Agatha Christie

Am remarcat privirea de pe faţa mamei şi mi-am dat seama că Tony nu va avea parte de acelaşi tratament şi acasă. L-am luat cu noi, în taxiul cu care venisem, împreună cu aşternutul lui şi celelalte lucruri ale sale. Tony, bineînţeles, era încântat să ne vadă şi m-a lins peste tot. Când mâncarea lui a fost pregătită şi i-a fost adusă, avertismentele lui Froudie s-au dovedit adevărate. Tony s-a uitat la mâncare, s-a uitat la mama şi la mine, a făcut câţiva paşi şi s-a aşezat, aşteptând ca un grand seigneur ca fiecare bucăţică să-i fie întinsă. I-am dat o bucăţică şi a acceptat-o cu graţie, dar mama s-a opus:

— N-are sens, spuse ea. Va trebui să înveţe să mănânce cum trebuie, aşa cu făcea înainte. Lasă-i mâncarea acolo, jos. Se va duce cât mai repede să mănânce.

Dar Tony nu s-a dus să mănânce. Stătea, pur şi simplu, acolo. Şi niciodată n-am văzut un câine mai plin de indignare. Ochii lui mari, trişti şi maronii se uitau, de jur-împrejur, la întreaga familie şi apoi la farfuria lui. Spunea, în mod clar: „O vreau. Nu vezi? Vreau să mănânc. Dă-mi!” Dar mama a rămas ferma pe poziţii:

— Chiar dacă nu mănâncă azi, va mânca mâine.

— Nu crezi că va suferi de foame?, am întrebat eu.

Mama s-a uitat lung la spatele lat al lui Tony.

— Un pic de foame îi va face un imens bine.

Abia în seara următoare a capitulat Tony şi, chiar şi atunci, şi-a salvat mândria mâncând atunci când nu era nimeni în cameră. După asta n-au mai fost probleme. Zilele când era tratat cu un Mare Duce se duseseră şi Tony a acceptat acest fapt evident. Totuşi, nu a uitat că, pentru un an întreg, a fost răsfăţatul altei case. La orice cuvânt de reproş, la orice necaz în care intra, se furişa şi alerga la casa lui Froudie unde, evident, se plângea că nu este tratat cum trebuie – obicei care a persistat destul de mult timp.

Tony era acum în sarcina Mariei, pe lângă alte atribuţii pe care le avea. Era amuzant să o vezi pe Marie coborând seara, cu un şorţ legat în jurul taliei, şi spunând politicos: „Monsieur Toni pour le bain29”. Monsieur Tony imediat se punea pe burta şi se băga sub canapea pentru ca avea o părere foarte proastă pentru baia săptămânală. Marie venea apoi sa ne raporteze, mândră, numărul de purici care pluteau la suprafaţa soluţiei Jeyes30.

Trebuie să spun că, în zilele noastre, câinii nu au nici pe departe atâţia purici cum aveau în zilele tinereţii mele. În ciuda băilor, a periatului şi a dărăcitului, şi a marii cantităţi de soluţie Jeyes, toţi câinii noştri păreau a fi plini de purici. Probabil ca frecventau grajdurile şi socializau cu alţi câini cu purici mai mult decât o fac acum. Pe de altă parte, erau mult mai puţin răsfăţaţi şi nici nu mergeam cu ei la veterinari ca în timpurile de azi. Nu-mi aduc aminte ca Tony să fi fost vreodată bolnav, la modul serios; blana lui părea în foarte bune condiţii, mânca regulat resturile de la mesele noastre şi nu aveam de ce să facem caz de starea sănătăţii lui.

Dar acum se face mult mai mult caz de copii decât se făcea atunci. Temperatura, dacă nu era mare, nici nu era luată în considerare. O temperatură de 38,8ş, pentru mai mult de 24 de ore, probabil necesita o vizită de la doctor, dar orice era sub aceasta nici nu primea atenţie. Din când în când, după un abuz de mere verzi, puteai să ai ceea ce era numit atac biliar. 24 de ore în pat fără nici o hrană vindeca asta destul de uşor. Mâncarea era bună şi variată. Bănuiesc că era o tendinţă de a ţine copii mult prea mult pe un regim de lapte şi griş, dar eu, în mod sigur, de la o vârstă fragedă, am gustat friptura care era trimisă sus, pentru cina lui Nursie, iar friptura în sânge era unul din felurile mele favorite. Smântâna de Devonshire, la fel, era mâncată în mari cantităţi; mult mai bună decât uleiul de peşte, obişnuia mama sa spună. Vai! Acum nu mai vezi smântână adevărata de Devonshire în Devon; nu aşa cum se făcea atunci: bătută şi luată de pe lapte în straturi, cu culoarea ei gălbuie, într-un bol de porţelan. Nu există nici o îndoială: favorita mea a fost, este şi va fi smântâna.

Mama, care avea nevoie de varietate în mâncare ca în orice alt lucru, obişnuia, din când în când, să capete câte o nouă manie. Într-un timp era: „sunt mai multe substanţe nutritive într-un ou”. Sub acest slogan, am mâncat, practic, ouă la fiecare masă până când tata n-a mai rezistat. A fost, la fel, o perioadă a peştelui, când trăiam numai cu calcan şi merlan şi ne îmbunătăţeam creierul. Oricum, după ce făcea turul dietelor, mama revenea la normal, aşa cum, trăgându-l pe tata prin teologii, prin Biserica Unitariană, aproape devenind romano-catolică şi o filtrare cu budismul, s-a întors la Biserica Anglicană.

A fost plăcut să mă întorc acasă şi să găsesc totul ca de obicei. O singură schimbare doar şi asta în bine. Acum o aveam pe devotata mea Marie.

Cred că până când nu am început să răscolesc sacul cu amintiri nu m-am gândit de fapt niciodată la Marie – era pur şi simplu Marie, o parte din viaţa mea. Pentru un copil lumea reprezintă ceea ce i se întâmplă, adică oamenii din jur pe care îi iubeşte sau nu, ceea ce-i face fericiţi sau nefericiţi. Marie proaspătă, veselă, zâmbitoare, întotdeauna plăcută era un membru foarte apreciat din casa noastră.

Ceea ce mă întreb acum, este cum s-a simţit ea? Cred că a fost foarte fericită în timpul toamnei şi a iernii pe care le-am petrecut călătorind în Franţa şi în insulele din Marea Mânecii. Vedea locuri noi, viaţa în hoteluri era plăcută şi găsea destul de ciudată copiliţa pe care o avea în grijă. Mă încântam la gândul că mă plăcea pentru mine – dar, în realitate, Marie iubea foarte mult copiii şi i-ar fi plăcut oricare copil de care s-ar fi îngrijit, cu excepţia unuia sau doi din acei monştri de copii pe care îi întâlneşti uneori. Trebuie să recunosc că nu o ascultam deloc şi de altfel cred că francezii nu au darul de-a se face ascultaţi; ba în multe împrejurări mă purtam foarte urât. În special nu-mi plăcea să mă duc la culcare şi inventasem un joc grozav cu sărituri de pe o mobilă pe alta, în jurul camerei, încheind circuitul fără să ating podeaua. Marie stătea în uşă şi mormăia:

— Oh, Mees, Mees, Madame votre mère ne serait pas contente.31

Madame ma mère bineînţeles că habar nu avea ce se petrece. Dacă ar fi apărut pe neaşteptat, ar ridicat cin sprâncene şi ar fi spus:

— Agatha, de ce nu eşti în pat?

În trei minute aş fi fost în pat, fără nici un alt cuvânt de admonestare. Totuşi, Marie nu mă denunţa niciodată în faţa autorităţii; ea pleda, suspina, dar nu mă pâra niciodată. Pe de altă parte, chiar dacă nu-i dădeam ascultare, îi dăruiam dragoste. O iubeam foarte mult.

O singură dată mi-aduc aminte că, într-adevăr, am necăjit-o şi a fost în întregime din neatenţie. S-a întâmplat după ce ne-am întors în Anglia, în timpul unei discuţii despre nu ştiu ce, începută amical. În cele din urmă, exasperată şi dorind să-mi dovedesc punctul de vedere, i-am spus: „Mais ma pauvre fille vous ne savez donc pas que les chemins de fer şont…”32 În această clipă, spre marea mea uimire, Marie a izbucnit dintr-o dată în plâns. M-am uitat lung la ca. Habar nu aveam ce se întâmplase. Mai apoi printre lacrimi a început să articuleze câteva cuvinte. Da, era într-adevăr une pauvre fille. Părinţii ei erau săraci, nu bogaţi ca cei ai lui Mees. Aveau o cafenea şi copiii lor toţi lucrau. Dar nu era gentille, nu era bien élevée33, din partea dragei ei Mees să-i reproşeze sărăcia.

— Dar Marie, am protestat eu pe un ton prietenesc. Nici prin gând nu mi-a trecut să mă gândesc la sărăcie. „Ma pauvre fille” a fost aşa… o expresie de nerăbdare.

Biata Marie fusese rănită în sentimentele ei şi mi-a trebuit cel puţin o jumătate de oră de proteste, mângâieri, asigurări nenumărate de afecţiune până s-a liniştit. De atunci am fost foarte atentă să nu mai folosesc niciodată această expresie.

Cred că după ce s-a stabilit în casa noastră de la Torquay, Marie s-a simţit pentru prima oară însingurată, şi îi era dor de acasă. Fără îndoială că prin hotelurile pe unde am stat mai existau şi alte bone, guvernante, cameriste, o atmosferă cosmopolită, şi nu simţise încă separarea de familia ei. Aici, în Anglia, nu a venit în contact cu nici o fată de vârsta ei sau aproape de aceeaşi vârstă. Pe atunci, cred că aveam o cameristă mai tânără şi o fată în casă de vreo treizeci de ani. Dar punctul lor de vedere era cu totul diferit de cel al lui Marie, încât trebuie să se fi simţit cu totul străină. Ele criticau îmbrăcămintea ei simplă şi faptul că nu cheltuia nici un ban pe lucruri mai fine, mănuşi, panglici şi diferite alte obiecte de acest fel. Leafa pe care o primea i se părea fantastic de bună. Îl rugase pe Monsieur să fie atât de bun, dacă era posibil, să-i trimită mamei ei la Pau aproape toată leafa. Ea nu-şi păstra decât o sumă foarte mică. Era pentru ea natural şi potrivit ca să economisească pentru dota ei, acea preţioasă sumă de bani pe care toate fetele din Franţa, la vremea aceea (poate şi acum, nu ştiu) o adunau cu grijă, fiind necesară pentru viitor, căci neavând dotă s-ar fi putut foarte bine să nu se căsătorească. Este echivalentul, cred, a ceea ce numim în Anglia, „sertarul meu de jos”, dar mult mai serios. Era o idee foarte bună şi rezonabilă, cred că este din nou la modă azi în Anglia, pentru că tinerii care se căsătoresc doresc să-şi cumpere o casă, aşa că atât băiatul cât şi fata economisesc în acest scop.

Dar în epoca despre care vorbesc, fetele nu economiseau pentru căsătorie, asta socoteau că e treaba bărbatului, el trebuia să asigure casa, hrana, îmbrăcămintea şi să aibă grijă de soţia sa. De aceea „fetele cu servicii bune” şi vânzătoarele considerau banii pe care îi câştigau ca ai lor şi-i foloseau să-şi cumpere tot felul de fleacuri, îşi cumpărau pălării noi, bluze colorate, câte un şirag de mărgele, vreo broşă. S-ar fi putut spune că foloseau banii ca să atragă bărbaţii. Marie însă umbla cu jacheta şi fusta ei neagră, cu bluzele simple, cu mica tocă, fără să-şi cumpere nimic, neadăugând nimic garderobei sale peste strictul necesar.

Nu cred că în mod intenţionat fetele celelalte de la noi căutau să nu fie drăguţe, dar râdeau de ea, o dispreţuiau. Şi o făceau foarte nefericită. Numai mama, cu capacitatea ei de a înţelege şi cu bunătatea ei a ajutat-o să treacă primele patru, cinci luni. Îi era dor de acasă, vroia să se întoarcă la ai ei. Mama totuşi vorbea cu ea, o consola, îi arăta că era o fată înţeleaptă, că fetele din Anglia nu erau atât de prevăzătoare şi de prudente ca cele din Franţa.

Cred că le-a spus ceva şi fetelor şi lui Jane că o fac nefericită pe această tânără franţuzoaică. Era departe de căminul ei şi trebuiau să se gândească ce ar însemna şi pentru ele dacă s-ar afla într-o ţară străină. Aşa că după o lună sau două, Marie s-a înveselit.

Mă gândesc acum că unul dintre cei care au avut răbdarea să citească aceste pagini până aici va exclama:

— Dar tu nu învăţai nimic?

Răspunsul este:

— Nu.

Cred că împlinisem pe atunci vreo nouă ani. Cei mai mulţi copii de vârsta mea aveau guvernante, deşi presupun că acestea erau angajate mai mult ca să aibă grijă de copii şi să-i supravegheze. Lecţiile pe care le predau depindeau în mare măsură de gusturile fiecăreia în parte. Parcă revăd ca prin ceaţă nişte guvernante în casele unor prieteni. Pe atunci era la modă cartea dr. Brewer: „Călăuza copilului în domeniul cunoaşterii”, un fel de dublură a testelor de întrebări şi răspunsuri de azi. Păstrez încă frânturi din cunoştinţele căpătate în acest fel. „Care sunt cele trei boli ale grâului?

— Rugina, mucegaiul şi mălura”. Acestea le-am ţinut minte toată viaţa, deşi nu mi-au fost niciodată de nici un folos. „Ce se fabrică la Redditch?

— Ace.” „În ce an a avut loc bătălia de la Hastings? – 1006”.

O altă guvernantă le dădea elevilor ei lecţii de ştiinţe naturale. Se culegeau frunze, fructe, flori sălbatice şi se disecau fiecare în parte. Era o plictiseală!

— Nu pot să sufăr să desfac lucrurile în bucăţele, mi-a mărturisit odată un mic prieten.

Eram întru totul de acord cu el şi cuvântul „botanică” mă făcea să sar ca ţin cal nărăvaş.

Mama fusese trimisă, în adolescenţa ei, la o şcoală în Cheshire. Acum îmbrăţişa cu totul punctul de vedere că modalitatea cea mai bună de a creşte fetele era să le laşi în voia lor cât mai mult posibil, să le dai o hrană bună, să stea cât mai mult în aer liber şi să nu le impui nici o constrângere mintală. (Niciunul din aceste precepte nu se aplicau însă băieţilor, aceştia trebuiau să aibă o educaţie strict convenţională.)

După cum am mai menţionat, avea o teorie a ei că nici un copil nu trebuie să înveţe să citească până la opt ani. În ceea ce mă priveşte, deoarece încălcasem această lege, am avut voie să citesc oricât de mult aveam chef şi căutam să profit de orice împrejurare ca să fac asta. Sala de clasă, aşa cum îi ziceam eu, era o cameră la ultimul etaj al casei, cu pereţii îmbrăcaţi aproape în întregime cu cărţi. Erau rafturi cu cărţi pentru copii: „Alice în Ţara Minunilor” şi „Prin Oglindă”, poveştile sentimentale de la începutul epocii victoriene pe care le-am mai menţionat, ca „Violeta noastră albă”, cărţile Charlottei Yonge, scrii complete şi multe cărţi de şcoală, ca şi romane şi altele. Citeam fără nici o discriminare tot ceea ce mă interesa, o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegeam, dar care totuşi îmi ţineau atenţia trează.

Printre lecturile mele am găsit o piesă de teatru franceză; m-a descoperit tata citind-o.

— Cum de ai pus mâna pe asta? m-a întrebat luând-o în mână speriat.

Era una din acele cărţi pe care de obicei le ţinea încuiate cu grijă pentru a fi citite numai de adulţi.

— Am găsit-o în sala de clasă, am răspuns.

— Nu ar fi trebuit să fie acolo, spuse tata. Ar fi trebuit să fie în dulapul meu.

Am renunţat la ea cu bucurie, ca să fiu sinceră, căci o găseam foarte greu de înţeles. M-am întors fericită la cărţi ca „Mémoires d’un Îne”, „Sans famille” şi alte asemenea publicaţii franceze nevinovate.

Bănuiesc că luam şi eu un fel de lecţii, dar nu aveam guvernantă. Continuam să învăţ aritmetica cu tata, trecând mândră de la fracţii la zecimale. Până în cele din urmă ajunsesem la punctul unde atât de multe vaci, mâncau atât de multă iarbă şi atâtea rezervoare care se umpleau cu apă în atâtea ore, încât astfel de probleme mi se păreau încântătoare.

Sora mea îşi făcuse acum oficial ieşirea în lume, ceea ce implica o seamă de recepţii, rochii, vizite la Londra şi aşa mai departe. Toate acestea o ocupau pe mama şi avea mult mai puţin timp pentru mine. Uneori deveneam geloasă, simţind că Madge se bucura de toată atenţia. Mama avusese o adolescenţă posomorâtă. Deşi mătuşa ei fusese o femeie bogată şi Clara călătorise dintr-o parte în alta a Atlanticului cu ea, nu considerase necesar să-i aranjeze o ieşire în lume. Nu cred că mama avea vreo înclinare pentru viaţa mondenă, dar tânjea ca oricare fată tânără după rochii mai frumoase decât cele pe care le avea. Auntie-Grannie îşi comanda pentru ea rochii scumpe şi elegante de la Paris, dar întotdeauna a considerat-o pe Clara ca un copil şi, ca urmare, o îmbrăca în consecinţă. Din nou se făcea apel la croitoreasa din casă, care era oribilă. Mama era hotărâtă ca fetele ei să aibă cele mai drăguţe rochii şi toate fleacurile şi frivolităţile pe care ea nu le avusese. De aici plăcerea şi preocuparea ei pentru îmbrăcămintea lui Madge şi mai apoi a mea.

Luaţi aminte, pe atunci îmbrăcămintea era îmbrăcăminte. Lucrurile erau foarte multe şi era o mare varietate, atât în ceea ce priveşte materialul, cât şi lucrul. Tot felul de volane şi volănaşe, de zorzoane, dantele, cusături complicate. Rochiile erau lungi şi măturai cu ele pământul, trebuind să fie ţinute cu o mână, cu eleganţă când mergeai, dar mai aveai şi tot felul de mici cape, haine, şaluri cu pene.

Dar pieptănatul părului, cât de complicat era! Nu era suficient pe atunci, ca acum, să treci un pieptene prin păr şi gata. Părul era încreţit, frizat, ondulat, pus pe papiote noaptea, ondulat cu un fier de coafat fierbinte. Dacă o fată se ducea la o reuniune începea să-şi aranjeze părul cel puţin cu două ore mai devreme. Coafatul îi lua vreo oră şi jumătate, lăsându-i cam o jumătate de oră pentru îmbrăcat.

Dar, bineînţeles aceasta nu era lumea mea. Era lumea celor mari, departe de mine. Totuşi eram influenţată. Discutam cu Marie toaletele purtate de Mademoiselles şi de favoritele noastre.

Se întâmplase că, în preajma noastră, nu erau vecini cu copii de vârsta mea. Aşa cum făcusem la o vârstă mai fragedă, mi-am alcătuit din nou un grup de prieteni „intimi”, ai mei urmaşii lui Poodle, Squirrel, Tree şi faimoşii Pisoi. De data asta inventasem o şcoală. Asta nu pentru că eu aş fi avut vreo dorinţă să merg la şcoală. Nu, nicidecum, cred că şcoala constituia singurul fundal pe care puteam în mod convenabil să plasez şapte fete de vârste şi înfăţişări deosebite, dându-le diferite origini, în loc de a le împreuna într-o familie pe care nu o doream. Şcoala mea nu avea nume, se chema pur şi simplu „Şcoala”.

Primele fete care au sosit au fost Ethel Smith şi Annie Gray. Ethel avea 11 ani, iar Annie – 9. Ethel era brunetă cu păr bogat, isteaţă, bună la jocuri, avea o voce profundă şi trebuie să fi fost destul de masculină ca înfăţişare. Annie Gray, buna ei prietenă, era exact contrariu. Avea păr blond, ochi albaştri. Era nervoasă, gata să plângă imediat. Se agăţa de Ethel care o proteja în fiecare împrejurare. Îmi plăceau amândouă, dar totuşi o preferam pe Ethel cea îndrăzneaţă şi viguroasă.

După Ethel şi Annie au mai apărut încă două: Isabella Sullivan, care era bogată, cu părul auriu, ochi căprui şi foarte frumoasă. Avea 11 ani. Isabella nu-mi plăcea, de fapt chiar îmi displăcea foarte mult. Era „mondenă”. („Monden” era un cuvânt mare în toate cărţile de poveşti de pe atunci. În paginile cărţii „The Daisy Chain” (Colierul de margarete), familia May era foarte îngrijorată din pricina comportării mondene” a Florei.) Isabel era chintesenţa mondenităţii; îşi dădea aere, se mândrea că era bogată, avea rochii prea scumpe şi prea elegante pentru o fată de vârsta ei. Vara ei, Elsie Green, irlandeză, cu păr negru, ochi albaştri, era veselă şi râdea mai tot timpul. Se înţelegea bine cu Isabel, dar câteodată o mustra. Elsie era săracă, purta rochiile care nu-i mai trebuiau lui Isabel, ceea ce o făcea uneori să aibă resentimente, dar nu prea mult, căci Elsie era placidă şi tolerantă.

Câtva timp m-am înţeles foarte bine cu acestea patru. Ele călătoreau cu metroul, călăreau, se ocupau de grădinărit şi jucau foarte mult croquet. Organizam turnee şi meciuri speciale. Nutream întotdeauna speranţa că Isabel nu va câştiga. Făceam tot felul de şmecherii ca să nu câştige, ţineam ciocanul la croquet când era rândul meu în mod neglijent, jucam repede, fără atenţie, totuşi cu cât jucam mai neglijent cu atât Isabel părea să fie mai norocoasă. Reuşea să treacă bila prin arcele cele mai grele, lovea bilele de la distanţă şi aproape întotdeauna termina prin a câştiga ea, sau ieşea a doua. Era teribil de plictisitor.

După câtva timp, m-am gândit că ar fi potrivit să am nişte fete mai mici la şcoală. Am adăugat încă două de câte şase ani. Ella White şi Sue de Verte. Ella era conştiincioasă, harnică şi posacă. Avea un păr foarte des şi ştia foarte bine lecţiile. Răspundea bine la toate întrebările din cartea doctorului Brewer şi juca frumos croquet. Sue de Verte era foarte ştearsă, nu numai ca aparenţă – era blondă, cu ochi de un albastru spălăcit, dar era ştearsă şi în privinţa caracterului. Nu puteam să o văd şi nici să o simt pe Sue. Ea era foarte bună prietenă cu Ella. Deşi pe Ella o cunoşteam foarte bine, Sue rămânea fluidă. Cred că nu o simţeam pentru că Sue de fapt eram chiar eu. Când stăteam de vorbă cu celelalte fete, eram întotdeauna Sue cea care conversa şi nu Agatha, şi astfel Sue şi Agatha au devenit două faţete ale uneia şi aceleiaşi persoane. Sue era o observatoare, nu actriţă. A şaptea fată adăugată colecţiei a fost sora vitregă a lui Sue, Vera de Verte. Vera era foarte mare de vârstă, avea 13 ani. La acea vreme nu părea frumoasă, dar mai târziu avea să devină o frumuseţe recunoscută. Exista şi un mister în privinţa ascendenţei ei. Imaginasem diferite situaţii de natură foarte romantică pentru viitorul Verei. Avea un păr ca spicul de grâu şi ochi albaştri ca nu-mă-uita.

De ajutor pentru fete erau nişte albume foto cu poze ale Academiei Regale pe care bunica îl avea în casa ei din Ealing. Promisese că, într-o zi, vor fi ale mele şi, când vremea era urâtă, petreceam ore în şir uitându-mă la ele, nu atât pentru satisfacţia artistică, cât pentru a găsi poze care să se potrivească fetelor. Unul dintre ele, care-mi fusese dat ca dar de Crăciun, era ilustrat de Walter Crane – „The Feast of Flora” (Sărbătoarea florei) – reprezenta flori în formă umană. Una dintre ele, mai specială, reprezenta o ghirlandă de nu-mă-uita ce încununau o figură care, în mod clar, era a Verei de Verte. Margareta lui Chaucer34 era Ella, iar crinul imperial de lângă era Ethel.

Fetele au rămas cu mine mulţi ani, natural schimbându-şi caracterul, pe măsură ce mă maturizam şi eu. Făceau muzică, jucau în opere, în piese de teatru şi comedii muzicale. Chiar şi când devenisem adultă le mai trimiteam din când în când câte un gând, şi le dădeam diferitele rochii din garderoba mea. Le desenam modele de rochii în minte. Ethel, îmi aduc aminte, arăta foarte elegantă într-o rochie de tul albastru închis cu crini albi pe umăr. Annie, săracă cum era, nu prea era îmbrăcată. Pe Isabel o îmbrăcam foarte elegant în brocarturi brodate şi satinuri. Chiar şi acum, când pun la o parte o rochie într-un dulap, îmi spun în sinea mea: „Da, asta i-ar veni foarte bine lui Elsie, verdele era culoarea ei. Ellei i-ar sta foarte bine costumul acesta din trei piese din jerseu.” Râd de fiecare dată, dar „fetele” există încă şi, spre deosebire de mine, nu au îmbătrânit. 23 de ani este vârsta cea mai înaintată care am închipuit-o pentru ele.

În decursul timpului am mai adăugat încă patru personaje: Adelaide, cea mai în vârstă dintre toate, înaltă, blondă, superioară. Beatrice, o micuţă zână veselă care dansa mereu, cea mai tânără dintre ele, şi două surori, Rose şi Iris Reed. Devenisem destul de romantică în privinţa acestor două. Iris avea un tânăr care scria poezii. Rose era nebunatică, juca feste tuturor şi flirta cu toţi tinerii. Unele dintre ele s-au măritat la vremea respectivă, altele au rămas necăsătorite. Ethel nu s-a măritat niciodată, locuia într-o căsuţă de ţară cu buna Annie – lucru foarte potrivit; cred că aşa ar fi făcut şi în realitate.

Curând după întoarcerea noastră din străinătate, s-a deschis în faţa mea lumea muzicii cu plăcerile ei datorită lui Fräulein Uder. Fräulein Uder era scurtă, slabă, dar voinică; dădea lecţii de muzică la Torquay. Nu am auzit niciodată nimic despre viaţa ei particulară. Într-o bună zi, mama a apărut în sala de clasă cu Fräulein Uder după ea, explicând că dorea ca Agatha să înceapă să înveţe să cânte la pian.

— Ach! exclamă Fräulein Uder cu un accent grozav german, deşi vorbea engleza foarte bine. Atunci pe dată la pian ne vom duce!

Şi la pian ne-am dus – pianul din sala de clasă, bineînţeles, nu pianul cel mare din salon.

— Stai acolo, îmi comandă Fräulein Uder.

Am rămas aşa cum am fost aşezată, la stânga pianului.

— Asta, a continuat ea, bătând tare o notă, atât de tare încât am crezut că o să i se întâmple ceva, este do major, înţelegi? Aceasta e nota do. Aceasta e gama lui Do major! Şi o cântă. Acum ne întoarcem şi cântăm acordul lui do, uite aşa. Acum din nou gama. Notele sunt do, re, mi, fa, sol, la, şi, do. Înţelegi?

Am spus, da. De fapt asta o ştiam mai de mult.

— Acum, spuse Fräulein Uder, stai acolo de unde nu poţi vedea notele şi eu o să cânt întâi nota do, apoi o altă notă, şi o să-mi spui ce notă am cântat.

A apăsat pe do, apoi, cu aceeaşi forţă, o altă notă.

— Ce notă e asta? Răspunde-mi.

— Mi, am spus eu.

— Foarte corect. Bine. Copilul ăsta e muzical. Ai ureche, da. Ach, o să meargă grozav!

Am pornit-o bine. Ca să fiu cinstită, cred că habar nu aveam ce note erau. Am avut o inspiraţie că am ghicit. Dar, în orice caz, începând în felul acesta am continuat cu foarte multă bunăvoinţă de o parte şi de alta. În curând întreaga casă răsuna de game, arpegii şi, la momentul respectiv, acordurile din „Ţăranii veseli”. Îmi plăceau foarte mult lecţiile de muzică. Atât tata cât şi mama cântau la pian. Mama cânta Mendelssohn, „Cântece fără cuvinte” şi diferite alte bucăţi pe care le învăţase în tinereţea ei. Ea cânta bine, dar nu era o pasionată muziciană. Tata avea un simţ muzical natural. Putea cânta orice după ureche şi cânta cântece americane, încântătoare, şi negro spirituals şi câte şi mai câte. După Ţăranii veseli, am adăugat „Träumerei” şi alte melodii delicate de Schumann. Exersam cu mult zel câte o oră sau două pe zi. De la Schumann am trecut la Grieg, după care eram pasionată. Când în cele din urmă am progresat şi am fost în stare să cânt Peer Gynt eram transportată de fericire. Fräulein Uder, ca mulţi germani, era o profesoară excelentă. Nu cântam numai melodii plăcute, ci şi nenumărate „Exerciţii” din Czerny. Pe acestea nu le studiam chiar cu atâta zel. Dar Fräulein Uder nu admitea comportări neserioase.