Agatha Christie

În dimineaţa următoare, devreme, am sosit la Pau. Autobuzul hotelului Beausejour aştepta, aşa că ne-am urcat, cele 18 bagaje ale noastre fiind aduse separat. Am ajuns la hotel. Avea o terasă mare afară spre Pirinei.

— Uite, colo, a spus tata. Vezi? Acolo sunt Pirineii, Munţii de zăpadă.

Mi-am îndreptat privirile într-acolo. A fost una din deziluziile cele mai mari ale vieţii mele, o deziluzie pe care nu am uitat-o niciodată. Unde erau înălţimile acelea îndreptate în sus, sus de tot, spre slava cerului, deasupra capului meu, dincolo de contemplaţie şi înţelegere? În schimb, am văzut la oarecare distanţă, la orizont, ceva ce arăta asemenea unor dinţi, doar la câţiva centimetri deasupra câmpiei. Aceia? Aceia erau munţi? N-am spus nimic, dar încă şi acum mai simt teribila dezamăgire.

II

Trebuie să fi stat vreo şase luni la Pau. Era o viaţă cu totul nouă pentru mine. Tata, mama şi Madge au fost curând prinşi într-un vârtej de activităţi. Tata găsise mai mulţi prieteni americani care se aflau acolo, a făcut apoi o mulţime de cunoştinţe la hotel, aveam şi scrisori de recomandare din partea unor prieteni ai noştri către diferite persoane care locuiau la alte hoteluri şi pensiuni.

Mama a angajat, pentru a avea grijă de mine, un fel de guvernantă cu ziua, de fapt o englezoaică, o femeie care trăise însă toată viaţa ei la Pau şi vorbea franceza tot atât de bine ca şi engleza, dacă nu şi mai bine chiar. Ideea era să mă înveţe franceza. Dar planul nu s-a realizat aşa cum se aştepta. Domnişoara Markham (cam aşa cred că o chema) venea în fiecare dimineaţă şi mă lua la plimbare, în timpul plimbării îmi arăta diferite obiecte spunându-le numele în franceză. „Un chien, une maison, un gendarme, le boulanger”16. Le repetam cu grijă, dar evident când aveam de pus o întrebare o făceam în engleză, iar domnişoara Markham îmi răspundea de asemenea în engleză. După câte îmi amintesc eram cam plictisită de interminabile plimbări în tovărăşia domnişoarei Markham, care era drăguţă, conştiincioasă şi plictisitoare. În curând mama a hotărât că nu voi învăţa niciodată franceza cu domnişoara Markham şi că trebuia să iau sistematic lecţii cu o franţuzoaică, în fiecare după-masă. Noua achiziţie se numea Mademoiselle Mauhourat. Era mare, grăsuţă, purta nenumărate cape mici cafenii.

Toate camerele, pe atunci, erau supraîncărcate cu mobilier şi cu tot felul de statuete şi ornamente. Mademoiselle Mauhourat era o repezită. Umbla prin cameră mişcându-şi umerii, gesticulând cu mâinile, dând din coate şi mai devreme sau mai târziu termina prin a răsturna vreun bibelou de pe o masă, spărgându-l. Devenise hazul familiei. Tata spunea:

— Îmi aminteşte de pasărea aceea pe care ai avut-o, Agatha. Daphne se numea, nu? Mare, stângace, răsturnându-şi mereu tăviţa cu seminţe.

Mademoiselle Mauhourat era mai ales plină de efuziuni sentimentale şi asta mă făcea foarte timidă. Pe zi ce trecea îmi venea şi mai greu să fiu receptivă la ce spune. Scotea tot felul de sunete subţiri şi ascuţite, de gânguriri ca: „Oh, la chère mignonne! Quelle est gentille, cette petite! Oh, la chère mignonne! Nous allons prendre des leçons très amusantes, n’est ce pas?”17 Mă uitam la ea politicos, dar cu un aer rece. Apoi, când mama îmi arunca o privire aspră, murmuram în mod neconvingător: „Oui, merci”, ceea ce reprezenta cam toate cunoştinţele mele de franceză de care dispuneam pe atunci.

Lecţiile de franceză se desfăşurau cu bunăvoinţă. Eram, ca de obicei, docilă, dar tot pe atât de prostănacă. În orice caz mama, care vroia întotdeauna să vadă repede rezultatele, era nemulţumită de progresul meu.

— Nu progresează cum ar trebui, Fred, se plângea ea tatei.

Tata, întotdeauna binevoitor, spunea:

— Aşteaptă, Clara, aşteaptă. Femeia nu vine decât de zece zile.

Dar mama nu era omul care să aştepte. Ea vroia rezultatele repede şi trebuie să declar că de obicei reuşea să le obţină. Punctul culminant a fost atins când am avut o uşoară indispoziţie, aşa cum au copiii, începuse cu o stare gripală, urmată de guturai, temperatură, mă simţeam rău şi nu aveam chef de nimic; şi în această stare nu puteam s-o suport pe Mademoiselle Mauhourat.

— Te rog, imploram eu, te rog, dă-mi voie să nu fac lecţii azi după masă. Nu vreau.

Mama se dovedea întotdeauna înţelegătoare când era vorba de ceva adevărat. A fost de acord. La vremea respectivă M-le Mauhourat sosi cu toate capele ei. Mama i-a explicat că am temperatură, că nu ies din casă şi că ar fi poate mai bine să nu iau lecţii în acea zi. Atunci M-le Mauhourat a început dintr-o dată să se agite în jurul meu, dând din coate, fâlfâindu-şi capele, şi îi simţeam suflarea pe la ceafă. „Oh, la pauvre mignonne, la pauvre petite mignonne”. Avea să-mi citească, să-mi spună poveşti, declară ea, avea să o distreze pe „la pauvre petite”.

Am îndreptat spre mama priviri agonizante. Nu puteam suferi aşa ceva. Nu puteam suporta nici un minut. Vocea lui M-le Mauhourat continua să se audă, ascuţită, subţire, exact ceea ce nu-mi place mie la o voce. Ochii mei implorau: „Ia-o de aici. Te rog, ia-o”.

Cu fermitate, mama a tras-o spre uşă.

— Cred că e mai bine ca Agatha să nu fie tulburată deloc în după masa asta, spuse ea.

A condus-o pe M-le Mauhourat afară, apoi s-a întors la mine dând din cap.

Foarte bine, dar nu trebuie să faci atâtea mutre.

— Mutre? am întrebat eu.

— Da, toate strâmbăturile acelea şi toate privirile disperate pe care mi le aruncai tot timpul. M-le Mauhourat îşi putea da foarte bine seama că vroiai ca ea să plece.

Eram supărată. Nu dorisem să fiu nepoliticoasă.

— Dar, mamă, nu erau mutre franţuzeşti, erau doar mutre englezeşti pe care le făceam.

Mama a fost foarte amuzată şi mi-a explicat că mutrele reprezentau o limbă internaţională, înţeleasă de toată lumea, din toate ţările. Totuşi i-a spus tatei că M-le Mauhourat nu-i părea prea bună, şi că intenţiona să caute pe altcineva. Tata a declarat că va fi cu atât mai bine că nu ni se vor mai sparge şi alte porţelanuri. Apoi a adăugat:

— Dacă aş fi în locul Agathei aş găsi că această femeie e de nesuferit.

Eliberată de ajutoarele lui Miss Markhal, şi M-le Mauhourat, am început să mă distrez şi eu. În acelaşi hotel cu noi locuia şl doamna Selwyn, văduva sau poate nora episcopului Selwyn, cu fiicele ei, Dorothy şi Mary. Dorothy (Dar) era cu un an mai mare decât mine, iar Mary cu un an mai mică. Foarte curând am devenit de nedespărţit.

Singură, eram bună, cuminte şi ascultătoare, dar în tovărăşia altor copii deveneam imediat gata să fac tot felul de pozne, în special noi trei scoteam sufletul nefericiţilor chelneri din sala restaurantului. Într-o seară am pus în toate solniţele în loc de sare, zahăr. În altă zi am pus coji de portocală, tăiate ca nişte purcei, în farfurii, chiar înainte de a suna clopotul pentru masă.

Chelnerii aceia francezi erau cei mai cumsecade oameni pe care i-am văzut vreodată, în special Victor, cel care ne servea pe noi. Era scund de statură, cu un nas lung care se strâmba în tot felul de mişcări spasmodice. Mi se părea că miroase oribil (era prima mea întâlnire cu usturoiul). Cu toate festele pe care i le jucam, nu ne purta pică şi era amabil cu noi. Tăia cu multă îndemânare şoricei din ridichi. Şi dacă nu eram pedepsiţi pentru toate isprăvile noastre se datora faptului că Victor, cel loial, nu se plângea niciodată conducerii şi nici părinţilor.

Prietenia mea cu Dar şi Mary a însemnat pentru mine mai mult decât oricare prietenie de până atunci. Poate pentru că eram la o vârstă când devenea mai fascinant să întreprinzi acţiuni împreună cu alţii decât singur; sau poate că şi aveam multe trăsături comune cu ele. Toate trei puneam la cale nenumărate isprăvi şi ne distram grozav de-a lungul acelor luni de iarnă. Bineînţeles că adesea ne găseam în încurcătură din cauza poznelor noastre, dar numai într-o singură împrejurare am fost indignate, pe drept cuvânt, din pricina nedreptăţii care ni s-a făcut.

Mama şi cu doamna Selwyn stăteau amândouă fericite de vorbă în salonul doamnei Selwyn, când, camerista a adus un mesaj: „Cu complimentele belgienei care locuieşte în cealaltă aripă a hotelului. Ştiu doamna Selwyn şi doamna Miller că copiii lor se plimbă pe parapetul de la etajul patru?” Închipuiţi-vă ce au simţit cele două mame, când s-au dus în curte şi, privind în sus, au dat cu ochii de trei figuri vesele, balansându-se pe un parapet lat de vreo treizeci de centimetri, mergând una după alta. Nici nu ne trecuse prin cap că ar putea fi vreun pericol. Mersesem puţin cam prea departe cu festele jucate unei cameriste, şi ea a reuşit să ne ademenească să intrăm într-un dulap cu mături şi apoi a închis pe dinafară uşa, întorcând cheia.

Eram foarte indignate: ce puteam face? Am dat de o ferestruică şi, scoţând capul afară, Dar ne spuse că ar fi posibil să ne strecurăm prin aceasta şi apoi să mergem de-a lungul parapetului, până după colţ, şi să intrăm printr-o fereastră de acolo. Zis şi făcut. Dar s-a furişat prima, am urmat eu, apoi a venit Mary. Spre încântarea noastră am găsit că era foarte uşor de mers pe parapet. Dacă ne-am uitat în jos de-acolo, de la etajul patru, nu ştiu, dar nu cred, pentru că dacă am fi făcut-o am fi avut ameţeală şi am fi putut cădea, întotdeauna am fost îngrozită de felul în care pot sta unii copii pe marginea unei stânci, privind în jos, având degetele de la picioare dincolo de margine, fără să simtă nici cea mai mică ameţeală sau alte neplăceri cum au oamenii mari. În situaţia noastră nu mersesem prea departe. Dacă îmi aduc aminte bine, primele trei ferestre erau închise, dar următoarea, care dădea într-o sală de baie comună, era deschisă şi am intrat pe acolo ca să fim pe dată întâmpinate spre surprinderea noastră cu porunca:

— Jos imediat, în salonul doamnei Selwyn!

Amândouă mamele erau excesiv de furioase. Nu puteam înţelege de ce. Am fost toate trei trimise la culcare pentru restul zilei. Apărarea noastră a fost pur şi simplu nesocotită. Şi totuşi acela era adevărul.

— Dar nu ne-aţi spus niciodată, am protestat fiecare dintre noi pe rând. Nu ne-aţi spus niciodată că nu trebuie să umblăm pe parapete.

Ne-am dus la culcare încercând un puternic sentiment de nedreptate.

Între timp, mama se preocupa încă de problema lecţiilor mele de franceză. Ea şi cu sora mea îşi făceau rochii la un croitor din oraş şi acolo, într-o bună zi, mama a fost atrasă de o tânără fată care o ajuta pe croitoreasă la probă dându-i ace, potrivindu-i rochiile. Croitoreasa era o femeie de o vârstă mijlocie, cam nervoasă, şi mama, observând răbdarea şi buna dispoziţie a fetei, se hotărî să şi-o apropie şi să afle câte ceva despre ea. A urmărit-o la a doua şi a treia probă şi în cele din urmă a intrat în vorbă cu ea. Se numea Marie Sije şi avea douăzeci şi doi de ani. Tatăl ei ţinea o micuţă cafenea şi mai avea o soră mai mare care lucra tot acolo, la atelierul de croitorie, doi fraţi şi o soră mică. Fata a rămas cu gura căscată, când mama a întrebat-o dacă ar vrea să meargă în Anglia. Marie abia şi-a ţinut respiraţia de încântare şi de surprindere.

— Bineînţeles că trebuie să vorbesc cu mama dumitale despre asta mai întâi, i-a spus mama. Poate nu ar vrea ca fiica ei să plece atât de departe.

S-a fixat o întâlnire, mama a vizitato pe doamna Sije şi au atacat subiectul în amănunt. După aceea i-a spus tatei.

— Dar, Clara, fata asta nu e guvernantă sau ceva de felul acesta.

Mama a răspuns că Marie era întocmai persoana de care aveau nevoie.

— Nu ştie boabă englezeşte. Agatha va trebui să înveţe franceza. Este o fată cu o fire plăcută şi veselă, are o familie respectabilă. Fata vrea să meargă în Anglia şi poate să ne coasă şi să ne facă rochii.

Domnişoara Truick era una dintre cusătoresele locale care ne otrăvea viaţa. După câte îmi amintesc nu era şchioapă, nu avea nici o infirmitate şi nu i se putea aplica epitetul „biata de ea”. Ceea ce era neplăcut la domnişoara Truick era faptul că mirosea. Deodorantele nu apăruseră încă pe atunci. Spus cu vulgaritate, subţiorile împuţite rămân subţiori împuţite şi cu cât le spăla mai mult cu atât miroseau mai tare. Această trăsătură o domnişoarei Truick nu fusese încă descoperită, iar când s-a aflat, toată lumea era prea bună ca să se gândească să o concedieze. Tata a spus deci că ar fi încântat să scape de ea. Şi a mai adăugat că lasă întotdeauna în urma ei, când trecea prin hol, un miros care dura opt ore de-a rândul.

— Eşti sigură că va fi bine, Clara? a întrebat tata, cam îndoit.

Mama era întotdeauna sigură. De îndată ce-i venea o idee nu avea nici o urmă de îndoială.

— Este exact ce ne trebuie, a spus ea.

Aşa cum se întâmpla adesea cu fanteziile inexplicabile ale mamei, lucrurile au mers perfect, închid ochii şi parcă o văd acum pe draga Marie, întocmai cum era pe-atunci. O faţă rotundă, rozalie, un nas cârn, părul negru strâns într-un coc. Îngrozită, aşa cum mi-a spus mai târziu, intrând în camera mea de culcare, în prima dimineaţă, după ce se pregătise cu sârguinţă în seara precedentă să-mi spună bună dimineaţa în englezeşte. Din nefericire, din cauza accentului ei nu am înţeles nimic din cele rostite de ea: „Bună dimineaţa domnişoară. Sper că sunteţi bine”.

M-am uitat la ea cu suspiciune. În prima zi eram ca doi căţei care se întâlnesc pentru prima oară. Am vorbit puţin şi ne-am aruncat priviri pline de îndoială şi aprehensiune.

Marie îmi peria părul blond şi întotdeauna aranjat în zulufi. Era atât de speriată să nu mă lovească, încât abia mă atingea cu peria. Vroiam să-i explic că ar trebui să mă perie mai cu forţă, dar nu ştiam, bineînţeles, cuvântul respectiv.

Cum s-a întâmplat că într-o săptămână Marie şi cu mine am fost în stare să conversăm una cu alta, nu ştiu. Limba pe care o foloseam era franceza, câte un cuvânt ici, unul colo, puteam să mă fac înţeleasă. La sfârşitul săptămânii devenisem prietene la cataramă. Era distractiv sa ieşi la plimbare cu Marie. Orice făceai cu Marie era distractiv. Aşa a început o fericită tovărăşie.

La începutul verii a fost cald la Pau şi atunci am petrecut o săptămână la Argeles şi o alta la Lourdes, iar apoi ne-ani dus în Pirinei, la Cauterets. Era o localitate încântătoare, la poalele munţilor. (Acum îmi trecuse dezamăgirea pe care o încercasem în privinţa munţilor şi, deşi aici poziţia era mai satisfăcătoare, nu puteai privi prea mult în sus.) În fiecare dimineaţă făceam o plimbare pe o potecă de munte, care ducea până la izvoare, unde beam o apă foarte rea, îngrijindu-ne astfel sănătatea. Mai apoi ne cumpăram acadele. Mamei îi plăceau cele parfumate cu anason, pe care eu nu le puteam suferi. Pe cărarea în zig-zag de lângă hotel am descoperit un loc încântător unde mă duceam adesea să mă plimb cu Marie. Era un tobogan printre brazi pe care mă dădeam, alunecând chiar pe pantalonii mei. Marie nu era deloc de acord cu asta, dar îmi pare rău că trebuia să spun că Marie nu a fost în stare niciodată să exercite vreo autoritate asupra mea. Eram prietene, ne jucam împreună, dar nu-mi trecea prin minte că ar trebui să fac ceea ce-mi spunea.

Autoritatea este un lucru extraordinar. Mama o avea pe deplin. Arareori o vedeam supărată, nu ridica tonul, nu trebuia decât să rostească blând un ordin şi era imediat împlinit. I se părea întotdeauna ciudat că acest dar nu-l posedă şi ceilalţi oameni. Mai târziu, când a stat cu mine, în timpul primei mele căsătorii, şi aveam un copil, mă plângeam cât de obositori erau nişte băieţei care locuiau în casa de alături şi care veneau mereu în curtea noastră prin gardul viu. Deşi le spuneam mereu să plece, nu se duceau.

— Extraordinar, a zis mama. De ce nu le-ai spus pur şi simplu să plece?

I-am cerut:

— Te rog, încearcă tu.

Chiar atunci cei doi băieţi au apărut şi se pregăteau ca de obicei să urle: „Bun! Nu plecăm” şi să arunce pietriş pe iarbă. Unul începuse să bombardeze un copac şi să strige cât îl ţinea gura. Mama a întors capul.

— Ronald, i-a spus ea, aşa te cheamă?

Ronald a dat din cap că da.

— Te rog, Ronald, nu te mai juca aici. Nu-mi place să fiu deranjată, spuse mama. Du-te ceva mai departe.

Ronald s-a uitat la ea, l-a fluierat pe fratele lui şi a plecat imediat.

— Vezi, draga mea, ce simplu e?

Desigur că era uşor pentru ea. Cred într-adevăr că mama ar fi fost în stare să stăpânească, fără cea mai mică dificultate, o clasă de delicvenţi minori.

La hotelul din Cauterets locuia o fată mai mare, Sybil Patterson, a cărei mamă era prietenă cu familia Selwyn, şi Jeanne Daumier, o altă fată, franţuzoaică. O adora pe Sybil. Se juca cu noi trei fiind mereu foarte drăguţă. Aveam tot timpul nevoie de ea şi ne simţeam frustrate când ne lipsea. Prietena ei, Jeanne Daumier, avea o părere foarte proastă despre drăgălăşenia Sybilei faţă de noi.

— Nu-ţi mai bate capul cu copiii ăştia tot timpul, spunea ea mereu. Avem o mulţime de vorbit. Avem şi noi secretele noastre.

Mi se părea frumoasă Sybil şi ceea ce admiram mai mult la ea, era pieptul care începea să se împlinească. Pe atunci era foarte la modă un bust mare. La noi fiecare avea mai mult sau mai puţin un asemenea bust. Busturile bunicii şi mătuşii păreau ca nişte imense rafturi proiectate în afară, aşa că era foarte greu să se îmbrăţişeze, fără să se ciocnească mai întâi cu busturile lor. Deşi luam drept bun pieptul persoanelor mari, faptul că Sybil la 14 ani poseda şi ca unul asemenea îmi trezise instincte pline de invidie. Cât trebuia să aştept până să ajung şi eu la o astfel de splendidă împlinire? Opt ani? Opt ani de piele şi oase! Tânjeam după aceste semne de maturitate feminină. Răbdarea era singura alternativă. Trebuia să fiu răbdătoare. După opt ani, poate chiar şapte, dacă eram norocoasă, două obiecte rotunde şi mari aveau să apară să-mi împodobească scheletul. Trebuia doar să aştept.

Familia Selwyn nu a rămas la Cauterets cât am stat noi. Au plecat mai devreme şi atunci am avut de ales între alte două prietene: o fetiţă americană, Marguerite Prestley, şi o alta, englezoaică, Margaret Home. Tata şi mama erau prieteni cu părinţii lui Margaret, şi, natural, sperau că Margaret şi cu mine aveam să ne împrietenim şi să fim mereu împreună. Aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, preferam foarte mult tovărăşia Margueritei Prestley, care folosea fraze extraordinare şi cuvinte ciudate, neauzite încă de mine până atunci. Ne spuneam una alteia o mulţime de poveşti. Una din poveştile Margueritei cuprindea pericolele ivite la întâlnirea cu un „scarrapin” care mă emoţiona.

— Dar ce e un „scarrapin”? o tot întrebam eu. Marguerite care avea o guvernantă, Fanny, cu un accent american din sud, încât abia o puteam înţelege, mi-a făcut o scurtă descriere a acestei făpturi îngrozitoare. Am întrebat-o pe Marie, dar ea nu auzise niciodată de „Scarrapins”. În cele din urmă m-am dus la lata. La început nu prea se lămurea nici el, dar în cele din urmă s-a luminat şi mi-a spus.

— Cred că este un scorpion.

Magia dispăruse. Un scorpion nu părea tot atât de îngrozitor ca un „scarrapin”.

Am avut o dispută foarte serioasă cu Marguerite asupra felului în care vin pe lume copiii. Am asigurat-o că pruncii erau aduşi de către îngeri. Aşa ştiam eu de la Nursie. Marguerite însă m-a asigurat că făceau parte din rezervele doctorilor şi că erau aduşi de aceştia într-o geantă neagră. Când disputa noastră era foarte înfierbântată, Fanny plină de tact, i-a pus capăt o dată pentru totdeauna.

— Aşa e, drăguţa mea, pruncii americani sunt aduşi în geanta neagră a doctorului, iar cei englezi de către îngeri. Nimic mai simplu.

Satisfăcute, am încetat ostilităţile.

Tata şi Madge făceau o mulţime de excursii călare şi, ca răspuns la rugile mele fierbinţi, într-o zi mi s-a spus că în dimineaţa următoare aveam voie să-i întovărăşesc. Eram foarte emoţionată. Mama încerca unele temeri, dar tata a liniştit-o repede.

— Avem un ghid, i-a spus el; este obişnuit cu copiii şi o să aibă el grijă să nu cadă. În dimineaţa următoare au sosit cei trei cai şi am pornit. Am străbătut în zig-zag poteci abrupte şi m-am distrat enorm, cocoţată pe ceea ce mi se părea un cal imens. Ghidul îl ducea de căpăstru şi din când în când culegea flori pe care mi le dădea să mi le înfig în panglica pălăriei. Totul a fost foarte bine până când am ajuns sus pe platou şi am început să ne pregătim pentru prânz. Acolo, ghidul s-a întrecut pe sine. A venit în fugă spre noi, aducând un minunat fluture pe care-l prinsese, „pour la petite mademoiselle”18, a strigat el. Scoţând un ac de la rever a înţepat fluturele şi l-a înfipt în pălăria mea. O, ce clipă groaznică! Bietul fluture se zbătea, se lupta să scape din ac, în timp ce cu eram într-o stare oribilă. Şi bineînţeles că nu puteam spune nimic, în mintea mea se dădea o adevărată luptă între mai multe sentimente. Era, desigur, vorba de o gentileţe din partea ghidului, îmi adusese fluturele ca un dar special. Cum aş fi putut să-l jignesc, spunând că nu-mi plăcea? Dar cum mai doream să-l ia de acolo! Şi în tot acest timp fluturele se zbătea, murea. Fâlfâirea aceea oribilă pe care o simţeam pe pălărie! Într-o asemenea împrejurare există un singur lucru pe care-l poate face un copil. Să plângă. Şi am izbucnit în plâns.

Cu cât mi se puneau mai multe întrebări cu atât nu eram în stare să răspund nimic.

— Ce s-a întâmplat? mă întreba tata. Te doare ceva?

Dar nu-i puteam spune. Bineînţeles că nu puteam spune. Ghidul stătea acolo, privindu-mă, uimit şi atent.

Tata a spus cu un aer destul de supărat.

— E prea mică, nu ar fi trebuit să o luăm cu noi în această expediţie.

Am început să plâng şi mai tare atunci. Le-am stricat ziua lui şi sorei mele, ştiam, dar nu mă puteam opri. Tot ceea ce speram şi mă rugam cerului era ca el sau chiar sora mea să ghicească cele petrecute. Aveau desigur să se uite la fluturele acela, să-l vadă şi să spună:

— Poate că nu-i place fluturele pe pălărie!

Dacă ar fi spus-o ar fi fost în regulă. Dar eu nu le puteam spune. A fost o zi teribilă. Am refuzat să mănânc. Stăteam acolo şi plângeam şi fluturele se zbătea, în cele din urmă a încetat. Asta ar fi trebuit să mă facă să mă simt mai bine. Dar ajunsesem să fiu atât de nenorocită, incit nimic nu m-ar fi ajutat să mă simt mai bine.

Am plecat înapoi, tata complet enervat, sora mea plictisită, iar ghidul plin de blândeţe şi uimire. Din fericire, nu i-a venit în minte să-mi dea un al doilea fluture ca să mă împace. Am sosit înapoi, un grup dintre cele mai jalnice, şi ne-am dus în salonul nostru, unde se afla mama.

— O, vai, dar ce s-a întâmplat?! S-a lovit Agatha?

— Nu ştiu, spuse tata supărat. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu copilul ăsta. Presupun că o doare ceva. Plânge întruna de la vremea prânzului şi nu a vrut să mănânce nimic.

— Ce s-a, întâmplat, Agatha? mi-a întrebat mama.

Nu-i puteam spune. Mă uitam doar la ea, fără a scoate un cuvânt în timp ce lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji. S-a uitat la mine câteva minute, apoi a întrebat repede:

— Cine-a pus fluturele acela în pălăria ei?

Sora mea i-a explicat. Şi atunci s-a întors spre mine:

— Nu ţi-a plăcut asta, nu-i aşa? Era viu şi te-ai gândit că îi făcea rău?

O, ce uşurare, minunată uşurare când cineva ştie ce ai pe suflet şi ţi-o spune el, aşa încât tu eşti până în cele din urmă eliberat de acea lungă sclavie a tăcerii, care pare inevitabilă. M-am aruncat în braţele ei într-un fel de frenezie şi am prins-o cu mâinile de gât, spunând:

— Da, da, da. Se zbătea acolo tot timpul. Se zbătea. Dar ghidul a fost bun şi a vrut să-mi facă o plăcere. Nu puteam spune nimic.

Mama a înţeles perfect şi m-a mângâiat cu blândeţe. Dintr-o dată totul a părut că se pierde în depărtare.

— Îmi dau foarte bine seama ce ai simţit, a spus ea apoi. Ştiu, dar acum a trecut, aşa că nu o să mai vorbim despre asta.

Cam pe la vremea aceea am înţeles că sora mea fascina pe toţi tinerii din jurul ei. Era o fată drăguţă, fără a fi într-adevăr frumoasă. Şi foarte atrăgătoare. Moştenise de la tata o minte ageră şi plină de duh, era foarte amuzantă în societate. Mai presus de orice poseda un magnetism al feminităţii ei. Tinerii cădeau la picioarele ei, ca popicele, dintr-o lovitură. Marie şi cu mine, aranjasem ceea ce s-ar chema în limbajul jucătorilor la curse mai multe pariuri pe admiratorii ei. Discutam între noi şansele fiecăruia.