Mă măritasem cu bărbatul pe care-l iubeam, aveam un copil, aveam unde locui. Aşa că nu exista nici un motiv ca să nu fi fost fericiţi. Într-o bună zi am primit o scrisoare. Am deschis-o cu indiferenţă şi am citit-o fără să-mi dau de la început prea bine seama de conţinut. Era de la John Lane, The Bodley Head, şi eram invitată, dacă vreau, să vin la biroul lor în legătură cu manuscrisul prezentat intitulat „Afacerea misterioasă de la Styles”.
Ca să spun sincer, uitasem complet de asta. Trebuie să fi fost vreo doi ani de când o primiseră, dar cu toate peripeţiile pe care le avusesem cu terminarea războiului, întoarcerea lui Archie şi viaţa noastră conjugală, lucruri ca manuscrise şi scrieri îmi ieşiseră cu totul din minte.
Am plecat plină de speranţă. Desigur ca le plăcuse puţin, căci altfel nu m-ar fi chemat. Am fost introdusă în biroul lui John Lane, care s-a ridicat de pe scaun pentru a mă saluta, un om mărunţel, cu o barbă albă, un tip cam elisabetan. De jur împrejurul lui, pe scaune, sprijinite de mese, erau tablouri, toate părând picturi clasice cu mult lac pe ele şi îngălbenite de timp. Mă gândeam că şi el ar arăta foarte bine într-unul din acele cadre, cu un guler plisat în jurul gâtului. Comportarea lui era obişnuită, amabilă, cu o privire perspicace, care ar fi trebuit să mă prevină că era genul de om care într-o tranzacţie nu face nici o concesie. M-a salutat şi mi-a spus cu amabilitate să iau loc. M-am uitat în jur: era imposibil, pe fiecare scaun se afla un tablou. Şi-a dat dintr-o dată seama de asta şi a râs. „Vai de mine, dar nu prea e loc de stat jos aici, nu-i aşa?” A luat de pe un scaun un portret cam mohorât şi m-am aşezat.
Apoi a început să discute cu mine despre manuscris. Mi-a spus că unii dintre lectorii săi au considerat că e promiţător, că s-ar putea face ceva. Dar erau necesare modificări considerabile. Ultimul capitol do exemplu era scris ca o şedinţă de tribunal, ceea ce nu se potrivea deloc. Credeam că aş putea să schimb deznodământul final? Sau poate să mă ajute cineva în problemele juridice, deşi aceasta avea să fie dificil. Sau voi reuşi eu să o fac altfel? I-am spus imediat că voi fi în stare să fac ceva şi voi reflecta. Poate că se va schimba cadrul, în orice caz voi încerca. A mai ridicat o serie de alte obiecţiuni, dar niciuna într-adevăr serioasă în afara capitolului final.
A trecut apoi la aspectul material, arătându-mi ce risc enorm îşi ia un editor când publică un roman al unui tânăr scriitor necunoscut şi cât de puţini bani avea să scoată din aşa ceva.
În cele din urmă a scos din sertarul biroului un contract pe care mi-a cerut să-l semnez. În acel moment nu eram într-o dispoziţie care să-mi îngăduie să mă gândesc la contracte sau să le semnez. Îmi va publica lucrarea! Pierzând orice speranţă de câţiva ani să mai văd ceva publicat cu excepţia vreunei nuvele sau poezii ocazionale, eram stăpânită acum de ideea de a avea o carte publicată. Aş fi semnat orice. Acest contract stipula că nu aveam să primesc nici un drept de autor decât după ce se vor fi vândut primele două mii de exemplare, când urma să mi se plătească drepturi foarte mici. Orice drepturi decurgând dintr-o dramatizare sau serializare vor fi încasate pe jumătate de către editor. Nimic din toate acestea nu prea avea importanţă pentru mine, ceea ce mă interesa era doar faptul că îmi va fi publicată cartea.
N-am observat că mai exista şi o clauză care mă obliga să-i dau spre publicare următoarele mele cinci romane cu drepturi de autor foarte puţin mărite. Pentru mine totul însemna succes şi o surpriză nemaipomenită. Am semnat cu entuziasm şi am luat manuscrisul pentru a pune la punct anomaliile ultimului capitol. Acestea le-am aranjat foarte uşor.
Şi aşa am început lunga mea carieră, deşi atunci nu puteam bănui că urma să fie o carieră lungă. În ciuda clauzei privind următoarele cinci romane, pentru mine rămânea un experiment izolat. Fusesem provocată să scriu un roman poliţist şi l-am scris, fusese acceptat şi urma să apară tipărit. În ceea ce mă privea lucrurile se sfârşeau aici. În acel moment nu mă gândeam să mai scriu şi alte cărţi. Cred că dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi spus că voi scrie probabil din când în când. Eram cu totul o amatoare – nimic profesional. Scrisul pentru mine era o distracţie.
M-am dus acasă veselă şi i-am povestit totul lui Archie. Şi în acea seară ne-am dus la Palais de Dânse la Hammersmith să sărbătorim evenimentul.
Mai era încă un al treilea cu noi, Hercule Poirot, plăsmuirea mea belgiană, agăţat de gâtul meu, strâns legat acolo, ţinându-se de mine ca scaiul de oaie.
V
După ce am schimbat în mod satisfăcător ultimul capitol, am dus cartea lui John Lane, am mai răspuns la câteva observaţii şi am fost de acord cu unele schimbări, emoţia s-a diminuat, retrăgându-se cât mai în spate şi viaţa şi-a continuat cursul, aşa cum se întâmplă cu orice pereche de tineri căsătoriţi care sunt fericiţi şi îndrăgostiţi unul de altul, o duc destul de prost cu banii, dar nu suferă prea mult din această pricină. Uneori plecam la sfârşitul săptămânii la ţară, cu trenul, şi apoi făceam plimbări pe jos printr-un loc sau altul. Câteodată făceam o călătorie în circuit.
Singura lovitură serioasă pe care am primit-o atunci a fost pierderea lui Lucy. O vedeam îngrijorată şi nefericită şi într-o zi mi-a spus amărâtă:
— Sunt teribil de necăjită, domnişoară Agatha, vreau să spun doamnă, că trebuie să vă părăsesc. Nu ştiu ce o să creadă despre mine şi doamna Rowe, dar, de!, aşa stau lucrurile, mă mărit.
— Te măriţi, Lucy? Cu cine?
— Cu cineva pe care l-am cunoscut înainte de război. Mi-a plăcut întotdeauna.
Am avut mai multe amănunte despre asta de la mama. De îndată ce i-am spus, a exclamat: „Nu-i tot acel Jack?” Se părea că mama nu prea fusese de acord cu „acel Jack”, considerat un pretendent nepotrivit pentru Lucy şi, când cei doi s-au certat şi s-au despărţit, familia ei fusese de acord că era un lucru bun. Totuşi se reîntâlniseră. Lucy rămăsese credincioasă lui Jack, cel nepotrivit pentru ea, şi acum avea să se mărite cu el, iar noi trebuia să căutăm o altă îngrijitoare.
Pe vremea aceea un asemenea lucru era aproape imposibil. Nici o femeie de serviciu nu putea fi găsită nicăieri. Totuşi până în cele din urmă, printr-o agenţie sau vreo prietenă, nu-mi mai amintesc, am găsit o fată, pe nume Rose. Poseda referinţe excelente, avea o faţă rozalie, un surâs plăcut şi părea că era dispusă să ne simpatizeze. Era, însă, întru totul de neînduplecat când era vorba să se angajeze undeva unde existau un copil şi o bonă. Am înţeles că trebuia convinsă să cedeze. Lucrase la persoane din aviaţie şi când a auzit că bărbatul meu fusese în aviaţie s-a mai muiat. Spuse că probabil soţul meu îl cunoştea pe fostul ei stăpân, comandantul de escadrilă G. M-am dus repede acasă şi l-am întrebat pe Archie:
— Cunoşti vreun comandant de escadrilă G.?
— Nu-mi amintesc.
— Ei bine, trebuie să-ţi aduci aminte, i-am spus eu, şi trebuie să spui ca l-ai întâlnit ori că aţi fost camarazi, ceva în genul ăsta. Este absolut necesar ca s-o avem pe Rose. E minunată, absolut minunată. Dacă ai şti câte individe oribile am văzut.
Aşa că Rose a ajuns să ne privească până la urmă cu simpatie. L-a cunoscut pe Archie, care i-a spus câteva lucruri drăguţe despre comandantul de escadrilă G. şi, în cele din urmă, a fost convinsă să vină la noi.
— Dar nu-mi plac doicile, a adăugat ea prevenitor. Copiii nu mă deranjează, dar doicile îmi fac întotdeauna neplăceri.
— O! Sunt sigură că bona noastră Swannell nu-ţi va produce nici o neplăcere.
De fapt nu eram sigură de asta, dar credeam că lucrurile se vor aranja. Singura persoană pe care Jessie Swannell nu o agrea eram eu, dar mă deprinsesem acum. S-a întâmplat ca Rose şi Jessie să se înţeleagă bine. Jessie i-a povestit despre viaţa ei în Nigeria şi despre toţi negrii pe care îi dirija, iar Rose i-a spus despre suferinţele ei în diferite locuri unde lucrase.
— Muream de foame câteodată, mi-a zis Rose într-o zi. Muream de foame. Ştiţi ce-mi dădeau la micul dejun?
I-am răspuns că nu ştiam.
— Heringi afumaţi, spuse Rose, posomorâtă. Numai ceai şi un hering afumat şi pâine cu unt şi cu gem. Adică, vreau să spun, devenisem atât de slabă încât mă stingeam din picioare.
Nici un semn că s-ar fi sfârşit din picioare acum, chiar începuse să se îngraşe. M-am asigurat totuşi că vom avea doi heringi afumaţi la micul dejun şi chiar trei, câteodată, puşi deoparte pentru Rose, iar omleta şi bacon-ul nu îi lipseau.
Cred că s-a simţit bine la noi şi o iubea pe Rosalind.
Bunica a murit curând după naşterea Rosalindei. S-a ţinut bine până la sfârşit, dar a căpătat o bronşită şi inima ei nu a fost destul de rezistentă pentru a se restabili. Avea 92 de ani, dar încă în măsură să se bucure de viaţă, nu prea surdă, deşi foarte oarbă la acea vreme. Venitul ei, ca şi al mamei, fusese redus după falimentul firmei Chaflin, de la New York, dar bunele sfaturi ale domnului Bailey au salvat-o de la o pierdere totală. Acel venit revenea acum mamei. Nu era prea mult, pentru că o serie din acţiuni scăzuseră în timpul războiului, dar avea vreo trei, patru sute de lire pe an, ceea ce împreună cu suma primită de la Chaflin îi asigurau existenţa. Evident toate se scumpiseră după război. Totuşi era capabilă să menţină mai departe casa. Eram necăjită că nu puteam să contribui şi eu la întreţinerea casei, aşa cum făcea Madge, dar era cu totul imposibil. Aveam nevoie de fiecare penny pentru a o scoate la capăt.
Într-o zi, pe când vorbeam cu un glas îngrijorat despre greutăţile de a întreţine Ashfield, Archie spuse (foarte raţional):
— Ştii, de fapt ar fi mult mai bine pentru maică-ta să vândă şi să locuiască în altă parte.
— Să vândă Ashfield? am întrebat cu o voce îngrozită.
— Nu văd ce-ţi foloseşte ţie? Nu poţi să te duci acolo prea des.
— N-aş putea suporta să se vândă Ashfield. Iubesc casa. Este… Înseamnă atât de mult pentru mine…
— Atunci de ce nu încerci să faci ceva pentru casă.
— Ce vrei să spui cu „să faci ceva”?
— Ei bine ai putea scrie o altă carte.
L-am privit cu surprindere şi am continuat:
— Presupun că dacă aş putea chiar scrie o altă carte nu ar ajuta cu prea mult pentru Ashfield.
— S-ar putea să-ţi aducă mulţi bani, a spus Archie.
Nu credeam că aşa ceva ar fi posibil. Din „Afacerea misterioasă de la Styles” se vânduseră aproape două mii de exemplare, ceea ce pe atunci nu era prea prost pentru o carte poliţistă scrisă de un autor necunoscut. Îmi adusese anemica sumă de 25 de lire şi asta nu din drepturile de la carte, ci din jumătate din drepturile obţinute prin vânzarea ei pentru un articol în serie la „The Weekly Times” pentru cincizeci de lire. Foarte bine pentru prestigiul meu, îmi spuse John Lane. Era important pentru un autor tânăr să i se accepte de către „The Weekly Times” un serial. Putea fi aşa într-adevăr, dar 25 de lire ca venit total pentru scrierea unei cărţi nu mă făcea să mă simt ca aş putea câştiga mulţi bani dintr-o carieră literară.
— Dacă o carte a fost destul de bună ca să prindă, însemnează că editorul a făcut ceva bani cu ea, ceea ce bănuiesc că s-a întâmplat, şi va dori o alta. Trebuie ca de fiecare dată să obţii ceva mai mult.
Am ascultat vorbele astea şi am fost de acord. Eram plină de admiraţie faţă de priceperea lui Archie în materie financiară. Şi am început să mă gândesc la scrierea unei alte cărţi. Dar dacă presupuneam că aş face-o, despre ce ar fi trebuit să fie?
Chestiunea s-a rezolvat de la sine, într-o bună zi, pe când luam ceaiul într-un local ABC. La o masă alături doi tipi discutau despre o persoană numită Jane Fish. Mi s-a părut un nume amuzant. Am plecat cu numele în cap.
Jane Fish. M-am gândit că putea fi un bun început pentru o carte – un nume auzit într-o cafenea, un nume neobişnuit, aşa încât cine-l auzea nu-l uita. Un nume ca Jane Fish sau, poate, Jane Finn. Ar fi încă şi mai bun. M-am oprit la Jane Finn şi m-am apucat de scris pe dată. La început îi dădusem titlul „Aventura veselă”, mai apoi „Tinerii aventurieri” şi, în cele din urmă, „Adversarul secret” (The Secret Adversary).
Archie avusese mare dreptate să-şi găsească un post înainte de a părăsi armata. Erau o mulţime de tineri disperaţi. Fuseseră demobilizaţi şi nu găseau de lucru. Mereu sunau la uşa noastră tineri, căutând să vândă câte ceva, ciorapi ori diferite lucruri de uz casnic. Era un spectacol tragic. Te simţeai amărât din pricina lor şi cumpărai adesea o pereche de ciorapi proşti, numai ca să-i bucuri niţel.
Mulţi dintre ei fuseseră locotenenţi de marină sau de infanterie, iar acum erau siliţi la treburi dintr-astea. Uneori scriau poezii pe care încercau să le vândă.
Mi-a venit ideea să iau ca personaje pentru cartea mea o pereche dintre aceştia: o fată care fusese în serviciile auxiliare ale armatei şi un tânăr din armată. Amândoi, destul de disperaţi, erau în căutarea unei slujbe şi apoi se întâlneau; poate că se cunoşteau mai demult chiar. Şi apoi? Apoi m-am gândit că ar putea fi amestecaţi în, da, în spionaj. Aceasta va fi o carte de spionaj, una palpitantă, nu o carte poliţistă. Îmi plăcea ideea – era ceva nou faţă de munca pe care o depusesem pentru a scrie „Afacerea misterioasă de la Styles”. Aşa că am început să scriu, într-un fel foarte sumar. Părea amuzant în general şi mult mai uşor de scris decât o carte poliţistă.
Când am terminat-o, ceea ce nu a fost chiar prea curând, am dus-o lui John Lane, căruia nu prea i-a plăcut. Nu era acelaşi gen ca prima mea carte, nu avea să se vândă tot atât de bine. Nu erau hotărâţi dacă să o publice sau nu.
Totuşi până în cele din urmă au decis s-o publice. De data asta nu a mai trebuit să fac atât de multe modificări.
După cât îmi amintesc s-a vândut destul de bine. Mi-a dat unele drepturi de autor şi din nou am vândut dreptul de publicare ca foileton în „The Weekly Times”. Dar de data asta am căpătat cincizeci de lire pe care mi le-a dat John Lane. Era încurajator, nu destul însă ca să mă facă să mă gândesc că ar putea să devină o profesiune.
A treia mea carte a fost „Crimă de pe terenul de golf” (Murder on the Links). Aceasta cred că a fost scrisă nu mult după un proces care făcuse mare vâlvă în Franţa. Acum nu-mi mai amintesc numele celor amestecaţi. Era o istorie cu nişte oameni mascaţi care făcuseră o spargere, omorâseră pe stăpânul casei, îi legaseră soţia şi-i astupaseră gura, cum făcuseră şi cu soacra, care şi murise, dar numai aparent, căci se înecase cu proteza. În orice caz, povestea soţiei s-a dovedit a fi falsă, se credea chiar că ea îşi omorâse soţul şi că nici nu fusese legată decât poate de un complice. Mi s-a părut o întâmplare bună pe care puteam broda povestea mea, începând cu viaţa soţiei după ce fusese achitată de crimă. Undeva avea să apară o femeie misterioasă, care era eroina unei asasinat cu ani în urmă. De data aceasta am plasat acţiunea în Franţa.
Hercule Poirot avusese mult succes în prima mea carte, aşa că mi s-a sugerat să continui să-l folosesc. Unul dintre cei cărora le plăcea Poirot era Bruce Ingram, redactor, pe atunci, la revista „The Sketch”. A luat legătura cu mine şi mi-a sugerat să scriu mai multe nuvele cu Poirot pentru a fi publicate în „The Sketch”. Aceasta m-a tulburat foarte tare. În sfârşit aveam succes. Să fii publicată în „The Sketch” era minunat! A pus să se facă şi un desen al lui Poirot, destul de apropiat de felul cum îl imaginasem eu, deşi era puţintel mai elegant şi mai aristocratic decât îl văzusem eu. Bruce Ingram dorea o serie de douăsprezece poveşti. Nu după mult timp am reuşit să scriu opt şi, la început, s-a considerat a fi suficient, dar până în cele din urmă s-a hotărât să fie douăsprezece şi a trebuit să scriu încă patru, mai repede decât doream.
Nu-mi dădusem seama că acum eram legată nu numai ele povestirea poliţistă, ci şi de două personaje: Hercule Poirot şi Watson al lui, căpitanul Hastings. Îmi plăcea căpitanul Hastings. Era o creaţie stereotipică, dar el şi Poirot reprezentau ideea mea privind o echipă de poliţişti. Scriam în continuare în tradiţia lui Sherlock Holmes – un detectiv excentric, un ajutor, inspectorul Japp, detectiv tip Scotland Yard, un hăitaş, inspectorul Giraud din poliţia franceză. Giraud îl dispreţuia pe Poirot, considerându-l bătrân şi învechit.
Acum văd ce greşeală teribilă făcusem, prezentându-l pe Poirot de la început prea bătrân. Ar fi trebuit să-l abandonez după primele trei, patru cărţi şi să o iau de la capăt cu cineva mult mai tânăr.
„Crimă pe terenul de golf” a fost mai puţin în tradiţia lui Sherlock Holmes şi mai mult influenţată, cred, de „Misterul camerei galbene”. Era în genul acela, bombastic şi fantezist. Când cineva începe să scrie este influenţat de ultimul autor citit sau care i-a plăcut.
Cred că această carte, „Crimă pe terenul de golf”, era un exemplu mult mai moderat al genului, deşi destul de melodramatică. De data asta am născocit şi. o poveste de dragoste pentru Hastings. Ca să fiu sinceră mi se părea că începusem să mă cam plictisesc de el. Nu eram în stare să mă eliberez de Poirot, dar de Hastings puteam să scap.
Editura Bodley Head a fost mulţumită de această carte, dar am avut o discuţie cu ei în privinţa copertei. În afară de faptul că avea culori urâte şi era prost desenată, reprezenta, aşa cum am putut să-mi dau seama, un bărbat în pijama murind de o criză de epilepsie. Dar fiindcă omul care fusese ucis în carte era îmbrăcat complet şi înjunghiat cu un pumnal, am obiectat. O copertă poate să nu aibă nimic comun cu intriga unei cărţi, dar dacă are, trebuie cel puţin să nu reprezinte un conţinut fals.
M-am necăjit foarte mult din această pricină. Eram într-adevăr furioasă şi am stabilit că pentru viitor va trebui să văd eu mai întâi coperta şi s-o aprob. Mai avusesem un mic diferend cu editura în privinţa ortografierii cuvântului cacao (cocoa). Din vreun motiv ciudat, felul cum scria editura cuvântul, înţelegând prin aceasta o ceaşcă de cacao, era coco, ceea ce, cum ar fi spus şi Euclid, era absurd. Am întâmpinat o opoziţie puternică din partea domnişoarei Howse, dragonul care se ocupa de toate problemele privind ortografia la Bodley Head. „Cacao”, spuse ea, „era întotdeauna în publicaţiile lor scrisă coco”, aceasta fiind scrierea corectă şi reprezenta o regulă a firmei. Am adus cutii de cacao, chiar şi dicţionare, dar nu au produs nici o impresie asupra ei. „Coco era ortografia corectă”, susţinea ca. Mulţi ani mai târziu, pe când stăteam o dată de vorbă cu Allen Lane, nepotul lui John Lane şi creatorul editurii Penguin, i-am spus:
— Ştii că am dus o lupta teribilă cu domnişoara Howse în privinţa felului cum se scrie cuvântul cocoa.
A râs:
— Ştiu, am avut multe necazuri cu ea. Pe măsură ce îmbătrânea, căpătase nişte păreri privind anumite lucruri la care nu vroia deloc să renunţe. Discuta în contradictoriu cu autorii şi nu ceda niciodată.
Nenumăraţi cititori îmi scriau, spunându-mi: „Nu pot să înţeleg, Agatha, de ce scrii cuvântul cocoa, coco în cartea dumitale. Asta arată că n-ai ştiut niciodată bine ortografia.” Total nedrept. Nu am ştiut niciodată prea bine ortografia, nu o ştiu nici acum, dar în orice caz puteam scrie cacao bine. Eram un om slab. Fiind prima mea carte, mă gândeam că totuşi poate ei ştiau mai mult decât mine, şi i-am lăsat să facă ce vor.
Am avut câteva recenzii bune despre carte, dar cea care mi-a făcut cea mai mare plăcere a apărut în „The Pharmaceutical Journal”. Lăuda „această carte poliţistă pentru faptul că se ocupa cu otrăvuri în cunoştinţă de cauză şi nu în mod prostesc, aşa cum se întâmplă uneori când se vorbeşte despre substanţe toxice”. „Domnişoara Agatha Christie, se spunea mai departe, îşi cunoaşte meseria”.
Voiam să semnez cărţile mele cu un nume imaginar, ca Martin West sau Mostyn Grey, dar John Lane a stăruit ca să-mi păstrez numele meu, Agatha Christie; „în special prenumele”, spunea el. „Agatha e un nume neobişnuit; va rămâne în memoria oamenilor.” Aşa că a trebuit să renunţ la Martin West şi să mă etichetez ca Agatha Christie. Socoteam că un nume de femeie ar putea face ca publicul să aibă prejudecăţi faţă de cărţile mele, fiind vorba în special de cărţi poliţiste, şi că Martin West ar fi sunat mai bărbătesc, mai hotărât. În orice caz, aşa cum am mai spus, când publici o primă carte asculţi tot ceea ce ţi se spune şi de data aceasta cred că John Lane a avut dreptate.
Scrisesem până acum trei cărţi, eram fericită în căsnicie şi dorinţa mea cea mai intimă era să locuiesc la ţară. Addison Mansions se afla departe de parc. A împinge căruciorul până acolo nu era glumă nici pentru Jessie Swannell, nici pentru mine. Apartamentele erau supuse demolării. Aparţineau firmei Lyons care intenţiona să construiască alte edificii pe acel loc, de asta închirierea se făcea numai trimestrial. În orice moment puteai fi anunţat că blocul avea să fie demolat. De fapt blocul nostru din Addison Mansions mai exista încă şi treizeci de ani mai târziu, deşi acum a dispărut. În locul lui s-a ridicat Cadby Hall.
Printre activităţile noastre de sfârşit de săptămână era uneori şi un drum cu trenul la Croydon, unde jucam golf. Nu am fost niciodată o bună jucătoare de golf. Şi Archie jucase puţin, dar devenise pasionat de joc. După câtva timp începusem să mergem în fiecare săptămână. Nu mă deranja, dar pierdeam astfel posibilitatea de a explora diferite locuri cât mai variate şi lungile noastre plimbări. În cele din urmă acest fel de recreaţie avea să marcheze o deosebire destul de mare între mine şi Archie.
Atât Archie, cât şi Patrick Spence, un prieten al nostru care de asemenea lucra la Goldstein, începuseră să devină pesimişti în privinţa slujbelor lor. Perspectivele, aşa cum se şi promisese sau cum se dăduse de înţeles prin unele referiri indirecte, nu păreau să fie satisfăcătoare. Li se dăduseră unele posturi de directori, dar asta întotdeauna la nişte companii riscante, aflate la marginea falimentului. Spence a spus odată: „Cred că toţi aceştia sunt nişte pungaşi afurisiţi. Totul pare foarte legal, bineînţeles, dar mie nu-mi plac. Tu ce zici?” Archie i-a răspuns că el credea că unele dintre aceste firme nu aveau o prea bună reputaţie. „Aş dori mai curând să pot schimba locul”, a mai spus el, gânditor. Îi plăcea activitatea din City şi avea aptitudini chiar, dar pe măsură ce trecea timpul era din ce în ce mai nemulţumit de şefii lui.
Şi atunci a apărut ceva cu totul neprevăzut. Archie avea un prieten care fusese profesor la Clifton, un oarecare maior Belcher. Omul era o figură. Ştia grozav să tragă păcăleli. După cum povestea el, în timpul războiului reuşise prin tot felul de vorbe să ocupe funcţia de „controlor pentru cartofi”. Nu sunt sigură câte din povestirile lui Belcher erau adevărate, dar, în orice caz, pe aceasta o ticluise foarte bine. La izbucnirea războiului trebuie să.fi avut între patruzeci şi cincizeci de ani şi, deşi i se oferise o slujbă la partea sedentară, în ministerul de război, nu-i prea plăcea. Pe când lua o dată masa, într-o seară, cu un ştab, ajunsese să vorbească la un moment dat despre cartofi, care în războiul din 1914-1918 erau într-adevăr o mare problemă. După câte îmi amintesc dispăruseră foarte repede. Ştiu că la spital nu am avut niciodată cartofi. Dacă lipsa se datora controlului lui Belcher nu ştiu, dar nu aş fi surprinsă să aud că aşa era.
— Acest fanfaron bătrân şi prostănac cu care vorbeam, spunea Belcher, mi-a zis că problema cartofilor avea să fie foarte serioasă, într-adevăr. I-am replicat atunci că trebuia făcut ceva, erau prea mulţi care încurcau treburile. Cineva trebuia să preia întreaga chestiune, un singur om care să controleze. Ei bine, a fost de aceeaşi părere cu mine. Dar, am adăugat cu, luaţi aminte, trebuie să fie retribuit gras. Nu are nici un rost să se dea un salariu mediocru şi să speri să găseşti pentru asta o persoană bună, trebuie să ai pe cineva extra. Ar trebui să-i dai cel puţin…
Şi aici a spus o sumă de câteva mii de lire.
— Asta e foarte mult! a replicat ştabul.
— Trebuie să ai o persoană capabilă, ştiţi, dacă mi-aţi oferi mie postul nu l-aş accepta la suma aceasta.
Dostları ilə paylaş: |