în sudul Franţei, eram foarte emoţionată în faţa acestei perspective. Ne duceam într-un loc unde aveam să vedem munţii, aşa spunea mama. Am pus o mulţime de întrebări despre munţi. Erau foarte, foarte înalţi? „Mai înalţi decât turla bisericii St. Mary?” am întrebat eu foarte interesată. Pentru mine era cel mai înalt lucru pe care-l ştiam. Da, munţii erau mult, mult mai înalţi; se ridicau până la sute şi mii de metri. M-am retras în grădină cu Tony şi, ronţăind o bucată enormă de coajă de pâine uscată căpătată de la Jane, din bucătărie, m-am apucat să mă gândesc la toate acestea şi să încerc să-mi închipui munţii. Mi-am lăsat capul pe spate şi mi-am aţintit ochii spre ceruri. Aşa trebuiau să arate munţii; înălţându-se şi tot înălţându-se, sus, sus, sus până când se pierdeau în nori. Era un gând care-mi inspira respect şi frică.

Mama iubea munţii, niciodată nu se prăpădise după mare, ne spunea ea. Eram sigură că munţii aveau să fie unul dintre lucrurile cele mai importante din viaţa mea.

Ceea ce mă întrista în legătură cu plecarea era despărţirea de Tony. Tony, evident, nu fusese închiriat cu casa, el fusese dat în grija unei fete din casă, Froudie, măritată cu un tâmplar şi care nu locuia departe şi se oferise să-l ţină pe Tony. L-am sărutat peste tot şi el a răspuns lingându-mă pe faţă, pe gât, pe braţe, pe mâini.

Privind acum înapoi, condiţiile de atunci ale unei călătorii în străinătate par extraordinare. Bineînţeles că nu existau paşapoarte şi nici un formular de completat. Cumpărai bilete pentru tren, rezervai cabine la vagonul de dormit şi asta era tot ceea ce aveai de făcut. Nu se putea nimic mai simplu. Dar Bagajele! (Numai majusculele pot explica ceea ce însemna să faci atunci bagaje.) Nu ştiu ce conţineau bagajele restului familiei, dar îmi aduc aminte foarte bine ce a luat mama cu ea. Mai întâi erau trei mari cufere. Cel mai marc, înalt de peste 1,50 metri, avea înăuntru două sertare; erau apoi cutii pentru pălării, valize mari de piele, cufere de tipul numit cufere de cabină, făcute în America şi care puteau atunci fi văzute adesea pe coridoarele hotelurilor. Erau mari şi îmi închipui foarte grele.

Cu vreo săptămână cel puţin înainte de plecare, mama era înconjurată în dormitor de cufere. De vreme ce, după standardele timpului, nu o ducea bine cu banii, nu aveam o cameristă. Mama a făcut singură bagajele. Acţiunea premergătoare a fost aceea a „clasării” lucrurilor. Marile garderoburi şi scrinuri erau deschise şi mama sorta lucruri ca flori artificiale, panglici, bijuterii. Toate acestea, era evident, necesitau ore şi ore de sortare înainte de a fi împachetate în sertarele diferitelor cufere.

Bijuteriile nu erau ca azi formate din câteva piese de „bijuterii adevărate” şi „imitaţii” în mari cantităţi. Bijuteriile false erau considerate a fi de prost gust, cu excepţia vreunei broşe vechi din sticlă. Bijuteriile de valoare ale mamei constau din „catarama mea din diamante, semiluna din diamante şi inelul meu de logodnă cu diamant!”. Celelalte podoabe ale ei erau adevărate, dar comparativ nu prea scumpe. Totuşi pentru noi prezentau un mare interes, aşa că erau: „colierul meu indian”, „setul meu florentin”, „cameliile mele” şi aşa mai departe. Mai existau încă şase broşe care ne preocupau foarte mult pe sora mea şi pe mine: „peştii” – cinci peşti mici din diamante, „vâscul” – o broşă mică cu perle şi diamante, „violeta mea de Parma”, „măceşul meu” – o altă broşa ca o floare, un trandafir emailat cu frunze din diamante în jur şi „măgarul meu”, bijuteria favorită cea mai importantă – o perlă montată în diamante asemenea capului unui măgar. Erau toate hărăzite nouă, după moartea mamei. Madge trebuia să aibă violeta de Parma (floarea ei favorită), semiluna de diamante şi măgarul. Eu urma să moştenesc trandafirul, catarama cu diamante şi vâscul. Această împărţire pentru viitor fusese făcută în familia mea de bună voie. Ea nu implica sentimente de tristeţe legate de moarte, ci o caldă apreciere în privinţa beneficiilor care aveau să existe.

Toată casa era plină de tablouri în ulei cumpărate de tata. Să înghesui cât mai multe tablouri pe pereţi era la modă pe atunci. Unul îmi fusese hărăzit mie, o marină mare cu o femeie tânără râzând afectat, prinzând un băiat într-o plasă. Pentru mine, copilul de atunci, reprezenta cel mai înalt exemplu de frumuseţe şi parcă mă întristez când mă gândesc ce părere proastă aveam despre acest tablou când a trebuit să clasez tablourile pentru a le vinde. Nici măcar din punct de vedere sentimental nu am fost în stare să păstrez niciunul. Trebuie să recunosc că gustul tatei în materie de pictură era foarte prost. Pe de altă parte, toate mobilele pe care le-a cumpărat erau adevărate giuvaieruri. Avea o pasiune pentru lucruri antice şi birourile Sheraton şi scaunele Chippendale pe care le cumpărase foarte ieftin, căci pe atunci era la mare preţ bambusul. Sunt o încântare să le priveşti, având o mare valoare, încât mama a fost în stare, după moartea tatei, să facă rost de bani pentru a ne întreţine, vânzând multe dintre piesele cele mai bune.

Tata, mama şi bunica aveau toţi trei o mare pasiune de a colecţiona porţelanuri. Când Grannie a venit mai târziu să locuiască împreună cu noi la Ashfield, şi a adus colecţia de porţelanuri de Dresda şi Capo di Monte, nenumărate dulapuri au fost umplute cu ele. De fapt a fost necesar să se facă dulapuri noi pentru a găsi loc tuturor porţelanurilor ei. Fără tăgadă eram o familie de oameni cărora le plăcea să facă colecţii şi la rândul meu moştenisem aceste atribute. Singurul lucru trist aici este că, dacă moşteneşti o colecţie bună de porţelanuri şi nişte mobilier, asta nu te scuteşte ca să nu începi şi tu o colecţie. Pasiunea colecţionatului trebuie totuşi să fie satisfăcută; cât despre mine, adunasem o seamă de piese de mobilă ornamentată şi diverse obiecte mici care nu figurau în colecţiile părinţilor mei. Înainte de a porni în călătoria noastră a fost necesar să se ia o seamă de măsuri în casă. O mulţime de porţelanuri, aşa cum le numea mama „porţelanuri de închiriat” au apărut şi au umplut rafturile, poliţele de la cămine, birourile şi mesele. Cei care închiriaseră casa nu vroiau să răspundă pentru obiectele de porţelan valoroase. Totuşi, la timpul respectiv, lucrurile au fost puse bine, cuferele au fost umplute şi legate gata pentru călătorie şi am pornit cu adevărat spre Franţa.

Cea mai de seamă amintire de la acest mare eveniment este legată de un pardesiu nou care mi s-a cumpărat. Acesta m-a umplut de încântare. Era albastru închis, cu o tăietură militară şi nasturi de aramă. Când a venit ziua plecării eram atât de emoţionată încât m-am simţit rău şi nu eram în stare să scot nici un cuvânt. Când mă emoţionam cu adevărat de ceva, îmi pierdeam complet graiul. Prima amintire pregnantă pe care o păstrez de la plecarea în străinătate a fost urcarea pe vapor, la Folkestone. Mama şi cu Madge au privit trecerea Canalului cu cea mai mare seriozitate. Suferea de rău de mare şi s-au retras imediat în salonul doamnelor pentru a se întinde. Şi-au închis ochii, sperând să ajungă în Franţa fără să le fie prea rău. Cu câtă experienţă căpătasem în plimbările cu bărci mici eram convinsă că nu sufăr de rău de mare. Tata m-a încurajat în această convingere, aşa că am rămas pe punte cu el. Cred că marea era foarte liniştită, dar am acordat mult credit nu mării calme ci forţei mele de a face faţă mişcării apei. Am ajuns la Boulogne şi m-am bucurat să-l aud pe tata spunând:

— Agatha este un foarte bun marinar.

Nu mă gândisem, până în clipa când am debarcat pe pământul Franţei, că acolo se vorbea o altă limbă.

În timp ce treceam o barieră, cineva mi-a strigat ceva în cuvinte cu totul de neînţeles. Natural că n-am dat nici o atenţie.

— Votre billet, mademoiselle. Hey, là, la petite mademoiselle, votre billet, s’il vous plaît.15

Plină de dispreţ am trecut mai departe. Din fericire, în acea clipă a sosit tata cu biletele.

A doua emoţie am încercat-o când m-am gândit că o să dorm în tren. Împărţeam o cabină cu mama şi am fost pusă să mă cocoţ în patul de sus. Mama întotdeauna avea o mare pasiune pentru aerul curat, căldura umedă din cabinele din wagon-lits era cumplită pentru ea. Mai toată noaptea mi s-a părut că mă trezeam şi o vedeam pe mama cu fereastra lăsată în jos şi cu capul afară, respirând aerul nopţii.