Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə8/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   55

— Cred că domnul Palmer, ce zici Marie?

— C’est possible, mais il este très jeune.19

I-am răspuns că era de aceeaşi vârstă ca Madge, dar Marie m-a asigurat că era beaucoup trop jeune.20

— Eu, a spus Marie, cred că Sir Ambrose.

Am protestat:

— E cu o sumedenie de ani mai mare decât ea. Marie!

Marie a spus că e mai bine ca un bărbat să fie mai în vârstă decât soţia sa, şi a mai adăugat că Sir Ambrose va fi o foarte bună „părţi”, una pe care ar aproba-o orice familie.

— Ieri, am adăugat eu, a prins o floare în butoniera lui Bernard.

Marie nu avea păreri prea bune despre tânărul Bernard. Susţinea că nu e un garçon sérieux.21

Am aflat o mulţime de lucruri despre familia Mariei. Ştiam obiceiurile pisicii lor şi cum putea umbla printre paharele din cafenea şi să se culce, făcându-se covrig, în mijlocul lor, fără să spargă niciunul. Aflasem că sora ei, Berthe, era mai mare ca ea, fiind o fată foarte serioasă, iar surioara ei Angela era adorata întregii familii. Marie mi-a mărturisit secretul care făcea mândria familiei: că numele lor cândva se scria Shije, în loc de Sije. Deşi nu eram în stare să-mi dau seama de unde provenea această mândrie şi nici acum nu ştiu, am fost în deplin acord cu Marie şi am felicitat-o pentru strămoşii ei.

Marie îmi citea câteodată cărţi franţuzeşti, cum făcea de altfel şi mama. Dar ziua fericită sosi atunci când am găsit cartea Mémoires d’un Îne (Memoriile unui măgar) şi parcurgând paginile am fost în stare să citesc tot atât de bine singură ca şi cum mi-ar fi citit cineva. În fine după multe tribulaţii, ştiam acum franţuzeşte. Puteam să citesc, pe alocuri aveam nevoie de unele explicaţii pentru pasajele mai dificile, dar în linii mari izbutisem.

La sfârşitul lui august, am părăsit Cauterets-ul şi am plecat la Paris. N-am uitat niciodată Cauterets. Îmi amintesc această localitate ca imaginea celei mai fericite veri pe care am petrecut-o vreodată. Pentru un copil de vârsta mea era totul. Emoţia produsă de noutatea locului. Copaci – izvor nesecat de bucurie în întreaga mea viaţă. (Poate este simbolic faptul că unul din primii mei tovarăşi imaginari se numea Tree22). O nouă însoţitoare încântătoare, draga mea Marie, cârna. Expediţii pe catâri. Explorări de poteci abrupte. Distracţie cu familia mea. Prietena mea americană, Marguerite. Emoţia exotică procurată de un loc străin. „Ceva rar şi straniu…” Cât de bine ştia toate astea Shakespeare. Dar nu aceste clemente grupate împreună stăruie în amintirea mea. Ci locul în sine, Cauterets, valea aceea lungă, cu mica ei cale ferată, cu pantele ei împădurite şi dealurile ei înalte.

Era întru totul adevărat. Dar mai apoi mi-am dat seama că nu pot să mă întorc. Nimeni nu se poate întoarce într-un loc care există în amintire. Nu l-ai putea vedea cu aceeaşi ochi – chiar presupunând că a rămas neschimbat. Ceea ce ai avut e bun avut. „Fericitele căi pe unde am umblat/ Şi pe care nu mă voi mai întoarce…”

Să nu te întorci niciodată într-un loc unde ai fost fericit. Atât timp cât nu o faci, locul rămâne viu pentru tine. Dacă te întorci, se va distruge.

Sunt şi alte locuri unde am rezistat să nu mă întorc. Unul este mausoleul Şeicului Adi în Irakul de Nord. Ne-am dus acolo în prima mea vizită la Moşul. Era o oarecare dificultate în a-l vizita, pe atunci: trebuia să obţii un permis şi să te opreşti la postul de poliţie de la Ain Sifni, sub stâncile de la Jebl Maktub.

De acolo, întovărăşiţi de un poliţist, am pornit pe o potecă şerpuitoare. Era primăvară, iarba verde, totul proaspăt, flori sălbatice pretutindeni. Un pârâiaş de munte îşi tăia drum. Din loc în loc treceam pe lângă copii şi capre.

Am ajuns apoi la sanctuarul Yezid. Îmi amintesc şi acum pacea care domnea acolo, curtea pavată cu pietre, şarpele negru săpat pe peretele mormântului. Apoi am păşit cu grijă pe o treaptă peste prag, nu pe prag, în micul sanctuar sumbru. Am stat în curte sub un arbore ale cărui frunze foşneau uşurel. Unul dintre Yezizi ne-a adus cafea, cu grijă, după ce a întins o faţă de masă murdară. Făcea toate astea cu mândrie, ca să arate că le sunt cunoscute cerinţele europenilor. Am stat acolo timp îndelungat. Nimeni nu căuta să ne dea vreo lămurire. Ştiam vag că Yezizii idolatrizau diavolul, iar Lucifer era obiectul veneraţiei lor. Pare a fi destul de ciudat faptul că cei care-l venerează pe Satana sunt cei mai paşnici dintre toate sectele religioase din acea parte a lumii. Când soarele a început se lase către asfinţit, am plecat. Acolo am cunoscut ce a mai desăvârşită pace.

Acum, cred că există excursii pentru turişti în acele părţi ale lumii. „Festivalul de primăvară” este o atracţie importantă. Dar eu am cunoscut locurile în zilele când nu se făceau asemenea manifestări. Nu le voi uita niciodată.

III


Din Pirinei ne-am dus la Paris şi apoi la Dinard. Mă irită faptul că tot ceea ce-mi amintesc din şederea noastră la Paris este doar camera mea de la hotel, cu pereţii vopsiţi în culoarea ciocolatei, pe care era imposibil să vezi ţânţarii.

Erau nenumăraţi ţânţari. Bâzâiau toată noaptea şi ne înţepau şi feţele şi braţele noastre erau acoperite cu muşcături (teribil de umilitor pentru sora mea Madge, care pe atunci era foarte preocupată de tenul ei). Am stat la Paris numai o săptămână şi se părea că ne petreceam tot timpul încercând să omorâm ţânţari, ungându-ne cu tot felul de uleiuri cu mirosuri ciudate, arzând răşină lângă pat, scărpinându-ne, picurând ceară fierbinte pe ei. În cele din urmă, după vehemente proteste către directorul hotelului (care persista în a spune că de fapt nu erau ţânţari la ei), noutatea de a dormi sub o plasă contra ţânţarilor, rămâne un eveniment de primă importanţă. Era o vreme foarte călduroasă de august şi sub plasă trebuie să fi fost şi mai cald.

Probabil că am făcut un tur al Parisului, dar nu mi-a rămas nici o amintire. Îmi amintesc că am fost dusă la turnul Eiffel, ca la o distracţie, dar îmi închipui că asemenea primei mele întâlniri cu munţii nu a răspuns aşteptărilor mele. De fapt singura amintire a şederii noastre la Paris, pare să fi fost o poreclă pentru mine – Moustique (Ţânţar) – fără îndoială justificată.

Nu, greşesc, în timpul acelei vizite la Paris, am făcut cunoştinţă cu strămoşii marii epoci mecanizate. Străzile Parisului erau pline de acele noi vehicule numite „automobile”. Treceau cu o viteză nebună de-a lungul străzilor (după normele de azi probabil mergeau foarte încet, dar pe atunci nu se puteau întrece decât cu caii), împrăştiind mirosuri grele, claxonând, conduse de oameni purtând şepci şi ochelari de protecţie, şi tot echipamentul necesar conducerii. Erau uluitoare. Tata zicea că aveau să se găsească în curând peste tot. Nu l-am crezut. Le urmăream fără interes, rămânând credincioasă trenurilor de tot felul.

— Ce păcat, a exclamat mama, că Monty nu-i aici, ce mult i-ar place.

Mi se pare curios acum, când mă gândesc la acea perioadă din viaţa mea, că fratele meu dispăruse complet. Era acolo, cu noi, probabil, când se întorcea în vacanţe de la Harrow, dar nu mi-l amintesc ca persoană. Răspunsul este, poate, că nu-mi dădea nici o atenţie. Am aflat mai târziu că tata era îngrijorat din pricina lui. Fusese retras de la Harrow pentru că nu era în stare să-şi treacă examenele. Cred că mai întâi s-a dus să lucreze pe un şantier naval la Dart, iar apoi în nord la Lincolnshire. Rapoartele despre activitatea lui erau dezamăgitoare. Tatei i se spusese deschis: „Nu o să facă niciodată nimic. Vedeţi, nu se pricepe la matematici. Dacă-i dai ceva practic de făcut, e în regulă. E un bun muncitor manual. Asta-i tot ce poate face în domeniul ingineriei.”

În fiecare familie este de obicei un membru care constituie o sursă de supărare. A noastră era fratele meu Monty. Până când a închis ochii a tot pricinuit cuiva dureri de cap. M-am întrebat, adesea, dacă există vreun locşor în viaţă în care Monty s-ar fi putut încadra. Totul ar fi fost, probabil, în regulă dacă s-ar fi născut Ludovic al II-lea al Bavariei. Pot să mi-l închipui stând în teatrul său gol, ascultând cu plăcere o operă reprezentată numai pentru el. Era foarte muzical, avea o voce de bas foarte bună şi cânta la diferite instrumente, după ureche: de la fluierul ordinar până la flaut. Niciodată nu ar fi fost în stare să devină un profesionist în ceva şi cred că nici nu i-a trecut vreodată aşa ceva prin cap. Era foarte manierat, avea mult farmec şi în toată viaţa lui a fost înconjurat de persoane preocupate să-l ferească de necazuri şi de griji, întotdeauna se găsea cineva gata să-i împrumute bani, sau să îndeplinească vreo muncă în locul lui. Când avea şase ani şi el şi sora mea primeau bani de buzunar, se petrecea acelaşi lucru în mod invariabil. Monty îşi cheltuia banii din prima zi, către sfârşitul săptămânii o ducea pe sora mea într-o prăvălie, unde cerea repede bomboanele care îi plăceau lui, de un penny, şi apoi se uita la sora mea ca şi cum i-ar fi spus: numai să îndrăzneşti să nu plăteşti. Madge, care avea mare respect pentru opinia publică, plătea întotdeauna. Natural era foarte furioasă şi după aia se certa rău cu el. Monty zâmbea plin de seninătate şi-i oferea o bomboană.

A adoptat această atitudine toată viaţa lui. Părea că există o conspiraţie naturală care trudea pentru el. De nenumărate ori diferite femei mi-au spus: „Ştii, de fapt nu-l înţelegi pe fratele tău Monty. Ceea ce-i lipseşte lui e simpatia”. Adevărul era că-l înţelegeam prea bine. Căci am mai spus: era imposibil să nu-l îndrăgeşti, îşi recunoştea greşelile cu cea mai mare francheţe. Şi era sigur că în viitor lucrurile aveau să se schimbe. Cred că era singurul elev de la Harrow căruia i se îngăduise să ţină şoareci albi. Dirigintele clasei lui îi spuse tatei: „Ştiţi, pare să aibă o asemenea dragoste pentru ştiinţele naturale încât am considerat că trebuie să i se acorde acest privilegiu”. Părerea familiei era că Monty nu iubea deloc ştiinţele naturale, dar pur şi simplu vroia să aibă şoricei albi.

Acum, privind înapoi, cred că Monty era o persoană foarte interesantă. O uşoară modificare a genelor şi ar fi putut fi un om mare. Doar ceva i-a lipsit. Proporţie? Echilibru? Integrare? Nu ştiu.

Alegerea carierei pentru el s-a aranjat de la sine. Când a izbucnit războiul cu burii, aproape toţi tinerii pe care îi cunoşteam s-au angajat voluntari; natural şi Monty era printre ei. (Uneori acceptase să se joace cu nişte soldaţi de plumb pe care îi aveam, aranjându-i în linie de luptă şi dându-i căpitanului, comandantul lor, numele de Dashwood. Mai târziu, ca să nu se plictisească, i-a tăiat capul căpitanului Dashwood pentru trădare în timp ce eu plângeam.) Într-un fel, tata cred că a simţit o uşurare – armata ar fi putut să-i ofere o carieră, mai ales în acest moment când perspectivele lui ca inginer erau foarte îndoielnice.

Războiul cu burii, cred că a fost ultimul din ceea ce se putea numi un „vechi război”. Război care nu ne afecta nici ţara şi nici propria viaţă. Erau poveşti eroice, asemenea celor din cărţi, cu lupte purtate de bravi soldaţi şi tineri galanţi. Dacă erau cumva omorâţi, aveau o moarte glorioasă în luptă. De cele mai multe ori veneau acasă decoraţi pentru faptele lor eroice săvârşite pe câmpul de luptă. Erau legate de avanposturile imperiului, de poeziile lui Kipling şi de acele bucăţele din Anglia reprezentate pe hartă în roz. Ţi se pare ciudat, mai ales azi, să te gândeşti că oameni, în special fete, se duceau şi le dădeau tinerilor pe care îi considerau că nu-şi fac datoria, jertfindu-şi viaţa pentru ţară, pene albe.23 Îmi aduc aminte foarte puţine lucruri în legătură cu izbucnirea războiului cu burii. Nu era considerat un război important, consta în a-i da o lecţie lui Kruger”24 Cu obişnuitul optimism englezesc, „avea să se termine în câteva săptămâni”. În 1914, am auzit aceeaşi frază – „Până la Crăciun totul e gata”. „Nu prea are rost să se pună covoarele la naftalină”, mi s-a spus când Amiralitatea mi-a luat casa în 1940 – „Se va termina înainte de începutul iernii”.

Tot ceea ce-mi amintesc este o atmosferă veselă, un cântec având o melodie frumoasă, „Cerşetorul uituc”, şi tineri veseli, venind de la Plymouth într-o permisie de câteva zile. Îmi mai aduc aminte o scenă acasă, puţin mai înainte ca al 3-lea batalion al Regimentului Regal Welsh să se îmbarce pentru Africa de Sud. Monty adusese un prieten de la Plymouth, unde erau staţionaţi pentru moment. Acest prieten, Ernest Mackintosh, căruia noi îi spuneam din cine ştie ce motiv Billy, avea să-mi rămână prieten şi să-mi fie ca un frate, mai mult decât fratele meu adevărat, toată viaţa. Era un tânăr foarte vesel, plin de farmec. Ca cei mai mulţi tineri din jurul nostru era mai mult sau mai puţin îndrăgostit de sora mea. Băieţii primiseră tocmai uniformele şi erau foarte intrigaţi de moletiere: aşa ceva nu mai văzuseră încă. Le înfăşurau în jurul gâtului, se legau la cap şi făceau tot felul de năzbâtii cu ele. Am o fotografie a lor în seră cu moletierele în jurul gâtului. Nevoia de fetiţă pe care o aveam de a venera un erou l-a ales chiar pe Billy Mackintosh. Aveam lângă pat o fotografie a lui într-o ramă cu nu-mă-uita.

De la Paris ne-am dus la Dinard, în Bretania. Principalul lucru pe care mi-l amintesc despre Dinard este că acolo am învăţat să înot. Îmi aduc aminte de mândria şi plăcerea de necrezut când am putut face şase mişcări de una singură, stropind groaznic în jur, dar fără să mă scufund.

Alt lucru pe care nu l-am uitat sunt murele; erau nişte mure mari, pline de suc. Mă duceam cu Marie şi culegeam coşuri pline şi mâncam întotdeauna cantităţi imense. Se găseau atât de multe pentru că localnicii credeau că sunt otrăvitoare. „Ils ne mangent pas des mureş” spunea Marie mirându-se. Mi-au spus „vous allez vous empoisonner”25. Marie şi cu mine nu aveam asemenea inhibiţii şi ne otrăveam cu plăcere în fiecare după-masă.

La Dinard am încercat pentru prima oară plăcerea de a juca teatru. Tata şi mama aveau un dormitor imens, cu o fereastră enormă, un bovindou, de fapt ca un alcov, peste care se trăgeau perdele. Era foarte potrivită pentru spectacole teatrale. Entuziasmată de o pantomimă pe care o văzusem cu un an mai înainte împreună cu Marie, dădeam în fiecare seară un spectacol, reprezentând diferite poveşti. Eu alegeam personajele care îmi plăceau, iar Marie era cine se întâmpla.

Când mă gândesc la copilăria mea mă simt plină de gratitudine faţă de bunătatea extraordinară a tatei şi a marnei. Nu pot să-mi închipui nimic mai plictisitor pentru ei decât să vină sus în fiecare seară, după dineu, şi să stea o jumătate de oră să privească şi să aplaude în timp ce Marie şi cu mine mergeam ţanţoş şi ne maimuţăream îmbrăcate în costume improvizate. Am reprezentat Frumoasa din pădurea adormită, Cenuşăreasa etc. Îmi plăcea să joc rolul principal al băiatului, împrumutam ciorapii sorei mele, încercând să-mi fac un costum ca de acrobat, mergeam de jur împrejur, declamând. Spectacolul era, bineînţeles, întotdeauna în franceză, căci Marie nu ştia englezeşte. Ce fire bună avea! O singură dată s-a împotrivit şi atunci pentru un motiv pe care nu-l pot pricepe. Ea trebuia să fie Cenuşăreasa şi am stăruit să-şi lase părul pe umeri. Nu poţi să-ţi închipui o cenuşăreasă cu un coc în vârful capului. Marie care fusese Fiara în piesa Frumoasa şi fiara, bunica în Scufiţa Roşie, ea care jucase roluri de femeie rea şi bătrână, jucase într-o scenă de stradă în care scuipa într-un canal în maniera cea mai realistă, spunând în argou „Et bien crache!”26, ceea ce l-a înveselit pe tata grozav… Ei bine, Marie plângând pe neaşteptate a refuzat să fie Cenuşăreasa.

— Mais pourquoi pas, Marie? 27 am întrebat-o. Este un rol foarte bun. E eroina. Toată piesa este despre Cenuşăreasă.

Imposibil, imposibil, să joace un asemenea rol, susţinu ea. Să-şi despletească părul, să apară în faţa lui Monsieur cu părul desfăcut pe umeri. Asta era misterul! Să apară cu părul pe umeri în faţa lui Monsieur era de neimaginat pentru Marie; era şocant. Am cedat uimită. Am imaginat un fel de glugă pe capul Cenuşăresei pentru a-i acoperi cocul şi totul a fost în regulă.

Dar cât de extraordinare sunt asemenea tabuuri! Îmi aduc aminte de fetiţa unor prieteni, un copilaş drăguţ de vreo patru anişori. Părinţii au angajat o bonă franţuzoaică pentru a se ocupa de ea. La început nu credeau că lucrurile au să meargă bine. Pe urmă, însă, părea că totul era perfect, s-au dus la plimbare, s-au jucat, fetiţa i-a arătat toate jucăriile ei. Totul a fost fericire, prietenie şi linişte până când a trebuit s-o culce şi să-i facă baie. Joan a început să plângă şi a refuzat s-o lase pe Madeleine să-i facă baia. Uimită, mama a cedat în prima zi, închipuindu-şi că poate copilul nu era încă destul de familiarizat cu bona, considerând-o străină. În a patra zi, Joan plângând în hohote şi îngropându-şi capul la pieptul mamei i-a spus:

— Tu nu înţelegi, mamă. Nu înţelegi deloc. Cum pot să-mi arăt eu trupul gol unei străine?

Aşa şi cu Marie. Putea să umble în pantaloni, să-şi arate picioarele, dar nu putea să apară cu părul desfăcut în faţa lui Monsieur. Îmi închipui că la început spectacolele noastre de teatru erau amuzante şi tata, cel puţin, s-a distrat foarte mult. Dar până la urmă au devenit tare plictisitoare. Totuşi părinţii mei erau prea buni pentru a spune că îi plictisea să asiste în fiecare seară. Câteodată mai găseau vreo scuză, că aveau prieteni la dineu, dar de cele mai multe ori erau prezenţi, aproape seară de seară, şi cât mă bucuram eu să joc teatru în faţa lor!

În timpul lunii septembrie, am stat la Dinard unde tata a fost foarte fericit să-şi găsească nişte prieteni vechi: Martin Pirie cu soţia şi cei doi copii, care se aflau la sfârşitul vacanţei. Martin Pirie şi cu tatăl meu fuseseră colegi de şcoală la Vevey şi buni prieteni de atunci. Soţia lui Martin, Lilian Pirie, avea, cred şi acum, una din cele mai uimitoare personalităţi pe care am cunoscut-o vreodată. Personajul pe care Sackville-West îl conturează aşa de bine în „All Passion Spent” mi s-a părut întotdeauna că îi seamănă puţin doamnei Pirie. Era ceva ce inspira admiraţie la ea; era frumoasă, avea o voce clară, mişcări delicate şi nişte ochi foarte albaştri. Mişcările mâinii ei erau întotdeauna frumoase. Cred ca Dinard a fost prima oară când am văzut-o, dar, de atunci, ne-am văzut destul de frecvent până când a murit, la optzeci şi ceva de ani. De-a lungul timpului, admiraţia şi respectul pe care i-l purtam nu au încetat să crească.

Era unul dintre puţinii oameni pe care i-am întâlnit şi pe care îi consider o „minte interesantă”. Fiecare dintre casele ei era decorată într-o manieră originala şi surprinzătoare. Lucra minunate broderii; nu cred că existase o carte pe care să nu o fi citit sau o piesă de teatru pe care să nu o fi văzut şi a avut întotdeauna ceva de spus despre ele. În zilele noastre, presupun că ar fi avut o carieră oarecare, dar mă întreb, dacă s-ar fi întâmplat aşa, daca impactul personalităţii sale ar fi fost tot atât de mare.

Tinerii se adunau mereu în casa ei şi erau foarte fericiţi să stea de vorba cu ea. A petrece o după-amiază cu ea, chiar când trecuse de şaptezeci de ani, era un divertisment minunat. Cred ca avea, mai mult decât oricine altcineva pe care am cunoscut, o adevărată artă de petrecere a timpului liber. O găseai stând într-un scaun cu spătar înalt în minunata ei cameră, de obicei lucrând la vreo broderie cu câteva cărţi lângă ea. Avea aerul că are timp de stat de vorbă cu tine toată ziua, toată noaptea, pentru luni întregi. Când critica ceva o făcea într-un mod caustic şi direct. Deşi putea discuta orice subiect de sub soare, rareori comenta despre personalităţi. Dar vocea ei era ceea ce m-a atras pe mine cel mai mult. E un lucru atât de rar de găsit! Întotdeauna am fost sensibilă la voci. O voce urâtă îmi repugnă, pe când o faţă urâtă nu.

Tata era încântat să se întâlnească din nou cu prietenul său Martin. Mama şi cu doamna Pirie aveau multe în comun şi, imediat, s-au angajat într-o vie discuţie despre arta japoneză, dacă-mi aduc bine aminte. Cei doi băieţi ai lor erau Harold, care era la Eton, şi Wilfred, care cred că trebuia să fi fost la Dartmouth pentru că dorea să intre în Marină. Wilfred urma să devină unul dintre prietenii mei cei mai dragi, dar, tot ceea ce îmi aduc aminte despre el de la Dinard, este că mi se spusese că era un băiat care râdea în hohote când vedea o banană. Asta m-a făcut să mă uit la el cu mare atenţie. Normal, niciunul dintre băieţi nu mă băga în seamă. Un licean la Eton şi un cadet la Marină nu s-ar fi pretat să-şi abată atenţia la o fetiţă de şapte ani.

De la Dinard ne-am dus la Guernsey, unde am petrecut cea mai mare parte a iernii. De ziua mea de naştere am primit în dar, o adevărată surpriză, trei păsări exotice.

Le-am spus Kiki, Tou-tou şi Bebe. Curând după ce am ajuns la Guernsey, Kiki, care era o pasăre delicată, a murit. Cum nu avusesem păsări niciodată, dispariţia ei nu mi-a produs o supărare prea mare. Bebe, o mică păsărică încântătoare, era favorita mea, dar am fost foarte preocupată de funeraliile lui Kiki. Am înhumat-o într-o cutie de carton căptuşită cu panglici pe care mi le dăduse mama. Ne-am dus, departe, în afara oraşului, unde am găsit un loc pentru înhumare, pasărea fiind înmormântată cu tot ceremonialul şi punându-i un buchet de flori deasupra.

Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Visiter la tombe de Kiki28 devenise una din plimbările mele favorite.

Piaţa de flori era o încântare la St. Peter Port. Se găseau tot soiul de flori foarte ieftine. Marie povestea că, întotdeauna când era o zi friguroasă şi plină de vânt, mă întreba:

— Unde ne plimbăm azi, Mees?

Mees răspundea cu plăcere:

— Nous allons visiter la tombe de Kiki.

Marie scotea nişte oftaturi teribile. Un drum de peste doi kilometri pe un vânt puternic, rece. Totuşi rămâneam de neînduplecat. O trăgeam pe Marie până la piaţă, de unde cumpăram camelii sau alte flori. Apoi porneam să străbatem mai bine de doi kilometri, de cele mai multe ori biciuite de vânt şi ploaie, pentru a pune buchetul de fiori, cu toată ceremonia, pe mormântul lui Kiki. Trebuie să ai în sânge înclinarea pentru funeralii şi tot ce e legat de acestea. Unde ar fi ajuns arheologia, dacă nu ar fi existat în firea omenească o astfel de trăsătură?

Mi se par impresionante acele scene, la Paris, la cimitirul Pere Lachaise, unde familii întregi se reunesc în jurul mormintelor celor dragi, împodobindu-le pentru ziua morţilor. A onora pe cei morţi este un cult sacru. Să fie în spatele acestui cult înclinări instinctive pentru a evita durerea, căci cufundându-te în ritualuri şi ceremonii ajungi să-l uiţi pe cel plecat? Ceea ce ştiu este că oricât de săracă ar fi o familie, primele economii sunt pentru înmormântare. Un bătrânel simpatic care a lucrat o vreme pentru mine îmi spunea:

— Acestea sunt timpuri grele, drăguţa mea, timpuri grele. Timpuri grele într-adevăr. Dar un singur lucru să ştiţi, că oricât de lipsit de bani sunt şi eu şi ceilalţi ai mei, am economisit ceva pentru ca să fiu înmormântat cum se cuvine. De banii aceia nu mă ating pentru nimic în lume, chiar dacă nu o să am ce mânca zile de-a rândul!

IV

Câteodată cred că, în viaţa anterioară – dacă teoria reîncarnării e corectă – am fost câine. Am multe apucături de câine. Dacă cineva face ceva sau se duce undeva, am întotdeauna pretenţia să fiu luată şi eu. La fel, la întoarcerea acasă după a absenţă lungă, mă comport exact ca un câine. Un câine aleargă peste tot prin casă examinând totul, mirosind aici, mirosind acolo, încercând să-şi dea seama de ceea ce s-a întâmplat cu ajutorul nasului, şi vizitând toate locurile lui „bune”. Aşa şi eu. M-am învârtit prin toată casa, pe urmă am ieşit în grădină şi mi-am căutat locurile preferate: iazul, leagănul din copac, postul secret de observaţie de pe zid de unde vedea drumul. Mi-am găsit cercul şi i-am testat starea şi cred că mi-a luat o oră ca sa mă conving ca totul era cum lăsasem.



Cea mai mare schimbare se petrecuse cu câinele meu, Tony. Tony era un mic şi simpatic Yorkshire terrier când am plecat. Acum era, datorită îngrijirii drăgăstoase a lui Froudie şi a meselor nenumărate, la fel de rotund ca un balon. Froudie era complet sclava lui Tony şi, atunci când mama şi cu mine ne-am dus să-l aducem în casă, ne-a ţinut un lung discurs despre cum îi place lui să doarmă, cu ce trebuie învelit în coşul său, gusturile la mâncare şi când îi place să-şi facă plimbarea. Din când în când, se întrerupea ca să vorbească cu Tony. „Dragul mamei”, spunea ea. „Frumosul mamei.” Tony părea foarte încântat de asemenea apelative, dar ca şi cum i se cuveneau. „Şi nu va mânca nici o bucăţică dacă nu i-o dai din mână”, spuse Froudie cu mândrie. „Nuu, trebuie să-i dau fiecare bucăţică eu însămi.”


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin