Agatha Christie

„De ce detectivul meu să nu fie un belgian?” m-am gândit eu. Existau tot felul de tipuri de refugiaţi. Ce s-ar putea zice despre un ofiţer de poliţie refugiat? Un ofiţer de poliţie pensionar. Nu unul prea tânăr. Ce greşeală am făcut că l-am ales mai vârstnic. Acum detectivul meu fictiv ar trebui să aibă peste o sută de ani.

Oricum, m-am hotărât să-mi aleg ca detectiv pe un belgian. L-am lăsat să se dezvolte uşurel în rolul său. Trebuia să fie un inspector cu o oarecare experienţă despre crime.

„Meticulos, foarte ordonat”, mă gândeam în sinea mea, în timp ce făceam ordine în camera mea de culcare, strângând tot felul de obiecte desperecheate. Trebuia să fie deştept, să aibă materie cenuşie. Da, să nu uit asta: să aibă foarte multă materie cenuşie! Şi un nume impunător, unul din acele nume cum poartă Sherlock Holmes şi cei de valoarea lui.

Ce-ar fi dacă i-aş spune omuleţului meu Hercules?

El avea să fie un om mic de statură. Hercules era un nume bun. Numele de familie a fost mai dificil de găsit. Nu ştiu de ce m-am fixat la numele de Poirot. Fie că l-am văzut scris într-un ziar sau pe undeva, fie că-l aveam în cap, în orice caz aşa mi-a venit. Mergea mai bine nu cu Hercules, ci cu Hercule. Hercule Poirot. Era în ordine, definitivat, slavă Domnului.

Acum îmi trebuiau nume pentru ceilalţi, dar asta era mai puţin important. Alfred Inglethorpe ar merge. S-ar potrivi cu barba neagră. Am mai adăugat încă unele personaje. Un soţ şi o soţie atrăgătoare, indiferenţi unul faţă de celălalt. Iar pentru toate celelalte elemente ale povestirii, cheile false. Ca toţi tinerii scriitori încercam să prezint o intrigă mult prea complicată pentru o singură carte. Aveam prea multe chei false, atâtea lucruri de descurcat, încât s-ar fi putut ca totul să nu fie numai greu de rezolvat, dar şi foarte dificil de citit.

În momentele mele de răgaz mi se perindau prin minte fragmente din povestea mea poliţistă. Încropisem începutul şi aranjasem sfârşitul, dar rămăseseră goluri mari între ele. Hercule Poirot era implicat într-un mod firesc şi plauzibil. Dar erau necesare mai multe motive pentru a explica şi comportamentul celorlalţi. Totul rămânea încă foarte încurcat.

Din pricina asta acasă păream distrată. Mama mă întreba în continuu de ce nu răspundeam când mi se puneau întrebări sau de ce nu răspundeam cum trebuie. De mai multe ori am împletit greşit modelele bunicii, uitam să fac o seamă de lucruri care erau în sarcina mea şi am trimis mai multe scrisori la adrese greşite. Totuşi a venit, în fine, timpul când am simţit că pot începe să scriu. I-am spus mamei ce intenţii aveam. Mama avea, ca de obicei, o totală încredere că fetele ar putea să reuşească în orice.

— Oh, o poliţistă? O să fie o schimbare foarte binevenită pentru tine, nu-i aşa? Păi apucă-te cât mai repede de scris.

Nu era uşor să faci rost de timp, dar m-am descurcat. Aveam încă vechea maşină de scris, cea care aparţinuse lui Madge. După ce am scris o primă ciornă am bătut-o la maşină. Cum terminam un capitol îl dactilografiam. Caligrafia mea era mai bună acum şi scrisul meu se putea citi. Eram foarte excitată de noul meu efort. Până la un anume punct mă distra, dar m-a obosit şi eram şi supărată. Scrisul are un asemenea efect. De-asemenea pe la mijlocul cărţii, începând să fiu prinsă în joc, complicaţiile m-au depăşit şi au pus stăpânire pe mine în loc să le domin eu. Atunci mama mi-a dat o sugestie grozavă.

— Cât de departe ai ajuns? m-a întrebat ea.

— Cred că pe la jumătate.

— Ei, bine, dacă vrei într-adevăr s-o termini, trebuie să faci asta când vei fi în vacanţă.

— M-am gândit şi eu să continui atunci.

— Da, dar cred că trebuie să pleci de acasă în timpul vacanţei şi să scrii fără să te tulbure nimic.

Am reflectat la spusele mamei. Două săptămâni, complet netulburată, ar fi fost minunat.

— Unde ai vrea să te duci? mă întreba mama. La Dartmoor?

— Da, am răspuns transportată. Dartmoor – este exact ceea ce-mi trebuie.

Aşa că m-am dus la Dartmoor. Mi-am rezervat o cameră la Moorland Hotel, la Hay Tor. Era un hotel mare, mohorât, cu o mulţime de camere. Era puţină lume. Nu cred că am vorbit cu cineva, m-ar fi deranjat de la ce făceam. Scriam cu atenţie toată dimineaţa până când mă durea mâna. Apoi luam prânzul şi citeam o carte. După aceea mă duceam să fac o plimbare bună prin hăţişuri, poate vreo două ore. Cred că în acele zile am învăţat să îndrăgesc hăţişurile, crestele stâncoase, buruienile, măceşii şi toată sălbăticiunea pârloagelor, departe de drum. Toţi cei ce se duceau acolo – şi evident nu erau prea mulţi în timp de război – se îngrămădeau în jurul Hay Torului. Eu am lăsat în urma mea Hay Tor şi am pornit înainte tăind peste câmpii. În timp ce mă plimbam, vorbeam în şoaptă cu mine însumi, punând în scenă capitolul pe care aveam să-l scriu, interpretând când rolul lui Mary dialogând cu John, când pe al lui John adresându-se lui Mary, apoi cel al lui Evelyn discutând cu patronul ei şi aşa mai departe. Eram foarte prinsă de subiect. Mă întorceam la hotel, mâncam, cădeam pe pat şi dormeam vreo douăsprezece ore şi apoi mă sculam şi scriam plină de pasiune toată dimineaţa.

Am terminat partea a doua a cărţii aproape în timpul celor două săptămâni de vacanţă. Bineînţeles nu era sfârşitul. A trebuit apoi să rescriu o mare parte, mai ales partea din mijloc care era supracomplicată.

Dar până în cele din urmă am terminat şi eram destul de mulţumită, adică ieşise în linii mari cum intenţionasem eu. Îmi dădeam seama că ar fi putut fi mult mai bine, dar nu vedeam exact cum aş fi reuşit să o fac mai bună, aşa că a trebuit s-o las cum era. Am rescris unele capitole afectate şi nenaturale, cuprinzând scene dintre Mary şi soţul ei John care se înstrăinaseră unul faţă de celălalt, din nişte motive prosteşti, dar eram hotărâtă să-i apropii din nou, pentru a exista ia sfârşit un fel de preocupare şi pentru dragoste. Mi s-a părut întotdeauna că dragostea în cărţile poliţiste e teribil de plictisitoare. Dragostea, simţeam eu, aparţinea cărţilor romantice. A introduce un motiv de dragoste în ceea ce ar trebui să fie un proces ştiinţific ar fi fost mai puţin plauzibil. Dar pe vremea aceea, cărţile poliţiste trebuiau să cuprindă şi ceva dragoste în ele – aşa că nu aveam ce face. Am încercat tot ce am putut cu John şi Mary, dar erau nişte bieţi oameni. Apoi am dat manuscrisul să fie bine bătut la maşină de cineva de meserie şi, când l-am luat înapoi, am hotărât că nu mai avem ce face şi atunci l-am trimis unui editor – Hodder şi Stoughton – care mi l-a restituit. Era un refuz categoric, fără nici un menajament. Nu am fost surprinsă, nu mă aşteptam la succes, dar l-am trimis altui editor.

IV

Archie a venit acasă în a doua permisie. Trebuie să fi trecut doi ani de când îl văzusem ultima oară. De data asta am petrecut de minune împreună. Am avut o săptămână întreagă la dispoziţie şi ne-am dus la New Forest.

Era toamnă şi frunzele aveau un colorit încântător. Archie era mai puţin nervos acum şi niciunul din noi nu se mai temea de viitor. Ne-am plimbat împreună prin pădure şi am stabilit între noi un fel ele legătură pe care nu o cunoscusem încă până atunci. Mi-a mărturisit că exista un loc unde dorise întotdeauna să se ducă, şi locul acela, arătat de un indicator pe care scria „Către ţara nimănui” aşa că am pornit într-acolo pe o potecă şi apoi am ajuns la o livadă cu meri. Am dat peste o femeie şi am întrebat-o dacă am putea cumpăra mere de la ea.

— Nu trebuie să cumpăraţi mere, dragii mei. Sunteţi bineveniţi şi puteţi să culegeţi mere câte poftiţi. Văd că bărbatul dumitale e în aviaţie; am avut şi eu un fiu tot în aviaţie, dar a căzut. Da, duceţi-vă şi mâncaţi câte mere vreţi şi luaţi câte puteţi cu voi.

Aşa că am umblat fericiţi prin livadă, mâncând mere, apoi ne-am întors prin pădure şi ne-am aşezat pe trunchiul unui copac căzut. Ploua liniştit, dar eram foarte fericiţi. N-am spus nimic despre activitatea mea sau despre spital şi nici Archie nu prea a vorbit despre Franţa. Doar a spus în treacăt, că, poate, în curând, am putea fi împreună din nou.

I-am povestit despre cartea mea şi i-am citit-o. I-a plăcut şi mi-a spus că a găsit-o bună. Avea un prieten în aviaţie care era director la editura Methuen şi mi-a spus că dacă romanul meu o să fie refuzat iarăşi, o să-mi trimită o scrisoare de recomandare de la prietenul lui pe care aş putea să o anexez la manuscris şi să-l expediez la Methuen.

Aşa că aceasta a fost următoarea escală a „The Mysterious Affair at Styles” (Afacerii misterioase de la Styles). Cei de la Methuen, fără îndoială că din deferentă pentru director, au scris mai amabil. Au ţinut cartea mult timp, cred că vreo şase luni; deşi au spus că era foarte interesantă şi avea câteva puncte bune, au conchis că nu era întru totul potrivită pentru profilul editurii lor. Cred că au găsit-o îngrozitoare.

Nu mai ţin minte unde am trimis-o după aceea, dar şi atunci mi-au restituit-o. Aproape că pierdusem orice speranţă. Editura Bodley Head publicase câteva cărţi poliţiste recent, era o nouă orientare pentru ei – aşa că m-am gândit să o trimit şi acolo spre încercare. Am expediat-o şi am uitat complet de ea.

Cele ce au urmat s-au petrecut brusc şi pe neaşteptate. Archie s-a întors acasă, fiind trimis să lucreze la Ministerul Aviaţiei de la Londra. Războiul dura de atâta timp, de aproape patru ani, şi mă deprinsesem să lucrez la spital şi să locuiesc acasă cu mama, încât a fost aproape un şoc pentru mine să mă văd silită să-mi schimb dintr-o dată viaţa.

M-am dus la Londra. Am luat o cameră la un hotel şi am început să colind oraşul în căutarea unui apartament mobilat. În naivitatea noastră, ne făcuserăm nişte planuri măreţe, dar în curând am renunţat la pretenţii Era timp de război. În cele din urmă am găsit două locuinţe posibile. Una era în Hampsteadul de vest, şi aparţinea unei domnişoare Tunks – numele mi-a rămas în minte. Era foarte neîncrezătoare în privinţa noastră, întrebându-se dacă vom fi destul de grijulii cu lucrurile din casă, tinerii sunt atât de nepăsători şi ea având atâta grijă de lucrurile ei. Era un apartament drăguţ, trei guinee şi jumătate pe săptămână. Celălalt se afla în St. John’s Wood – Northwick Terrace, aproape de Maida Vale. Avea numai două camere, la etajul II, mobilat destul de sărăcăcios, cu un creton decolorat, dar exista şi o grădină. Era într-una din acele case mari, cu camere spaţioase. Şi în plus costa numai două guinee şi jumătate faţă de trei şi jumătate. Ne-am oprit la aceasta. M-am dus acasă şi mi-am făcut bagajele. Bunica a plâns, mama era gata să plângă şi ea, dar s-a stăpânit. Mi-a spus:

— Te duci acum la soţul tău şi îţi începi viaţa de femeie măritată. Sper că totul va merge bine.

— Dacă paturile sunt de lemn, ai grijă să nu aibă ploşniţe, adăugă bunica.

Aşa că m-am întors la Londra şi la Archie şi ne-am mutat la Northwick Terrace Nr. 5. Avea o chicinetă şi o baie microscopică. Mă gândeam să gătesc câte ceva. Am avut noroc cu Bartlett, ordonanţa lui Archie, care era un fel de Jeeves60, o minune de băiat – înainte fusese valetul unor duci. Numai războiul îl adusese în serviciul lui Archie, dar era devotat „Colonelului” şi-mi istorisea lungi poveşti despre curajul lui, despre importanţa şi inteligenţa pe care le avea şi despre impresiile pe care le lăsa. Serviciile lui Bartlett erau de nepreţuit. Apartamentul avea multe cusururi, dintre care cel mai rău erau somierele cu arcurile stricate şi ieşite în afară. Mă întreb cum fusese cu putinţă ca un pat să ajungă în halul ăsta. Dar eram fericiţi acolo şi plănuisem să urmez un curs de stenografie şi contabilitate, care avea să-mi ocupe timpul. Aşa că spusesem la revedere casei noastre Ashfield şi începeam acum viaţa mea nouă, viaţa mea de femeie măritată.

Una din cele mai mari bucurii şi mângâieri din Northwick Terrace era doamna Woods. Într-o bună măsură, cred că datorită doamnei Woods am luat acel apartament mai curând decât pe cel din Hampstead. Ea domnea la subsol, o femeie grasă, veselă, plăcută. Avea o fiică elegantă care lucra într-un magazin elegant şi un soţ invizibil. Era intendenta clădirii şi dacă avea chef „făcea menajul” pentru locatari. A fost de acord să „facă” pentru noi, fiindu-ne şi un protector puternic. De la ea am aflat o seamă de secrete privind târguielile, care nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. „Pescarul te-a fraierit din nou, iubito, îmi spunea. Peştele ăsta nu-i proaspăt, nu l-ai încercat cu degetul cum ţi-am spus. Trebuie să-l loveşti şi să te uiţi la ochi şi să-l loveşti în ochi.” M-am uitat la peşte îndoită. Mi se părea că-mi iau o libertate nepotrivită dacă mă apuc să bag degetele în ochii peştilor. „Te uiţi la coadă şi vezi dacă se zbate sau dacă e ţeapănă. Ia te uită şi la portocalele astea. Ştiu că-ţi este poftă din când în când de o portocală, aşa ca o raritate, cu toată scumpetea, dar astea au fost băgate în apă fierbinte ca să pară proaspete, nu au însă zeamă deloc, sunt seci.”

Şi nu aveau zeamă.

Cea mai mare bucurie a vieţii mele de-atunci şi a doamnei Woods a fost când a adus Archie primele lui raţii. A apărut o bucată enormă de carne de vită. Cea mai mare pe care o văzusem dinainte de începutul războiului. Nu se recunoştea, cum fusese tăiată, dacă erau coaste sau pulpă, fusese desigur tăiată de vreun măcelar de la aviaţie. În orice caz era lucrul cel mai grozav pe care-l vedeam după un timp atât de îndelungat. Fusese pusă pe masă şi doamna Woods şi cu mine ne învârteam în jurul ei pline de admiraţie. Nu ne puteam închipui că ar încăpea în cuptorul meu mititel. Doamna Woods a convenit, plină de amabilitate, să o pregătească pentru noi.

— Este atât de multă, încât puteţi mânca şi dumneavoastră cât doriţi, i-am spus eu.

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, o să ne bucurăm foarte mult să mâncăm şi noi o bucăţică de carne. Ştiţi, lucruri din celelalte, de la băcănie, nu-s greu de obţinut. Avem un văr, Bob, care lucrează la o băcănie şi ne aduce zahăr şi unt cât dorim şi margarină. Cu dintr-astea familia este servită în primul rând.

Acesta a fost unul din primele mele contacte cu regula de mult timp stabilită care rămâne valabilă toată viaţa: „totul merge bine când cunoşti pe cineva unde trebuie”. De la nepotismul făţiş al orientului până la cel uşor camuflat al clubului „băieţilor buni” din democraţiile vestului, toate depind în cele din urmă de nepotism. Deşi nu este o reţetă pentru succesul complet. Freddy cutărică are un post bine plătit, pentru că unchiul lui cunoaşte pe unui din directorii firmei. Aşa că Freddy se instalează cât mai bine. Dar dacă Freddy nu e prea bun, cerinţele de prietenie sau rudenie fiind satisfăcute, Freddy va fi în mod amabil dat la o parte, trecut, eventual, în rândul al doilea, unui alt văr sau unui prieten, şi până în cele din urmă va ajunge la nivelul posibilităţilor sale. În cazul cărnii şi al lucrurilor considerate în general de lux în timpul războiului existau unele avantaje pentru cei bogaţi, dar în general cred că erau mult mai multe avantaje pentru muncitori, pentru că aproape fiecare avea un văr, un prieten sau soţul unei fiice, ori cineva folositor care lucra într-o băcănie, o lăptărie sau ceva în acest fel. Treaba nu mergea prea uşor cu măcelarii, dar băcanii erau în orice caz un lucru de mare preţ pentru familie. Nimeni din cei cu care veneam în contact la acea vreme nu părea că s-ar fi limitat la raţii doar. Îşi luau raţiile, dar mai făceau rost de vreo jumătate de kilogram suplimentar de unt, de un borcan de gem în plus şi aşa mai departe, fără să aibă sentimentul că s-ar fi comportat în mod neonest. Era o mândrie a familiei. În mod natural Bob avea grijă de familia lui şi de familia familiei în primul rând. Aşa că doamna Woods ne oferea mereu câte ceva de mâncare mai deosebit.

Prima bucată de carne a constituit un mare eveniment pentru noi. Nu cred să fi fost o carne deosebit de bună sau de fragedă, dar eram tânără pe atunci, aveam dinţi buni şi mi s-a părut cel mai delicios lucru pe care-l mâncam după atâta vreme. Archie, evident, a rămas surprins do lăcomia mea.

— Nu e prea grozavă carnea asta, a spus el.

— Nu e prea grozavă? am replicat eu. Cum aşa? Este cel mai grozav lucru pe care l-am văzut în ultimii trei ani.

Mâncărurile mai serioase erau pregătite, pentru noi, de doamna Woods. Mâncărurile mai uşoare, câte ceva pentru seară, le pregăteam eu. Urmasem, ca cele mai multe dintre fete, cursuri de gospodărie, dar nu sunt prea folositoare când le pui în practică. Experienţa zilnică are mult mai mare importanţă. Am făcut cantităţi de plăcinte cu gem sau cârnaţi în aluat sau diferite altele, dar nu erau preparatele necesare acum. Existau în toate cartierele Londrei bucătării naţionale şi acestea erau folositoare acum. N-aveai decât să te duci acolo şi găseai mâncarea gata făcută, pusă într-un sufertaş. Era destul de bine pregătită, chiar dacă nu avea ingrediente din cele mai alese şi te sătura. Existau apoi acele pătrăţele naţionale de supă cu care începeam mesele. Archie le denumise supe „din nisip şi pietriş”, amintindu-şi de satira lui Stephen Leacock: „Iei nisip şi pietre şi le baţi bine ca să faci o prăjitură”. De fapt cam aşa erau şi pătrăţelele alea de supă. Uneori făceam câte ceva mai special, ca, de exemplu, un sufleu foarte bine garnisit. Nu mi-am dat seama la început că Archie suferea teribil de o dispepsie nervoasă. De multe ori seara, când venea acasă, nu era în stare să mănânce nimic, ceea ce mă descuraja, mai ales dacă pregătisem un sufleu cu brânză sau ceva la care îmi pusesem toată imaginaţia la bătaie.

Fiecare are ideile lui cu privire la ce ar vrea să mănânce când este bolnav, dar cele ale lui Archie mi se păreau extraordinare. După ce zăcea în pat câtva timp văitându-se, spunea dintr-o dată. „Cred că aş vrea puţină melasă. Ai putea să faci ceva cu melasă?” Mi se părea un lucru extraordinar să ceri melasă când te simţeai rău. În orice caz mă străduiam cât mai mult. Începusem un curs de stenodactilografie şi de contabilitate pentru a-mi umple timpul. Aşa după cum ştie toată lumea din acele articole interminabile din ziarele de duminică, femeile tinere abia măritate sunt de cele mai multe singure. Ceea ce mă surprinde este faptul ca tinerii soţi nu se gândesc că ele sunt singure. Soţii lucrează, sunt plecaţi toată ziua, iar o femeie, când se mărită, trece de obicei într-un mediu cu totul diferit. Trebuie să ia viaţa de la început, să-şi facă relaţii noi, să lege noi prieteni, să-şi găsească ocupaţii noi. Unele fete se mărită chiar în oraşul lor, dar în general asta este mai puţin obişnuit. Înainte de război aveam prieteni la Londra, dar acum toţi se răspândiseră. Nan Watts (acum Pollock) locuia, cred, la Londra. Dar nu prea aveam curaj să o abordez. Aşa ceva pare o prostie şi chiar este, dar, orice s-ar spune, diferenţele de venituri îi separă pe oameni. Nu este o chestiune de snobism sau de poziţie socială, ci totul este să poţi ţine pasul cu preocupările prietenilor tăi. Dacă ei au un venit mare, iar tu unul mic, relaţiile devin stânjenitoare.

Mă simţeam niţel cam însingurată. Îmi lipsea spitalul şi prietenele de acolo, drumurile mele zilnice, şi îmi lipseau împrejurimile căminului meu, dar mi-am dat seama că nu aveam ce face. Compania altora nu este ceva de care să ai nevoie în fiecare zi, ci este un lucru care se dezvoltă în jurul tău şi uneori devine tot atât de distrugător ca şi iedera care se caţără pe un copac, îmi plăcea să învăţ stenodactilografie şi contabilitate. Mă simţeam umilită de uşurinţa cu care fetele de 14-15 ani progresau la stenografie; dar la contabilitate, totuşi, eram foarte tare şi mă distram.

Într-o bună zi, în timpul cursului, profesorul s-a oprit din lecţie, a ieşit puţin din cameră şi s-a reîntors apoi, spunând:

— Am terminat pentru azi. Războiul a luat sfârşit!

Mi se părea de necrezut. Nu existase nici un semn real că s-ar putea întâmpla aşa ceva, precum şi nimic care să te facă să-ţi imaginezi că asta se va întâmpla după alte şase luni sau un an. Situaţia din Franţa părea că nu se schimbă deloc. Se cucereau, sau se pierdeau, câţiva metri de teritoriu şi cam atât.

Uluită am ieşit în stradă, unde am dat peste una din cele mai curioase privelişti pe care am văzut-o vreodată. Mi-o amintesc şi acum, cu un fel de sentiment de frică. Peste tot vedeam femei dansând. Englezoaicele nu obişnuiesc să danseze pe stradă; este o reacţie care s-ar potrivi mai mult cu franţuzoaicele. Dar iată-le totuşi pe englezoaicele mele acolo, în faţa mea, râzând, ţipând, sărind, târându-şi picioarele, într-un fel de orgie sălbatică de plăcere, o distracţie oarecum brutală. Era înfricoşător. Aveai sentimentul că, dacă s-ar fi nimerit prin apropiere vreun german, femeile s-ar fi repezit şi l-ar fi sfâşiat în bucăţi. Unele dintre ele cred că erau bete, dar arătau toate aşa. Se învârteau, se împleticeau, ţipau. Când am ajuns acasă l-am găsit pe Archie care se întorsese de la minister.

— Ei bine, aşa stau lucrurile, spuse el cu obişnuitu-i calm şi lipsă de emotivitate.

— Te gândeai că o să se termine atât de repede? l-am întrebat.

— O, circulau zvonuri, dar ni se spusese să nu vorbim nimic. Iar acum trebuie sa hotărâm ce vom face de aici înainte.

— Ce vrei să spui cu „de aici înainte”?

— Cred că lucrul cel mai bun pe care l-aş avea de făcut ar fi să părăsesc aviaţia.

— Te gândeşti serios să părăseşti aviaţia?

Eram complet uluită.

— Nu e de viitor. Trebuie să-ţi dai seama de asta. Nu poate fi de nici un viitor. Nu există nici o posibilitate de avansare ani de-a rândul.

— Şi ce vei face?

— Vreau să lucrez în City. Întotdeauna am dorit să lucrez în City. Există câteva posibilităţi.

Am avut mereu o mare admiraţie pentru simţul practic al lui Archie. El accepta totul fără surprindere şi, cu mult calm, îşi punea creierul, care era foarte bun, la lucru în problema care avea să urmeze.

Pentru moment, armistiţiu sau nearmistiţiu, viaţa continua ca mai înainte. Archie se ducea în fiecare zi la Ministerul Aerului. Minunatul Bartlett, din nefericire, a fost demobilizat imediat. Presupun că ducii şi conţii trăgeau sfori pentru a redobândi serviciile lui. În locul lui a venit o creatură foarte ciudată, pe nume Verrall. Omul îşi dădea, cred, toată silinţa, dar era nepriceput, nestilat, iar cantitatea de murdărie, grăsime, pete de pe argintărie, farfurii, cuţite, furculiţe îi depăşea cu mult puterile. Am fost fericită, când şi el şi-a obţinut demobilizarea.

Archie a avut o permisie şi ne-am dus la Torquay, iar în timp ce ne aflam acolo am fost cuprinsă de ceea ce credeam eu că era un rău teribil de stomac şi o stare proastă generală. Era însă ceva cu totul diferit: primul semn, de fapt, că voi avea un copil.

Mă simţeam emoţionată, în privinţa venirii pe lume a copiilor crezusem, până atunci, că lucrurile se petrec automat. După fiecare permisie a lui Archie rămâneam foarte decepţionată, văzând că nu se întrezărea nici un semn că voi avea un copil. De data asta nici măcar nu mă aşteptam. M-am dus să consult un doctor. Bătrânul nostru medic, Powell, se pensionase, aşa că a trebuit să aleg un altul nou. Nu-mi trecea prin minte să mă adresez doctorilor cu care lucrasem la spital. Ştiam prea multe despre ei şi despre metodele lor. M-am dus însă la un doctor vesel, care purta un nume oarecum sinistru: Stabb61.

Avea o nevastă foarte drăguţă, pe care fratele meu Monty o iubea de la vârsta de 9 ani. „I-am dat numele iepuraşului după Gertrude Huntly, a spus el, pentru că este cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată.” Gertrude Huntly, mai apoi Stabb, a fost destul de amabilă să se arate profund impresionată şi să-i mulţumească pentru această onoare care îi fusese acordată.

Doctorul Stabb mi-a spus că păream o fată sănătoasă şi totul va fi în ordine şi lucrurile au rămas aşa. Nu m-am agitat în nici un fel. Nu pot să nu fiu mulţumită că pe atunci nu existau acele clinici prenatale, unde trebuie să te duci în fiecare lună. Personal cred că mi-a fost mult mai bine fără ele. Tot ceea ce mi-a sugerat doctorul Stabb a fost că va trebui să mă duc la el sau la un doctor la Londra cu vreo două luni înainte de naştere, pentru a mă asigura doar că totul era cum trebuie. Mi-a spus că îmi va fi rău încă vreo trei luni dimineaţa, dar apoi nu voi mai avea nimic. Regret însă că trebuie să spun că n-a avut dreptate, deoarece stările mele de rău dimineaţa nu au dispărut niciodată, Nu-mi era rău numai dimineaţa, ci şi de patru-cinci ori pe zi, ceea ce-mi făcea destul de neplăcută viaţa la Londra. Să fii obligată să sari din autobuz imediat după ce te-ai urcat şi să vomiţi la canal este umilitor pentru o tânără femeie. Trebuia totuşi să mă împac cu această situaţie. Din fericire pe atunci nimănui nu-i trecea prin cap să-ţi dea medicamente ca thalidomide. Oamenii acceptau pur şi simplu faptul că unele femei suportau mai greu sarcina decât altele şi le era rău. Doamna Woods, atotştiutoare ca întotdeauna în orice domeniu, fie naşteri, fie morţi, mi-a spus: „Ei, draga mea, ascultă-mă pe mine ce-ţi zic, o să ai o fetiţă. Vomitările înseamnă că aştepţi o fată. Băieţii te fac să ai ameţeli şi să leşini. E mai bine să-ţi fie greaţă şi să vomiţi.”