Agatha Christie

Spusele lui au avut eficacitate.

După câteva zile, Belcher a fost solicitat, după cum spunea el, să accepte suma şi să controleze distribuirea cartofilor.

— Ce ştiai despre cartofi? l-am întrebat eu.

— Nu ştiam nimic, a răspuns Belcher, dar nu intenţionam să divulg asta. Vreau să spun că poţi face orice, trebuie doar să ai pe cineva lângă tine care să ştie câte ceva despre ce este vorba. Apoi mai cauţi şi tu să te pui la curent şi treaba s-a făcut!

Era o persoană cu o capacitate nemaipomenită de a impresiona lumea. Avea mare încredere în posibilităţile sale de organizator şi adesea trecea foarte mult timp până când cineva descoperea pagubele pe care le pricinuia. Adevărul este că nu am văzut încă un om mai puţin capabil să organizeze ceva ca el. Ca şi mulţi politicieni, credea că, în primul rând, trebuie să dezorganizezi industria, sau despre ce era vorba, şi, creând un haos, să o pui din nou pe picioare, cum ar fi spus Omar Khayyam „cât mai aproape de dorinţa inimii”. Necazul era că atunci când se ajungea la reorganizare, Belcher nu se dovedea bun. Dar aceasta se descoperea prea târziu.

Într-o anumită perioadă din cariera sa, s-a dus în Noua Zeelandă, unde a impresionat atât de mult consiliul unei şcoli cu planurile lui de reorganizare, încât s-au grăbit să-l angajeze ca director. Cam un an mai târziu i s-a oferit o sumă enormă să renunţe la funcţie, nu pentru că ar fi avut o comportare dezonorantă, ci pur şi simplu din cauza harababurii pe care o produsese, a urii pe care o stârnise la alţii şi a plăcerii lui personale pentru ceea ce el numea „o administraţie modernă, progresistă, cu perspective”. Cum spuneam, era o figură. Uneori îl urai, alteori îl îndrăgeai.

Într-o seară, după ce terminase cu funcţia legată de cartofi, a venit la noi la masă şi ne-a explicat ce avea de gând să facă.

— Ştiţi de Expoziţia Imperiului, care va avea loc cam peste un an jumătate? Trebuie să fie bine organizată. Dominioanele trebuie să fie prevenite să se dovedească receptive şi să colaboreze la toată acţiunea. Plec într-o misiune în ianuarie – Misiunea Imperiului Britanic, în jurul lumii.

Apoi a continuat să ne prezinte în amănunt planurile lui.

— Ceea ce-mi trebuie, a adăugat el, este cineva care să meargă cu min, e în chip de consilier financiar. Ce ai zice, Archie? Tu ai avut întotdeauna un cap bun. Erai primul la Clifton, ai toată experienţa asta din City. Eşti întocmai omul care-mi trebuie.

— N-aş putea să-mi părăsesc slujba, a răspuns Archie.

— De ce nu? Vorbeşte-i şefului tău cum se cuvine, subliniază că îţi vei lărgi experienţa şi toate celelalte. Cred că-ţi va păstra postul până când te întorci.

Archie a ripostat că se îndoia că domnul Goldstein ar face aşa ceva.

— Ei bine, mai gândeşte-te, băiatul meu. Mi-ar place să mergi. Poate veni şi Agatha, evident. Îi place să călătorească, nu-i aşa?

— Da, am grăit eu, căutând să-mi stăpânesc emoţia şi să minimalizez.

— O să vă spun itinerarul. Mai întâi mergem în Africa de Sud. Tu, cu mine şi o secretara, bineînţeles. Mai merge cu noi şi familia Hyam. Nu ştiu dacă-l cunoşti pe Hyam. E un rege al cartofilor din Anglia de est, un tip foarte corect. Este un foarte bun prieten al meu. Îşi ia soţia şi fiica. Ei nu merg decât până în Africa de Sud. Hyam nu-şi poate permite să meargă mai departe pentru că are prea multe treburi aici. De acolo ne ducem în Australia, iar după Australia în Noua Zeelandă. O să-mi iau puţin timp liber în Noua Zeelandă; am o mulţime de prieteni acolo şi îmi place ţara. O să avem cred cam vreo lună de vacanţă. Dacă vrei te poţi duce în Hawai, la Honolulu.

— Honolulu, am spus eu în şoaptă. Părea ca una din acele fantezii pe care le ai în vis.

— Apoi mai departe în Canada şi acasă. Va dura vreo nouă, zece luni. Ce spui?

Ne-am dat seama până în cele din urmă că vorbea serios. Am examinat propunerea cu toată grija. Lui Archie i se plăteau toate cheltuielile de deplasare şi pe lângă aceasta primea o mie de lire. Dacă mergeam şi eu costul transportului meu urma să ne fie plătit, căci îl întovărăşeam pe Archie ca soţia lui, şi se acorda transport gratuit cu vaporul sau trenul în diferite ţări.

Am făcut cu vehemenţă tot felul de socoteli. Părea, în general, că puteam să ne avântăm. Mia de lire a lui Archie trebuia să acopere cheltuielile cu hotelurile şi o lună de vacanţă pentru amândoi, la Honolulu. Era o socoteală la limită, dar părea posibilă. Noi fuseserăm până atunci de două ori în străinătate, o dată în sudul Franţei, în Pirinei, şi a doua oară în Elveţia. Ne plăceau călătoriile la amândoi.

Sigur că eu căpătasem gust încă de când aveam şapte ani cu acea experienţă timpurie. În orice caz, doream foarte mult să văd lumea. Şi mi se părea foarte probabil că nu o voi vedea niciodată. Acum noi îmbrăţişasem această activitate de afaceri comerciale, şi un om de afaceri, atât cât îmi puteam da eu scama nu avea niciodată mai mult de două săptămâni de vacanţă pe an. În două săptămâni nu puteai ajunge prea departe. Aveam o dorinţă arzătoare să văd China, India, Japonia, insula Hawai şi multe alte locuri, dar visul meu rămânea şi va rămâne probabil întotdeauna un vis.

— Chestiunea care se pune, a intervenit Archie, este dacă bătrânul cu faţa galbenă va privi cu bunăvoinţa planul.

Am spus cu optimism că Archie îi era foarte util şi că ţinea la el. Archie considera însă că ar fi putut fi înlocuit cu cineva tot atât de bun; o mulţime de oameni clădeau târcoale în căutare de slujbe. În orice caz, bătrânul cu faţa galbenă nu a făcut jocul. El a afirmat că l-ar putea angaja pe Archie la întoarcere, dar nu era în măsură să garanteze că i-ar putea păstra postul. Ar fi fost prea mult pentru Archie să ceară aşa ceva. Trebuia să-şi asume riscul de a găsi postul ocupat. Aşa că am dezbătut problema.

— E un risc, un risc foarte mare, am spus eu.

— Da, e un risc. Îmi dau seama că probabil vom debarca în Anglia fără o para chioară, cu ceva mai mult de o sută de lire pe an amândoi şi cam atât. Şi atunci va fi şi mai greu de obţinut un post decât acum. Pe de altă parte, dacă nu rişti nimic nu ajungi nicăieri, nu-i aşa?

I-am dat dreptate.

— Tu trebuie să hotărăşti, a spus Archie. Ce o să facem cu Teddy? Teddy era pe atunci Rosalind, pentru că i-am spus odată în glumă „The Tadpole”62.

— O s-o ia Punkie (cum o numeam acum toţi pe Madge) sau mama. Vor fi încântate. Şi apoi are doică. Da, da, în această privinţă totul este în regulă. Este singura şansă pe care o s-o avem vreodată, am adăugat visătoare.

Ne-am gândit şi iarăşi ne-am gândit.

— Desigur, tu te poţi duce, am spus eu, dându-mi curaj ca să nu fiu egoistă. Şi eu rămân acasă.

M-am uitat la el. Archie s-a uitat la mine.

— N-am de gând să te las acasă. Nu mi-ar tihni dacă aş face aşa ceva. Sau rişti, şi vii, sau nu, dar tu trebuie să hotărăşti, pentru că, de fapt tu rişti mai mult decât mine.

Aşa că iarăşi ne-am mai gândit şi apoi am adoptat punctul de vedere al lui Archie.

— Cred că ai dreptate. Ni se oferă o şansă. Dacă n-o facem, nu o să ne iertăm niciodată. Chiar aşa cum spui tu: dacă nu poţi să rişti să faci ceva, când ţi se oferă prilejul, viaţa nu merită trăită.

Noi nu făceam parte din cei care acţionează cu precauţie. Am perseverat în a ne căsători contra tuturor piedicilor, iar acum eram pregătiţi să vedem lumea şi să riscăm orice s-ar fi întâmplat la întoarcerea noastră.

Aranjamentele casnice nu au fost greu de făcut. Puteam închiria în mod avantajos apartamentul din Addison Mansions şi cu aceşti bani să plătesc leafa lui Jessie. Mama şi sora mea erau încântate să o ţină pe Rosalind împreună cu doica. Singura încurcătură care a apărut în ultimul moment a fost pricinuită de faptul că am aflat că fratele meu Monty venea într-o permisie acasă din Africa de Sud. Madge era foarte furioasă pentru că nu voi fi în Anglia pentru vizita lui.

— Singurul tău frate vine acasă după ce a fost rănit în război şi a lipsit ani de zile şi tocmai acum tu pofteşti să pleci într-o călătorie în jurul lumii. Găsesc că este ruşinos. Ar trebui să-ţi preţuieşti în primul rând fratele.

— Ei, bine, nu găsesc că-i aşa! am ripostat eu. Trebuie să-mi pun soţul în primul rând. El pleacă în această călătorie şi mă duc cu el. Soţiile trebuie să-şi urmeze soţii.

— Monty e singurul tău frate şi aceasta e singura şansă pe care o ai să-l vezi, poate încă mulţi ani de aici încolo.

M-a supărat foarte rău, dar mama a fost cu toată tăria de partea mea.

— Datoria unei soţii este să se ducă cu soţul ei, a spus ea. Soţul trebuie să vină în primul rând, chiar şi înaintea copiilor, iar un frate e încă şi mai îndepărtat. Nu uitaţi că dacă nu eşti mereu cu soţul tău, dacă-l părăseşti prea mult, îl pierzi, şi asta e adevărat mai ales pentru un bărbat ca Archie.

— Sunt sigură că lucrurile nu stau chiar aşa! am spus eu indignată. Archie este persoana cea mai credincioasă de pe pământ.

— Nu poţi să ştii, continuă mama, vorbind într-un adevărat spirit victorian. O soţie trebuie să fie alături de soţul ei şi dacă nu e, atunci el simte că are dreptul să o uite.

PARTEA A VI-A

Înconjurul lumii

I

Călătoria în jurul lumii a fost unul din cele mai tulburătoare lucruri din viaţa mea. Era atât de emoţionant încât nici nu puteam crede că-i adevărat. Îmi repetam mereu: „Plec în jurul lumii”. Culmea era, bineînţeles, gândul la călătoria în Honolulu. Că voi ajunge în insula din Mările Sudului depăşea cel mai îndrăzneţ vis al meu. Este greu pentru cineva care ştie cum stau lucrurile azi să-şi dea seama cum te simţeai atunci. Croazierele şi excursiile în străinătate constituie ceva foarte obişnuit acum. Sunt la preţuri destul de rezonabile şi aproape oricine pare că poate fi în stare să întreprindă în cele din urmă măcar o călătorie.

Când ne-am dus în Pirinei am călătorit cu clasa a II-a, toată noaptea. Clasa a III-a pe căile ferate străine era considerată tot atât de proastă ca şi clasa a III-a pe vapoare. Într-adevăr, nici în Anglia, femeile care călătoreau singure nu s-ar fi dus cu a III-a. După spusele bunicii, dacă mergeai în clasa a III-a nu puteai să te aştepţi decât la ploşniţe, păduchi şi beţivi; şi astea nu erau chiar cele mai rele lucruri. Până şi cameristele călătoreau întotdeauna în clasa a II-a. În Pirinei umblam pe jos şi locuiam la hoteluri ieftine. Iar mai apoi ne-am îndoit că ne mai puteam permite o altă călătorie în anul următor.

Acum se profila în faţa noastră o călătorie de lux. Natural, Belcher aranjase ca totul să fie de prima mână. Numai lucrurile cele mai bune puteau fi potrivite pentru Misiunea Expoziţiei Imperiului Britanic.

Eram consideraţi ca ceea ce ar fi astăzi nişte diplomaţi. Domnul Bates, secretarul lui Belcher, era un tânăr serios şi credul. Un secretar excelent, dar avea înfăţişarea unui nemernic dintr-o melodramă, cu părul negru, ochi scânteietori şi o înfăţişare în general sinistră.

— Arată ca un adevărat ucigaş, nu-i aşa? a spus Bekher. Ai zice că e oricând gata să-ţi taie beregata. De fapt este cel mai onorabil tip pe care l-ai întâlnit vreodată.

Încă înainte de a ajunge la Cape Town ne tot întrebam cum putea suporta Bates să fie secretarul lui Belcher. Era terorizat în permanenţă, pus să lucreze la orice oră din zi şi din noapte la care i s-ar fi năzărit lui Belcher, developa filme, lua note, scria şi rescria scrisori pe care Belcher le modifica tot timpul. Presupun că primea un salariu, bun, nimic altceva nu l-ar fi făcut să suporte, mai ales că nici nu-i plăcea în mod special să călătorească. Era foarte nervos – se temea de şerpi pe care sigur avea să-i întâlnească în mari cantităţi prin fiecare ţară pe unde treceam. Aveau să stea la pândă ca să-l atace pe el în mod special.

Deşi pornisem într-o dispoziţie grozavă, bucuria mea a fost repede înăbuşită. Vremea era oribilă. La bordul navei noastre, „Kildonan Castle”, totul părea perfect, până când marea s-a dezlănţuit. În golful Biscaya era cât se putea de agitată. Stăteam întinsă în cabină gemând de cât îmi era de rău şi vomitând mereu. Timp de patru zile am zăcut extenuată. În cele din urmă, Archie a adus doctorul navei să mă vadă. Nu cred că doctorul luase vreodată în serios răul de mare. Mi-a dat ceva care „ar putea să mă liniştească”. Dar cum de îndată ce am luat medicamentul l-am şi vomitat nu avea cum să-mi facă prea mult bine. Continuam să gem, fiindu-mi rău de moarte şi arătam ca şi moartă, căci o femeie dintr-o cabină alăturată, zărindu-mă prin uşa deschisă a întrebat stewardesa:

— N-a murit încă doamna din cabină?

Într-o seară i-am vorbit foarte serios lui Archie.

— Când o să ajungem la Madeira, dacă mai sunt în viaţă, părăsesc această navă.

— O, te vei simţi mai bine în curând, sunt sigur.

— Nu, nu mă voi simţi mai bine niciodată. Trebuie să cobor de pe această navă şi să mă văd pe uscat.

— Totuşi trebuie să te întorci în Anglia, chiar dacă debarci la Madeira.

— Nu trebuie, pot să rămân acolo, să lucrez ceva.

— Ce să lucrezi? întrebă Archie cam buimăcit.

E drept că la acea vreme femeile găseau greu de lucru. Femeile erau fiice, soţii care trebuiau întreţinute sau văduve care trăiau din ceea ce le rămăsese de la soţii lor sau din ce le puteau da rudele. Puteau fi însoţitoare pentru persoane în vârstă sau guvernante la copii. Totuşi am avut un răspuns la obiecţiunea lui:

— Aş putea fi fată în casă, am răspuns eu. Chiar mi-ar place să fiu fată în casă.

Fetele în casă aveau întotdeauna căutare, în special dacă erau înalte. O fată în casă înaltă găsea uşor o slujbă. Citiţi acea încântătoare carte de Margery Sharp, „Cluny Brown”; eram sigură că aveam pregătirea necesară pentru aşa ceva. Ştiam ce pahare de vin să pun pe masă, eram capabilă să închid şi să deschid uşa de la intrare. Puteam să curăţ argintăria – întotdeauna, acasă, noi frecam argintăria – şi apoi puteam să servesc la masă destul de bine.

— Da, am rostit cu un glas stins, aş putea fi o fată în casă foarte bună.

— Ei bine, o să vedem când o să ajungem la Madeira.

Totuşi, când am sosit acolo eram atât de slabă, încât nici nu eram capabilă să mă dau jos din pat. De fapt, acum simţeam că cea mai bună soluţie ar fi fost să rămân pe vapor, să mor, să mă sting într-o zi sau două şi să termin odată. Dar după ce au trecut vreo cinci sau şase ore de la sosirea noastră şi am pus piciorul pe pământ, m-am simţit mult mai bine. În dimineaţa următoare zorile s-au ridicat strălucitoare şi marea era liniştită. Mă întrebam, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care suferă de rău de mare, de ce oare făcusem atâta caz? La drept vorbind nu sufeream de nimic, avusesem doar rău de mare.

Nu există pe lume o prăpastie mai adâncă decât între cineva care suferă de rău de mare şi cineva care nu suferă. Niciunul nu poate înţelege starea celuilalt. Nu aveam niciodată să ajung să am abilitatea de a umbla drept pe puntea unui vas în mişcare. Toată lumea mă asigura că, după ce treceai de primele zile, totul intra în ordine. Dar nu era adevărat. De câte ori marea era agitată mă simţeam rău, mai ales dacă vaporul avea o mişcare de tangaj. Dar după aceea vremea fiind aproape mereu bună m-am simţit bine.

Amintirile mele despre Cape Town sunt mai vii decât cele despre alte locuri, pentru că, presupun, a fost primul port adevărat unde am sosit şi totul era atât de nou şi ciudat. The Blacks, Table Mountain cu forma-i plată, ciudată, strălucirea soarelui, piersicile delicioase, scăldatul, totul era minunat. Niciodată nu m-am mai întors acolo şi nu-mi dau seama de ce. Mi-a plăcut atât de mult. Am stat la unul din cele mai bune hoteluri, unde Belcher a arătat de ce-i în stare. Se înfuriase din cauza fructelor servite la micul dejun care erau tari şi crude. „Ce sunt astea? a strigat el. Piersici? Poţi să dai cu ele de pământ şi nu păţesc nimic, fiindcă sunt tari ca piatra. A aruncat cu câteva piersici în perete. Vezi? Nu se strivesc. Daca ar fi coapte s-ar strivi.”

Atunci mi-am dat seama, într-o oarecare măsură, că a călători cu Belcher poate să nu fie chiar atât de plăcut cum părea în perspectivă la masa noastră cu o lună mai înainte.

Ce scriu cu acum nu este o carte de călătorie, ci doar o revenire asupra acelor amintiri care stăruie în mintea mea, momente care au avut importanţă, locuri şi întâmplări care m-au încântat. Africa de Sud a însemnat foarte mult pentru mine. De la Cape Town ne-am despărţit, Archie, doamna Hyam şi Sylvia s-au dus la Port Elizabeth şi aveau să se întâlnească cu noi în Rhodesia. Belcher, domnul Hyam şi cu mine ne-am îndreptat spre minele de diamante de la Kimberley prin Matopos, pentru a ne întâlni apoi cu ceilalţi la Salisbury. Îmi amintesc nişte zile însorite, arzătoare, prăfoase, în trenul mergând spre nord, prin Karroo, fiindu-mi tot timpul sete şi bând limonade de la gheaţă. Îmi aduc aminte de o lungă linie ferată dreaptă în Bechuanaland. Îmi mai revin câteva gânduri vagi despre Belcher terorizându-l pe Bates şi contrazicându-se cu Hyam. Matopos m-a emoţionat foarte mult cu bolovanii aceia mari adunaţi unii peste alţii ca şi cum un uriaş i-ar fi aruncat acolo.

La Salisbury am petrecut un timp foarte plăcut printre englezi fericiţi şi de acolo Archie şi cu mine ne-am dus într-o călătorie rapidă la Victoria Falls. Îmi pare bine că nu m-am întors niciodată acolo şi că păstrez astfel primele amintiri. Copaci uriaşi, perdele de ploaie domoală, curcubeul revărsând culori, hoinărind prin pădure cu Archie şi, din când în când, vălul de ceaţă risipindu-se pentru a te lăsa să vezi o clipită chinuitoarea cascadă revărsându-se în toată gloria ei. Da, aceasta era pentru mine una din cele şapte minuni ale lumii.

Ne-am dus la Livingstone, unde am văzut crocodilii înotând şi hipopotamii. Din gările prin care treceam cu trenul am adus tot felul de animale cioplite în lemn, cumpărate de la micuţii localnici în schimbul a trei-patru penny. Erau încântătoare. Mai am şi acum câteva dintre ele, cioplite în lemn moale şi însemnate cu un fier înroşit în foc, cred: girafe, hipopotami, zebre, toate simple, primitive, cu mult farmec şi cu multă graţie.

Ne-am dus la Johannesburg despre care nu-mi amintesc nimic, apoi la Pretoria, de unde îmi aduc aminte piatra aurită din care erau făcute clădirile Uniunii, apoi mai departe la Durban, care a fost o dezamăgire pentru că trebuia să faci baie într-un ţarc împrejmuit în mare. Ceea ce mi-a plăcut mai mult la Cape Province a fost tocmai scăldatul. De câte ori puteam fura ceva timp sau, mai curând, când Archie putea, luam trenul şi ne duceam la Muizenberg, ne luam plutele şi-o porneam pe valuri.

Plutele astea erau făcute dintr-un lemn uşor, subţire, puteau fi transportate cu uşurinţă şi învăţai repede să treci peste valuri cu ele. Uneori era periculos când veneai în picaj drept în nisip, dar an general era un sport uşor şi distractiv. Făceam câte un picnic pe dunele de nisip. Îmi aduc aminte mai ales de florile frumoase de la casa episcopului, unde am fost la o recepţie. Era acolo o grădină roşie şi una albastră, cu flori înalte albastre. Mai ales grădina aceea albastră era atât de frumoasă, pe fundalul ei de granit.

Partea financiară mergea foarte bine în Africa de Sud, ceea ce ne-a sporit buna dispoziţie. Aproape în fiecare hotel eram oaspeţii guvernului şi aveam călătorii gratuite pe căile ferate, aşa că numai călătoria noastră la cascada Victoria ne-a costat serios.

Din Africa de Sud am plecat spre Australia. A fost o călătorie lungă, mohorâtă. Pentru mine a fost un mister faptul că, aşa cum ne-a explicat căpitanul, drumul cel mai scurt spre Australia era să mergi mai întâi în jos spre pol, apoi s-o porneşti din nou în sus. Mi-a desenat diagrame care până în cele din urmă m-au convins, dar e greu să-ţi tot aminteşti că pământul e rotund şi turtit la poli. Este un fapt geografic, dar nu ceva ce ai putea aprecia în viaţa reală. Nu am avut prea mult soare, dar a fost o călătorie plăcută şi destul de calmă.

Mi se pare ciudat că ţările nu sunt niciodată descrise în aşa fel încât să le recunoşti când ajungi acolo. Ideile mele superficiale despre Australia se reduceau la o mulţime de canguri şi la o mare întindere de pământ necultivat. Ceea ce m-a uimit, în primul rând, când am ajuns la Melbourne a fost înfăţişarea extraordinară a copacilor şi felul cum modifică peisajul arborii de cauciuc australieni. Copacii au fost întotdeauna pentru mine primele elemente pe care le-am observat într-un loc, ca şi forma dealurilor. În Anglia ochiul este familiarizat cu copaci cu trunchiuri întunecate şi ramuri cu frunze deschise; în Australia întâlneşti contrariul. Priveliştea e cu totul surprinzătoare: scoarţa copacilor este albă argintie şi frunzele întunecate. Îţi dădeau impresia că ai vedea negativul unei fotografii. Întregul peisaj îţi apărea de-a-ndoaselea. Un alt lucru impresionant erau papagalii mari albaştri, roşii şi verzi adunaţi în stoluri. Culorile lor minunate îi făceau sa pară nişte pietre preţioase zburătoare.

Am stat la Melbourne puţin şi de acolo am făcut diferite excursii. Îmi amintesc de o excursie când m-a copleşit frumuseţea unor ferigi imense. Nu mă aşteptam să întâlnesc în Australia un asemenea soi de plante tropicale. Erau foarte frumoase şi impresionante. Mâncarea nu se arăta a fi prea bună. Mâncam mereu carne de vacă sau curcani cu o carne foarte tare. Instalaţiile sanitare erau stânjenitoare pentru cineva crescut într-un mediu victorian. Doamnele din grupul nostru au fost introduse în mod foarte politicos într-o cameră, unde în mijlocul podelei se aflau două oale de noapte pregătite pentru a fi folosite la nevoie: aşa, fără nici cea mai mică izolare, era foarte neplăcut.

Atât în Australia, cât şi în Noua Zeelandă am comis o gafă, când m-am aşezat la masă. Misiunea noastră era de obicei invitată de către primar sau de Camera de comerţ în diferitele localuri pe care le vizitam şi, prima oară când s-a întâmplat aceasta, m-am dus foarte neştiutoare şi m-am aşezat lângă primar sau vreun alt demnitar. O femeie mai în vârstă, cu o mutră acră, mi-a spus atunci: „Cred, doamnă Christie, că veţi prefera să vă aşezaţi lângă soţul dumneavoastră”. Destul de ruşinată, m-am grăbit să-mi iau locul de cealaltă parte a mesei, lângă Archie. Aranjamentele la aceste mese erau ca fiecare soţie să stea lângă soţul ei. În Noua Zeelandă am uitat unde îmi era locul, dar după aceea ştiam şi mă duceam direct unde trebuia.

În New South Wales am stat într-o localitate numită, cred, Yanga, unde îmi amintesc un lac mare cu lebede negre. Era o privelişte frumoasă. Aici, în timp ce Archie şi Belcher erau ocupaţi să prezinte revendicările Imperiului Britanic în chestiuni privind emigrarea şi importanţa comerţului în cadrul Imperiului şi altele asemănătoare, mi s-a îngăduit să petrec o zi fericită în crângul de portocali. Aveam un şezlong confortabil, soarele îşi trimitea razele strălucitoare şi, după câte îmi amintesc, am mâncat douăzeci şi trei de portocale, alegând cu atenţie pe cele mai bune din copacii din jurul meu. Portocalele coapte culese direct din copaci sunt cel mai delicios lucru pe care ţi-l poţi închipui. Am făcut atunci o mulţime de descoperiri despre fructe. Îmi închipuiam, de exemplu, că ananasul atârnă plin de graţie dintr-un copac. Am fost foarte uimită când am descoperit că un imens câmp pe care-l credeam plin de varză, era de fapt acoperit cu ananas. Într-un fel a fost o dezamăgire. Mi se părea o modalitate foarte prozaică de cultivare a unui fruct atât de savuros.

O parte din călătoria noastră am făcut-o cu trenul, dar am mers destul de mult şi cu automobilul. Străbătând acele imense întinderi de câmpie acoperită eu păşuni, cu un vast orizont netulburat de nimic, decât uneori de mori de vânt, mi-am dat scama cât de înspăimântător putea fi: ce uşor puteai să te pierzi acolo. Soarele era în înaltul cerului atât de sus deasupra capului, încât habar n-aveai unde putea fi nordul, sudul, estul sau vestul. Nu exista nici un punct de reper pentru a te orienta. Nu mi-am închipuit niciodată un deşert verde, deşertul pentru mine era întotdeauna acoperit cu nisip, dar socoteam că existau mai multe puncte de reper şi protuberante cu ajutorul cărora poţi să-ţi găseşti drumul în deşert, decât pe şesurile întinse acoperite cu ierburi din Australia.