Agatha Christie

— Trebuie să ai o bază serioasă, spuse ea. Aceste exerciţii constituie realitatea, necesitatea. Melodiile sunt doar broderii drăguţe, sunt ca florile, înfloresc şi apoi se scutură, dar trebuie să ai rădăcini, rădăcini puternice şi frunze.

Aşa că am avut rădăcini şi frunze şi din când în când câte o floare sau două şi eram foarte mulţumită cu rezultatul mult mai mult decât ceilalţi din casă, care considerau greu de suportat atâtea exerciţii.

Mai erau apoi orele de dans care aveau loc o dată pe săptămână la ceea ce se numea în mod grandios Sălile Ateneului, situate deasupra unei cofetării. Am început lecţiile de dans foarte devreme, pe la cinci, şase ani, căci mai era încă Nursie la noi şi mă ducea acolo săptămânal. Cei mici începeau cu polca, cu acea bătaie din picior de trei ori: dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Trebuie să fi fost foarte neplăcut pentru cei care luau ceaiul jos, la cofetărie. Când am ajuns acasă am fost uşor dezamăgită de Madge, care a spus că nu aşa se dansa polca. Am fost foarte uimită, dar asta era ideea domnişoarei Hickey, profesoara de dans, pentru a-i deprinde pe copii în felul acesta cu ritmul, înainte de a face paşii. Domnişoara Hickey, îmi amintesc, era înaltă, maiestuoasă, avea un păr gri, pompadour, foarte frumos aranjat, fuste lungi şi a dansa cu ea, ceea ce s-a întâmplat mai târziu, era o experienţă înfricoşătoare. Avea, ca ajutoare la predare, o fată de optsprezece sau nouăsprezece ani şi una de treisprezece ani numită Aileen. Aileen era o fată foarte cumsecade, care muncea foarte mult, şi pe care o plăceam toţi. Cealaltă, mai în vârstă, Helen, ne înfricoşa un pic şi nu-i lua în seamă decât pe cei care dansau foarte bine.

Orele de dans se desfăşurau după cum urmează: începea cu întinderi în care exersai pieptul şi braţele, folosind un fel de elastic albastru cu mânere. Trăgeai de el cam o jumătate de oră. Apoi urma polca care era dansată de toţi care trecuseră de drept-stâng-dept-stâng-drept, cele mai avansate dansând cu cele mai mici. „M-ai văzut dansând polca? Mi-ai văzut poalele hainei zburând?” Polca era veselă şi neatractivă. Urma apoi marele marş35, în care, formând perechi, mergeam către mijlocul camerei, pe lângă pereţi şi formam diferite opturi, avansaţii conducând şi începătorii urmându-i. Partenerul ţi-l alegeai singur şi, din cauza asta, multe certuri aveau loc. Normal, toată lumea voia ca partener pe Helen sau pe Aileen, dar Miss Hickey avea grijă ca să nu se pună vreun monopol. După marş, cei mici erau trimişi în camera începătorilor unde învăţau ori paşii de polca, mai târziu, de vals, ori, cu destul de multă stângăcie, paşi pentru dans cu evantaiele. Avansaţii continuau, supravegheaţi de Miss Hickey, în sala mare, dansând un cu tamburina, cu castanietele sau cu evantaiele.

Pentru că tot vorbeam de dans cu evantaiele, le-am zis o dată Rosalindei şi prietenei ei, Susan, care erau, atunci, de optsprezece sau nouăsprezece ani, că, în tinereţe mea, obişnuiam să dansez aşa. Hohotele lor de râs m-au lăsat perplexă.

— N-ai făcut asta, mamă, nu-i aşa? Cu evantaiele! Susan, dansa cu evantaiele!

— O, spunea Susan. Întotdeauna am fost de părere ca victorienii erau ciudaţi.

Ne-am dat seama, destul de curând, că, prin dans cu evantaiele, nu ne refeream la acelaşi lucru.

După asta, avansaţii se aşezau şi începătorii dansau un dans marinăresc sau un alt dans folcloric, ceva vesel şi nu foarte dificil.

Mai târziu, am intrat şi în lucruri complicate cum ar fi, de exemplu, Cadrilul Lăncierilor. De asemenea, am învăţat un dans popular suedez sau cel numit „Sir Roger de Coverley”36. Ultimele erau, în special, folositoare pentru că, atunci când mergeai la vreo petrecere, nu puteai să fi ignorantă în privinţa unor asemenea activităţi sociale.

La Torquay eram aproape numai fete. Când m-am dus la clasa de dans de la Ealing, acolo erau şi băieţi. Asta se petrecea, cred, pe când aveam vreo nouă ani, eram foarte timidă şi nu prea mă pricepeam la dans. Un băiat încântător, probabil cu un an, doi mai mare decât mine, a venit să mă întrebe dacă vreau să-i fiu parteneră la cadril. Supărată şi ruşinată i-am spus că nu pot dansa cadril. Mi-a fost greu. Nu văzusem încă un băiat atât de atrăgător, Avea părul negru, ochi veseli şi am simţit pe dată că re vom potrivi perfect unul cu altul. Stăteam amărâtă când a început cadrilul şi aproape imediat reprezentantul doamnei Wordsworth veni la mine.

— Ei bine, Agatha, nu se poate ca cineva să nu danseze.

— Nu ştiu să dansez cadril.

— Da, draga mea, dar poţi să înveţi repede. Trebuie să-ţi găsim un partener.

A pus mâna pe un băieţaş pistruiat, cu nas cârn şi pur cânepiu, care avea polipi.

— Uite, uite-l pe William.

În timpul dansului l-am văzut pe primul băiat cu partenera lui. Mi-a şoptit plin de indignare.

— Pe mine m-ai refuzat, dar văd că dansezi totuşi. E foarte nemilos din partea ta.

Am încercat să-i explic că n-am avut încotro, că bănuiam că nu pot dansa cadril, dar că mi s-a cerut să dansez totuşi. Dar în timpul dansului nu poţi să dai explicaţii. A continuat să se uite cu un aer de reproş la mine până la sfârşitul lecţiei de dans. Speram că-l voi putea întâlni din nou săptămâna viitoare, dar vai, nu l-am mai văzut niciodată. E una dintre tristele poveşti de dragoste ale vieţii mele.

Valsul a fost singurul dans pe care l-am învăţat cum trebuie şi care avea să-mi fie de folos toată viaţa, deşi nu mi-a plăcut niciodată să valsez. Nu-mi plăcea ritmul valsului şi întotdeauna după un vals eram foarte ameţită… În special când mă onora Miss Hickey. Făcea o mişcare minunată şi uşoară în jur când valsa, de parcă zburai, iar la sfârşit te lăsa ameţită, de nu mai erai aproape în stare să te ţii pe picioare. Trebuie să recunosc că era o privelişte minunată să o vezi dansând.

Fräulein Uder a dispărut din viaţa mea, nu ştiu unde şi când. Poate ea s-o fi întors în Germania. Mai târziu, a fost înlocuită de un tânăr, care după cât îmi amintesc, se numea domnul Trotter. Era organist la una din biserici, iar ca profesor – destul de deprimant, şi a trebuit să adopt un stil cu totul diferit. Aproape că eram obligată să stau pe podea cu mâinile ridicate în sus ca să ajung la claviatură şi să cânt din încheietura mâinii. Metoda lui Fräulein Uder era, cred, să stai cât mai sus pe scaun şi să cânţi.

V

Curând după ce ne-am întors din insule, cred că a început să se lase umbra bolii tatei. Cât am stat în străinătate nu s-a simţit bine şi a consultat de două ori doctorul. La a doua consultaţie, doctorul s-a arătat cam alarmat, spunându-i că suferea de o boală de rinichi. După întoarcere, tata l-a consultat pe doctorul nostru, care nu a fost de acord cu diagnosticul şi l-a trimis la un specialist. Apoi, umbra dăinuia, slabă, abia simţită de un copil, ca una din acele tulburări atmosferice care sunt pentru lumea psihică asemenea unei apropiate furtuni pentru lumea fizică.

Ştiinţele medicale păreau a nu fi de nici un ajutor. Tata s-a dus la vreo doi, trei specialişti. Primul i-a spus că suferea de inimă. Nu mai reţin amănuntele; îmi aduc aminte doar că o ascultam pe mama vorbind cu sora mea şi cuvintele „o inflamaţie a nervilor din jurul inimii” mi-au răsunat foarte înfricoşătoare. Un alt doctor, care a fost consultat, a pus totul pe seama tulburărilor gastrice.

La intervale din ce în ce mai scurte, tata avea crize dureroase şi i se tăia respiraţia în timpul nopţii. Mama se scula, îi schimba poziţia şi-i dădea medicamentele recomandate de ultimul doctor.

Ca de obicei exista şi la tata o încredere patetică în ultimul doctor pe care-l consultase şi cel mai recent regim sau tratament adoptat. Convingerea pe care o ai face foarte mult; ca şi credinţa, noutatea, un doctor cu o personalitate dinamică; dar toate astea până în cele din urmă nu pot să ţină piept unei suferinţe fizice reale, care de fapt este la bază.

Cea mai mare parte din timp tata era vesel, bine dispus, ca întotdeauna, dar atmosfera casei noastre părea schimbată. El continua să se ducă la club, vara era pe terenul de cricket, se întorcea acasă cu poveşti amuzante, avea aceeaşi fire bună. Nu era niciodată supărat sau iritabil, dar se simţea umbra unei temeri – de care îşi dădea scama şi mama, în ciuda încercărilor ei curajoase de a-i insufla tatei încrederea şi de a-i spune că arăta mai bine, că se simte mai bine, că era mai bine. În acelaşi timp s-a accentuat şi umbra îngrijorărilor financiare. Banii moşteniţi de la bunicul au fost investiţi în case la New York, dar acele imobile nu erau în proprietate deplină, ci pentru o durată de timp limitată. Se aflau într-o parte a oraşului unde terenul ar fi fost valoros, dar clădirile nu valorau aproape nimic. Proprietara terenului, o femeie de 70 de ani, era, după câte îmi dădeam seama, răuvoitoare. Ea deţinea un drept care împiedica orice încercare de dezvoltare sau îmbunătăţire a clădirii. Venitul care ar fi trebuit să-l primim era întotdeauna, după cum se părea, înghiţit de reparaţii şi impozite.

Prinzând crâmpeie dintr-o conversaţie care mi se părea că indicau o situaţie dramatică, am fugit sus şi am anunţat-o pe Marie, în cea mai izbutită manieră a povestirilor victoriene, că eram ruinaţi. Marie n-a părut să fie chiar atât de supărată, cum credeam eu că ar fi trebuit, totuşi, probabil că a încercat să o consoleze într-un fel pe mama, care a venit la mine, enervata un pic.

— Într-adevăr, Agatha, nu trebuie să repeţi anumite lucruri pe care le auzi şi să mai exagerezi. Nu suntem ruinaţi. O ducem prost cu banii pentru moment şi trebuie să facem economii.

— Nu suntem ruinaţi? am întrebat profund amărâtă.

— Nu. Nu suntem ruinaţi, a spus mama cu hotărâre.

Trebuie să recunosc că eram foarte dezamăgită, în multe cărţi pe care le citisem ruinarea unor familii se întâmpla foarte frecvent şi era tratată serios, aşa cum trebuia. Exista pericolul ca vreun membru al familiei să-şi zboare creierii, vreo eroină să părăsească o locuinţă elegantă în zdrenţe, şi aşa mai departe.

— Am uitat că erai de faţă, adăugă mama. Dar reţine asta: să nu mai repeţi ceea ce auzi.

Am spus că nu o voi mai face, dar m-am simţit jignită, pentru că doar cu puţin timp înainte fusesem criticată că nu spusesem cele auzite despre o întâmplare.

Într-o seară, înainte de masă, stăteam cu Tony sub masa din sufragerie. Era un loc favorit al nostru, potrivit pentru aventurile din criptele şi temniţele din jocurile mele. Nici nu îndrăzneam să respirăm aproape, ca hoţii care ne întemniţaseră să nu ne audă cumva – deşi, Tony, gras cum era, gâfâia – când Barter, fata din casă, care o ajuta pe jupâneasă la servitul mesei, a venit cu castronul cu supă şi l-a pus pe tava de pe bufet. Apoi a ridicat capacul, a vârât polonicul în castron, l-a scos şi a sorbit de vreo două ori din plin. Lewis, jupâneasa, tocmai intra, spunând:

— Am să sun gongul. Apoi dintr-o dată a strigat: Dar ce faci acolo?

— Mă reconfortez, a spus Barter râzând din inimă. Mm… nu e rea supa asta şi a mai luat o înghiţitură.

— Pune polonicul şi capacul la loc, spuse Lewis uimită. Vai!

Barter a pus polonicul şi capacul la loc chicotind şi a pornit spre bucătărie să aducă farfuriile, când Tony şi cu mine am ieşit de sub masă.

— E bună supa? am întrebat eu plină de interes, pregătindu-mă să plec.

— O, vai, domnişoara Agatha, cum m-aţi speriat.

Am fost surprinsă, dar nu am spus nimic decât vreo doi ani mai târziu. Într-o zi, pe când mama vorbea cu Madge şi-i spunea ceva despre Barter, care nu mai era în serviciul nostru, m-am amestecat dintr-o dată în conversaţie, spunând:

— Îmi amintesc de Barter; gusta supa din castron în sufragerie, înainte ca noi să venim la masă.

Mama şi Madge au rămas surprinse:

— Dar de ce nu mi-ai spus asta niciodată? m-a întrebat mama.

M-am uitat la ea, nu înţelegeam întrebarea.

— Ei bine, am spus eu, nu mi se părea că… am ezitat, apoi adunându-mi toată demnitatea, am declarat: Nu-mi place să dau informaţii!

Şi vorbele astea s-au pomenit mereu de-atunci în familie: „Agathei nu-i place să dea informaţii”. Ceea ce era chiar adevărat. Nu-mi plăcea. Decât dacă mi se păreau potrivite sau interesante. Tăinuiam toate crâmpeiele din informaţiile pe care le primeam, le ferecam bine ca într-un dosar în capul meu. Lucru care părea de neînţeles pentru restul familiei; toţi erau oameni deschişi, vorbăreţi. Dacă li se cerea să păstreze un secret uitau repede şi-l divulgau. Ceea ce îi făcea să fie mult mai amuzanţi decât mine.

Dacă Madge se ducea la vreo reuniune, se întorcea cu o grămadă de lucruri amuzante de povestit. Sora mea era, într-adevăr, o persoană foarte distractivă – oriunde se ducea i se întâmplau tot felul de lucruri. Chiar şi în anii care au urmat, dacă se ducea în sat, la piaţă, venea întotdeauna cu ceva de povestit: o întâmplare extraordinară, ori vorbele spuse de cineva. Totul era adevărat, fiecare fapt avea un fundament real, dar Madge le aranja astfel încât povestea să fie mai frumoasă.

Eu eram exact opusul ei. Semănăm, se vede, tatei în această privinţă, şi când eram întrebată dacă se întâmplase ceva amuzant, spuneam imediat:

— Nimic.

— Cum era îmbrăcată doamna Cutare, la recepţie?

— Nu-mi amintesc.

— Am auzit că doamna S. şi-a zugrăvit din nou salonul, ce culoare este acum?

— Nu am băgat de seamă.

— O, Agatha, eşti cu adevărat imposibilă, nu observi niciodată nimic.

Am continuat să-mi păstrez părerile pentru mine. Nu cred ca vroiam să păstrez secrete. Pur şi simplu mi se părea că multe lucruri nu aveau nici o importanţă, şi atunci, de ce să mai vorbesc de ele? Sau eram atât de ocupată cu conversaţiile şi certurile „fetelor” şi cu inventarea aventurilor pentru mine şi Tony, încât nu mai puteam fi atentă la micile întâmplări care se desfăşurau în jurul meu.

A trebuit să vină spaima asta cu ruina ca să mă trezească într-adevăr. Fără îndoială că eram un copil posac, cu perspectiva, când aveam să cresc mare, de a fi genul de om care se integrează foarte greu în societate.

Petrecerile nu erau pentru mine. Nu distram pe cei din jur şi nici eu nu mă prea distram. Bănuiesc că erau şi reuniuni pentru copii, dar nu aşa de multe ca azi. Ceea ce-mi amintesc este că mă duceam la ceaiuri şi veneau prieteni la mine la ceai. Asta îmi plăcea şi îmi face plăcere şi azi. Reuniuni mai ceremonioase pe atunci nu aveau loc, cred, decât în timpul sărbătorilor de Crăciun. Îmi aduc aminte parcă de un bal costumat şi o recepţie la care fusese chemat un prestidigitator.

Presupun că mama era contra reuniunilor, fiind de părere că nu sunt indicate pentru copii, căci se agită prea tare, mănâncă prea mult şi, adesea, din aceste motive, vin acasă bolnavi. La toate petrecerile pentru copii la care am fost, fie ele mari sau mici, am ajuns la convingerea că cel puţin o treime din copii nu se amuză deloc.

O petrecere e controlabilă, după părere mea, numai când are până la douăzeci de copii. Peste douăzeci e dominata e un „complex al toaletei”. Când au nevoie la toaletă şi nu le place să zică că au nevoie, copii se ţin până în ultimul minut. Atunci când toaletele nu sunt în număr suficient ca să facă faţă unui număr mare de copii care, toţi, vor să meargă la toaletă în acelaşi timp, va fi haos şi incidente regretabile. Îmi aduc aminte de o fetiţă de vreo doi ani a cărei mămică fusese convinsă, în ciuda sfaturilor experimentatei ei Nanny, să vină cu copilul la o petrecere. „Annette e aşa de dulce; trebuie să o aduci şi pe ea. Sunt sigură că se va distra şi vom avea mare grija de ea.” Imediat după ce au ajuns la petrecere, mama ei, ca să fie sigură, s-a grăbit să o pună pe oliţă. Annette, entuziasmată, n-a fost în stare să facă nimic. „Ei bine, probabil că nu îi vine”, a spus, plină de speranţă, mama ei. Au coborât în salon şi, în timp ce un magician distra oaspeţii scoţând tot felul de obiecte din nas sau urechi făcându-i pe toţi să râdă şi să aplaude, cel mai rău lucru posibil s-a întâmplat.

— Draga mea, spunea o mătuşă în vârsta, povestindu-i mamei mele. Crede-mă, niciodată n-ai mai văzut aşa ceva… Săracul copil… chiar în mijlocul camerei, ca un cal…!

Marie cred că a plecat înainte de moartea tatei, cu un an sau doi. Fusese angajată pe doi ani, dar a mai stat cel puţin încă un an. Îi era dor de familie şi cred că, fiind foarte raţională şi practică, şi-a dat seama că sosise timpul să se gândească serios la căsătorie, cum fac de obicei francezii. Economisise o sumă frumuşică pentru dotă, din leafa ei şi, cu lacrimi şi îmbrăţişări drăgăstoase pentru „draga ei Mees”, Marie a plecat şi m-a lăsat foarte singură. În orice caz, înainte de a pleca căzuserăm amândouă de acord în privinţa viitorului soţ al surorii mele. Problemă care, aşa cum am mai spus, era o sursă continuă de speculaţie. Marie se oprise cu hotărâre la „le Monsieur blond”.

Mama, înainte de a se mărita, pe când locuia cu mătuşa ei în Cheshire, avea o prietenă de şcoală pe care o iubea foarte mult. Când Annie Browne s-a căsătorit cu James Watts, iar mama cu vărul ei vitreg Frederick Miller, cele două fete au hotărât că nu se vor uita niciodată, şi că îşi vor scrie una alteia în mod regulat. Deşi bunica mea a plecat din Cheshire, mutându-se la Londra, cele două fete au păstrat legăturile. Annie Watts a avut cinci copii, patru băieţi şi o fată – şi mama trei. Şi-au trimis fotografiile copiilor la diferite vârste şi cadouri de sărbători.

Aşa că atunci când sora mea s-a dus în vizită în Irlanda pentru a se hotărî dacă să se logodească sau nu cu un tânăr care dorea foarte mult să se însoare cu ea, mama i-a scris lui Annie Watts despre călătoria lui Madge, iar Annie a invitat-o să vină, la întoarcere, la ei în Cheshire. Dorea atât de mult să vadă un copil de-al mamei.

Madge, care se distrase foarte bine în Irlanda şi se hotărâse să nu se mărite cu Charles P., s-a oprit la întoarcere la familia Watts. Fiul mai mare, James, un tânăr blond liniştit, pe atunci de vreo 21-22 de ani, era încă la Oxford. Avea o voce blândă, vorbea puţin şi i-a dat mult mai puţină atenţie surorii mele decât alţi tineri. Madge a găsit comportarea lui atât de extraordinară încât i-a trezit interesul… S-a agitat foarte mult în jurul băiatului, dar nu era prea sigură de efect, în orice caz după ce s-a întors acasă şi-au scris din când în când.

De fapt James a fost făcut praf de ea din prima clipă când a văzut-o, dar nu era el omul care să-şi manifeste astfel emoţiile. Era timid şi rezervat. A venit pentru câtva timp la noi, în vara următoare. Mi-a plăcut imediat. Era foarte drăguţ cu mine, mă trata cu seriozitate, nu făcea glume prosteşti pe socoteala mea şi nu mă considera ca o fetiţă mititică. Mă trata ca pe o persoană mare, l-am îndrăgit foarte mult. Şi lui Marie îi plăcea, aşa că „le Monsieur blond” era subiectul nostru favorit de discuţie.

— Nu cred că se plac prea mult, Marie.

— A, mais oui37, se gândeşte mult la ea şi o urmăreşte cu privirea când ea nu se uită. O, da, il este bien épris38. Şi ar fi o căsătorie foarte bună, foarte raţională. Are perspective bune, după câte aud şi este într-adevăr un băiat serios. O să fie un soţ foarte bun. Şi Mademoiselle este veselă, spirituală, plină de viaţă; i-ar conveni foarte bine să aibă un soţ aşezat, serios, iar el o va aprecia tocmai pentru că este atât de diferită de firea lui.

Cel care nu-l plăcea pe James bănuiesc că era tata. Presupun însă că aşa ceva este inevitabil, în ceea ce-i priveşte pe taţii unor fete vesele şi fermecătoare. Ei doresc pentru fiicele lor ceva mult mai bun, care nu s-a născut încă. Aceleaşi sentimente se pare că le nutresc şi mamele pentru soţiile fiilor lor. Deoarece fratele meu nu s-a însurat niciodată, mama nu a suferit în acest sens.

Trebuie să recunosc că niciodată mama n-a considerat că soţii fiicelor ei erau destul de buni pentru ele, dar mărturisea că aceasta reprezenta mai curând o slăbiciune a ei, decât a lor. „Da, desigur, spunea ea, nu pot să cred că vreun bărbat ar fi destul de bun pentru fetele mele.”

Una din marile bucurii ale vieţii o constituia teatrul local. Noi toţi din familie eram amatori de teatru. Madge şi Monty se duceau în fiecare săptămână, iar din când în când mi se permitea şi mie să-i întovărăşesc. Pe măsură ce creşteam mergeam din ce în ce mai des. Aveam locuri la parter. Prima piesă pe care am văzut-o cred că a fost o melodramă de tipul cel mai prost „Hearts are Trumps” (Cupele sunt atu). În piesă erau: un răufăcător, doamna cea rea, numită Lady Winifred şi o frumoasă fată. S-au tras focuri de revolver şi îmi aduc aminte foarte clar ultima scenă, când un tânăr, atârnat de o frânghie în Alpi, taie funia şi moare eroic să o salveze pe fata pe care o iubeşte sau pe bărbatul iubit de ea. Îmi aduc aminte că recapitulam piesa punct cu punct. „Cred”, îmi spuneam „că cei răi erau Inimi-negre” – tata era un mare amator de whist şi auzeam mereu vorbindu-se de cărţi – „şi cei care nu erau chiar aşa de răi erau Cupe. Probabil că Lady Winifred era de Cupă pentru că s-a pocăit şi la fel a făcut şi cel care şi-a tăiat funie pe munte”. „Iar Romburile…”, reflectam eu. „… doar normale” spuneam eu cu un victorian ton de dezaprobare.

Un mare eveniment al anului era „Regata” de la Torquay. Aceasta avea loc în ultima luni şi marţi din luna august. Începeam să strâng bani pentru eveniment, de pe la începutul lunii mai. Când spun că-mi amintesc de regată, de fapt nu mă gândesc la competiţia care se desfăşura cu bărcile, ci la bâlciul care întovărăşea manifestarea. Sora mea Madge se ducea întotdeauna cu tata şi priveau de la Haldon Pier, apoi aveam de obicei oaspeţi care mergeau la balul Regatei din seara respectivă. Mama, tata şi Madge se duceau după-masă la Club, la ceai şi la diferite alte manifestări legate de navigaţie. Madge a practicat foarte puţin acest sport, căci suferea mereu de rău de mare. Totuşi iahturile prietenilor noştri ne preocupau cu pasiune. Se dădeau cu ocazia asta picnicuri şi recepţii, dar totul reprezenta partea socială a regatei, iar eu eram prea mică pentru a participa.

Ceea ce aşteptam eu cu nerăbdare, ca o mare bucurie a vieţii, era bâlciul. Caruselul unde puteai călări pe căişori din lemn cu coame mari învârtindu-te, învârtindu-te, învârtindu-te mereu, apoi vagonetele care te purtau în viteză pe linii când sus, când jos, coborând şi urcând pante abrupte. Două maşini produceau o muzică puternică şi când te învârteai pe căluţi sau erai purtat de vagonete, melodiile se combinau într-o teribilă cacofonie. Existau de asemenea şi diferite spectacole: femeia grasă – Madame Arensky care ghicea viitorul, omul păianjen – la care îţi era groază să te uiţi; barăcile de tras la ţintă – x unde Madge şi Monty pierdeau o mulţime de timp şi de bani. Mai era şi jocul cu nucile de cocos. Monty câştiga o mulţime de nuci de cocos, pe care mi le aducea mie. Îmi plăceau la nebunie nucile de cocos. Aruncam şi eu uneori cu bile în nucile alea de cocos. Cel care ţinea baraca, foarte binevoitor, îmi dădea voie să stau în faţă, aşa că reuşeam câteodată să dau şi eu jos vreo nucă. Această formă de amuzament, pe atunci, era corect organizată, nu ca azi când nucile de cocos sunt astfel aranjate într-un fel de farfurie încât doar un amestec uimitor de noroc şi de forţă ar putea să dea jos vreuna. Atunci mai aveai şanse să câştigi. Din şase lovituri, de obicei reuşeai una. Monty a nimerit odată cinci.

Diferitele distracţii de azi, ca cercuri, păpuşile Kewpie, nu existau încă. Erau o mulţime de tarabe unde se vindeau tot felul de fleacuri. Aveam o pasiune deosebită pentru aşa-numitele maimuţe de un penny. Nişte maimuţele de stofă, pufoase, cu un ac lung, pe care le înfigeai în haină şi costau un penny bucata. În fiecare an cumpăram câte şase, opt, de culoare roz, verde, cafeniu, roşu, galben, pe care le adăugam la colecţia mea. Pe măsură ce treceau anii era greu să găseşti culori sau modele diferite.

Mai era şi faimoasa nuga, care nu apărea decât la vremea bâlciului. La o masă mare, un bărbat tăia nugaua dintr-un bol enorm, alb şi roz, pe care-l avea în faţă. Vorbea mereu, striga cât îl ţinea gura, punea bucăţile la licitaţie.

— Şi acum, dragi prieteni, iată o bucată enormă numai pentru şase pence. Da, foarte bine, dragoste, tai-o în două. Ia uitaţi-vă la asta, ce ziceţi, patru pence? … şi aşa mai departe. Erau şi pachete cu nuga care costau două pence, dar hazul consta în faptul de a lua parte la licitaţie.