Agatha Christie

— Nu-mi spuneţi nimic mie! strigă ea. Nu-mi spuneţi nimic! şi ne-a trântit uşa în nas.

Nu aveam timp de pierdut. Ne-am îndreptat în grabă spre biserică. Am aflat că ne trebuia un al doilea martor.

Pornisem să caut un martor, cineva de pe stradă, complet necunoscut, dar m-am întâlnit din întâmplare cu o fată pe care o cunoşteam. Stătusem cu ea la Clifton, cu vreo doi ani înainte. Yvonne Bush, deşi surprinsă, a fost repede gata să fie domnişoară de onoare pe nepregătite şi martora noastră. Organistul care tocmai repeta s-a oferit să ne cânte marşul nupţial.

Când ceremonia era pe punctul de a începe, m-am gândit o clipă cu amărăciune, că nici o mireasă nu ar fi putut să se preocupe mai puţin de înfăţişarea ei ca mine. Nici rochie albă, nici voal, nu aveam nici măcar o rochie elegantă. Purtam o haină obişnuită, ca şi fusta, şi cu o pălărioară de catifea roşie. Nu avusesem măcar timp să mă spăl pe mâini şi pe faţă. Am râs amândoi.

Ceremonia a fost efectuată în mod corect şi apoi am pornit să învingem obstacolul următor. Cum Peg zăcea încă extenuată, am hotărât să plecăm la Torquay, să stăm la Grand Hotel şi să petrecem Crăciunul cu mama. Dar mai întâi trebuia să-i telefonez şi s-o anunţ despre cele petrecute. Era foarte dificil să obţii o convorbire telefonică, iar rezultatul nu a fost deosebit de fericit. Sora mea se afla acolo şi a primit înştiinţarea mea cu multă neplăcere.

— Cum s-o anunţăm pe mama, aşa, dintr-o dată? Ştii bine cât e de slăbită inima ei. Nu ai pic de milă.

Am prins trenul, era foarte aglomerat, am ajuns pe la miezul nopţii la Torquay, reuşind mai înainte să ne rezervăm prin telefon o cameră la hotel. Încercam încă un uşor sentiment de vinovăţie. Produsesem atâta deranj şi neplăcere. Toţi cei dragi erau agasaţi. Mi-am dat seama de asta; nu cred că şi-a dat seama şi Archie. Bănuiesc că nici nu i-a trecut prin cap, măcar o clipă, şi chiar dacă s-ar fi gândit, nu cred că-i păsa. „Păcat că toată lumea s-a supărat şi s-a tulburat, ar fi spus el, dar nu văd de ce?” În orice caz, am făcut ceea ce era bine, de asta se simţea sigur. Era însă un lucru care-l făcea nervos. Momentul sosise. Ne-am suit în tren şi dintr-o dată a scos la iveală, ca un scamator, o valiză în plus.

— Sper, spuse el nervos tinerei lui mirese, sper că nu o să te superi din cauza asta.

— Archie, asta e trusa!

— Da, nu am dus-o înapoi. Nu te superi, nu-i aşa?

— Desigur că nu, e plăcut să o am. Iată-ne cu trusa în voiaj, ba chiar în voiajul nostru de nuntă. Şi totul se petrecuse fără încurcături, iar Archie era uşurat acum; se temuse că am să mă supăr.

Dacă ziua nunţii fusese o lungă luptă contra improbabilităţilor şi a unei serii întregi de crize, ziua de Crăciun a fost blândă şi paşnică. Fiecare avusese timpul necesar să-şi revină din şoc. Madge era afectuoasă şi uitase să mă mai certe, mama îşi revenise din crizele de inimă şi era total fericită de fericirea noastră. Sper că şi Peg îşi revenise. (Archie m-a asigurat că trebuie să-şi fi revenit.) Am petrecut astfel ziua de Crăciun în mod foarte plăcut.

Ziua următoare m-am dus cu Archie la Londra şi mi-am luat rămas bun de la el, care pleca din nou spre Franţa. Aveam să nu-l văd încă şase luni, cât a mai ţinut războiul.

Mi-am reluat activitatea la spital, unde ştirile despre noua mea stare civilă mă precedaseră.

— Sorrrră!

Ăsta era Scottie care îşi rula r-ul lovind în tăblia patului cu bastonul lui.

— Sorrrră, vino aici imediat. Dar ce mi-au auzit urechile? Te-ai măritat?

— Da, i-am răspuns, m-am măritat.

— Auziţi? Scottie se adresa întregului şir de paturi. Sora Miller s-a măritat. Cum te cheamă acum?

— Christie.

— Ah, un nume scoţian, Christie. Sora Christie, auziţi, doamnă infirmieră? Acum e sora Christie.

— Am auzit, spuse infirmiera Anderson, şi îţi doresc toată fericirea, adăugă ea formal. S-a vorbit mult despre asta în salon.

— Te-ai aranjat bine, soră, adăugă un alt pacient. Te-ai măritat cu un ofiţer, aud?

Am recunoscut că ajunsesem până la această înălţime ameţitoare.

— Te-ai aranjat bine. Nu sunt surprins, eşti doar o fată drăguţă.

Lunile treceau. Războiul ajunsese la un punct mort, oribil. Jumătate din pacienţii noştri veneau cu picioarele distruse din tranşee. Fusese foarte frig în iarna aceea şi aveau degerături oribile atât la mâini cât şi la picioare. Spălatul cauciucurilor din paturi nu făcea bine la degerăturile de la mâini. Pe măsură ce trecea timpul primeam tot mai multe responsabilităţi, îmi plăcea munca mea. Mă deprinsesem cu rutina, cu doctorii şi surorile. Cunoşteam chirurgii pe care îi respectam şi pe doctorii care erau în secret urâţi de infirmiere. Nu mai aveam capete de despăducheat şi nici de refăcut pansamentele de pe front, existau acum spitale în Franţa. Totuşi eram aproape mereu aglomeraţi. Scoţianul nostru, care avusese o fractură de picior, plecase în fine în stare de convalescent. De fapt a căzut pe peronul gării în timpul călătoriei, dar era atât de preocupat să ajungă în oraşul său natal din Scoţia, încât nu a pomenit nimic şi a tăinuit că îşi fracturase piciorul din nou. Avusese nişte dureri cumplite, dar până în cele din urmă a reuşit să ajungă la destinaţie şi a fost necesar ca să i se pună iarăşi piciorul în ghips

Acum totul îmi apare împăienjenit, dar mai stăruie în minte întâmplări răzleţe.

Îmi amintesc de o tânără soră începătoare care asistase la o operaţie şi fusese lăsată să cureţe. Am ajutat-o să ia un picior amputat şi să-l arunce la crematoriu. A fost prea mult pentru biata copiliţă. Am curăţat apoi împreună sângele şi toată mizeria care rămăsese. Era, cred, prea tânără şi prea nouă pentru a fi lăsată să îndeplinească sarcina aceasta singură.

Îmi mai vine în minte un sergent cu un chip serios, căruia îi scriam scrisorile de dragoste. Nu putea nici să scrie, nici să citească. Îmi spunea în linii mari ceea ce dorea să scrie.

— E foarte drăguţ, soră, aproba când îi citeam. Vă rog să scrieţi în trei exemplare.

— În trei? am întrebat.

— Ei, ştiţi, una pentru Nellie, una pentru Jessie şi una pentru Margaret.

— N-ar fi mai bine să le mai schimbăm puţintel? l-am întrebat.

A rămas pe gânduri, iar apoi a declarat:

— Nu cred, le-am spus ceea ce era esenţial la toate.

Aşa că fiecare scrisoare începea la fel:

., Sper că scrisoarea mea să te găsească aşa cum sunt şi cu acum, când pleacă, dar mult mai sănătoasă” şi se încheia „al tău până când va îngheţa iadul”.

— Dar nu o să afle una despre alta? l-am întrebat eu oarecare curiozitate.

— Hmm, nu cred, sunt în oraşe diferite şi nu se cunosc între ele.

L-am întrebat dacă se gândea să se însoare cu vreuna dintre ele.

— Aş putea, a spus el, şi n-aş putea. Nellie e o fată la care te uiţi cu plăcere, o mândreţe. Dar Jessie e mult mai serioasă şi mă venerează şi are o părere foarte bună despre mine.

— Dar Margaret?

— Margaret? Ei bine, Margaret te face să râzi, e o fată veselă. O să vedem.

M-am întrebat adesea dacă s-o fi căsătorit cu una din aceste trei sau poate a găsit o a patra care a întrunit frumuseţea cu seriozitatea, fiind şi veselă în acelaşi timp.

Acasă lucrurile mergeau ca de obicei. În locul lui Jane a venit Lucy şi întotdeauna vorbea despre ea cu respect, numind-o „Doamna Rowe”:

— Sper din tot sufletul că voi fi în stare să ocup locul doamnei Rowe. Este o responsabilitate atât de mare să-i urmezi ei.

După război avea să fie bucătăreasa mea şi a lui Archie.

Într-o zi a venit la mama foarte nervoasă şi i-a spus:

— Nădăjduiesc că nu o să vă supăraţi, doamnă, dar trebuie să plec şi să intru la WAAF58. Nădăjduiesc că nu o să mi-o luaţi în nume de rău.

— Ei, bine, Lucy, replică mama cred că ai perfectă dreptate. Eşti o fată tânără, voinică: exact ceea ce le trebuie.

Aşa că Lucy a plecat în lacrimi, sperând că ne vom descurca şi spunând că nu ştie ce va crede doamna Rowe despre ea. În acelaşi timp cu ea a plecat şi fata din casă, frumoasa Emma. S-a dus să se mărite. În locul lor au venit două femei mai vârstnice. Acestea simţeau din plin greutăţile războiului şi li se păreau de necrezut.

După câteva zile, Mary cea mai mare, i-a spus mamei, furioasă:

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu ni se dă mâncare cum trebuie. Săptămâna asta am mâncat de două ori peşte şi organe. Întotdeauna am avut cel puţin o masă pe zi cu carne bună.

Mama a încercat să le explice că mâncarea era acum raţionalizată şi că trebuia sa mănânci peşte şi ceea ce se numea mai elegant „măruntaie comestibile”, cel puţin două sau trei zile pe săptămână. Mary a dat din cap şi a spus:

— Nu e just, doamnă, nu eşti tratat cum se cuvine.

A mai adăugat de asemenea că până atunci nu-i ceruse nimeni să mănânce margarină. Mama a încercat şiretlicul pe care-l practicau mulţi pe atunci. A învelit margarina în hârtie de unt şi untul în hârtie de margarină.

— Uite, dacă o să guşti din acestea două, nu vei putea spune care e untul şi care e margarina.

Ele s-au uitat dispreţuitor, apoi au încercat şi au gustat. Nu aveau nici o îndoială.

— Nu încape nici urmă de îndoială care e una şi care e alta.

— Crezi într-adevăr că este o diferenţă atât de mare?

— Da, cred, nu pot suporta gustul margarinei. Ne face să ne simţim rău. Au dat pachetul înapoi mamei cu dezgust.

— Îţi place cealaltă?

— Da, doamnă, este un unt foarte bun, nu-i putem găsi nici o pricină.

— Ei, bine, atunci pot să vă spun, a zis mama, că aceea este margarina şi-acesta untul.

La început nu puteau crede. Apoi, când s-au convins, tot nu erau mulţumite.

Bunica locuia acum cu noi. Avea obiceiul să se frământe foarte mult pentru că eu mă întorceam noaptea singură de la spital.

— E foarte periculos, draga mea, să vii acasă singură. Orice se poate întâmpla, trebuie să găseşti un alt aranjament.

— Nu văd ce alt aranjament aş putea face, Grannie. În orice caz nu mi s-a întâmplat nimic. Vin de luni de zile doar.

— Nu e bine, te poate acosta cineva.

Am căutat să o asigur cât am putut mai bine că nu e nici un pericol. Orele mele de serviciu erau de la 2 la 10 seara. De obicei se făcea cam zece jumătate când părăseam spitalul, după ce venea schimbul de noapte şi îmi trebuiau cam vreo trei sferturi de oră să ajung acasă, mergând pe jos, trebuie să recunosc, pe drumuri destul de pustii. Totuşi, nu am avut nici o neplăcere. Am întâlnit într-o seară un sergent foarte beat, dar preocupat să fie cât mai galant cu mine.

— Faceţi o muncă pe cinste, spuse el, poticnindu-se în timp ce mergea; la spital faceţi o muncă pe cinste. Soră, vă conduc până acasă, căci nu vreau să vi se întâmple ceva.

I-am spus că era foarte amabil din partea lui, dar nu aveam nevoie. M-a condus până-acasă, mergând cu paşi greoi, dar cum se cuvine, spunându-mi la revedere în felul cel mai respectuos când am ajuns la poartă.

Nu-mi aduc aminte exact când a venit bunica să locuiască la noi; cred că foarte curând după izbucnirea războiului. Din cauza cataractei nu mai vedea aproape deloc, fiind prea bătrână pentru operaţie. Era o femeie foarte raţională, deşi a fost o mare durere să renunţe la casa ei din Ealing, la prieteni şi la toate. Şi-a dat seama foarte bine că a rămâne acolo ar fi însemnat să fie total neajutorată şi singură. Servitori nu mai putea avea, aşa că marea mutare a trebuit să aibă loc. Sora mea a venit să o ajute pe mama, am venit şi eu din Devon şi toată lumea era foarte ocupată. La acea vreme mi-am dat foarte puţin seama de suferinţa bunicii, biata de ea. Dar acum văd foarte clar imaginea ei stând acolo, neputincioasă, pe jumătate oarbă, în mijlocul averii ei, toate acele lucruri pe care le preţuia, în timp ce în jurul ei trei vandali răscoleau lucrurile, aruncau, hotărau ce să se facă, ce să se azvârle.

— O, să nu aruncaţi rochia aceea de la Madame Poncereau, frumoasa mea rochie de catifea!

Cum să-i explici că moliile mâncaseră catifeaua, iar mătasea se tăiase. Din cauză că era atât de necăjită, s-au păstrat multe lucruri de prisos. Avea nenumărate cuiere şi sertare pline cu hârtii, cărţi de cusături, metraje de materiale pentru îmbrăcămintea personalului de serviciu, metri de mătase şi catifea cumpărate pe la solduri, cupoane, atât de multe lucruri, care ar fi putut fi folositoare, dacă ar fi fost întrebuinţate la timp, dar pur şi simplu fuseseră adunate şi uitate. Biata bunica stătea în jilţul ei şi plângea.

După camera cu îmbrăcăminte a fost atacată cămara. Gemuri mucegăite, prune uscate care fermentaseră, erau chiar şi pachete de unt şi zahăr căzute pe după lucruri şi roase de şoareci. Bunurile vieţii ei, adunate cu grijă şi în spirit de economie, cumpărate, înmagazinate, strânse pentru viitor şi iată-le acum un vast monument de gunoaie, risipite. Cred că asta a durut-o cel mai tare: risipa. Lichiorurile făcute în casă, cel puţin acestea datorită calităţii alcoolului, erau în stare bună. Treizeci şi şase de damigene de vişinată şi diferite alte băuturi din prune şi tot felul de fructe care au fost încărcate în camionul cu mobilă. Când am ajuns acasă rămăseseră numai treizeci şi una de damigene.

— Şi când te gândeşti că oamenii aceştia au spus că sunt abstinenţi, a observat bunica.

Poate că s-au răzbunat. Bunica le arătase antipatia ei în timp ce mutau lucrurile. Când au vrut să scoată sertarele de la scrinul mare din mahon, bunica le-a spus cu dispreţ:

— Să scoateţi sertarele, de ce? Din cauză că sunt grele? Sunteţi trei bărbaţi voinici, nu-i aşa? Alţi bărbaţi le-au dus sus la etaj pline cu lucruri. Atunci nu s-a scos nici un obiect. Să le vină o asemenea idee? Azi bărbaţii nu mai sunt buni de nimic.

Oamenii i-au spus că nu puteau.

— Slăbănogilor! a ripostat bunica, cedând până în cele din urmă. Slăbănogi. Nici un bărbat nu mai face doi bani astăzi!

Lăzile erau pline cu alimente cumpărate pentru a o salva pe bunica de foamete. Singurul lucru care a înveselit-o când am sosit la Ashfield a fost să descopere locuri unde să le pitească. Două duzini de cutii de sardele au fost întinse pe un birou Chippendale. Acolo au rămas, unele fiind total uitate, aşa încât, când mama a vândut mobila, omul care venise să o ridice a spus tuşind şi scuzându-se:

— Cred că sunt o mulţime de cutii de sardele pe acest birou.

— A, da, într-adevăr, a zis mama, da, ar putea să fie. Nu a dat nici o explicaţie, şi nici omul nu a întrebat. Mai bine să ne uităm şi la celelalte mobile.

Asemenea lucruri ca sardele şi pungi cu făină au apărut în cele mai neaşteptate locuri, mulţi ani de-a rândul. În debara, un vechi coş pentru haine era plin de faină cu gândaci. Şuncile găsite au putut fi mâncate fără nici o teamă. Borcane cu miere, prune franţuzeşti şi câteva conserve puteau de asemenea fi găsite ici şi colo, deşi bunicii nu-i plăceau, considerându-le toxice. Numai conservele din sticlele şi borcanele ei erau nevătămătoare. Într-adevăr, alimentele conservate în cutii metalice nu erau socotite recomandabile în zilele adolescenţei mele. Fetelor, când se duceau pe la serate dansante, li se spunea: „Fii atentă să nu mănânci homar la supeu. Nu se ştie niciodată, s-ar putea să fie conservat!” Cuvântul „conservat” fiind pronunţat cu oroare. Crabul la cutie reprezenta o marfă atât de teribilă, încât nici nu mai era necesar să se atragă atenţia. Dacă cineva ar fi putut să ştie atunci că avea să vină o vreme când hrana principală a omului vor fi alimentele conservate, congelate sau în cutii ermetice, ar fi fost cuprins de o mare amărăciune.

Cu toată afecţiunea şi bunăvoinţa mea de a-i fi de folos, cât de puţină compasiune aveam eu atunci pentru durerile bunicii! Chiar o persoană lipsită de egoism rămâne preocupată de propriile sale dorinţe şi nevoi. Îmi dau seama, acum, cât de teribil trebuie să fi fost pentru biata bătrână să se dezrădăcineze la cei peste optzeci de ani ai ei, plecând dintr-o casă unde se instalase la scurt timp după ce rămăsese văduvă şi în care trăise treizeci sau patruzeci de ani. Poate că mai grea decât părăsirea casei în sine, lucru care, de altfel, trebuie să fi fost destul de anevoios, cu toate că şi-a luat mobila cu ea, patul mare cu patru stâlpi, scaunele pe care îi plăcea să se aşeze, îi apăruse faptul că a fost nevoită să-şi piardă toţi prietenii. Mulţi muriseră, dar mai rămăseseră încă o seamă de vecini, care veneau adesea şi pălăvrăgeau despre zilele de altă dată ori discutau ştirile din ziare, grozăviile infanticidurilor, răpirile, viciile secrete şi toate celelalte lucruri care înveselesc viaţa bătrânilor. Este adevărat că-i citeam bunicii ziarul în fiecare zi, dar noi nu eram câtuşi de puţin preocupate de soarta vreunei doici, a unui prunc părăsit în cărucior sau a unei tinere fete atacate în tren. Problemele mondiale, politice, serviciile sociale, educaţia, subiectele la ordinea zilei, niciunul din acestea nu o interesa pe bunica câtuşi de puţin, şi asta nu pentru că ea ar fi fost o femeie prostuţă, ori pentru că i-ar fi plăcut nenorocirile altora, ci pentru că avea nevoie de ceva care să contrazică cursul obişnuit al vieţii de toate zilele: vreo dramă, o întâmplare teribilă care, deşi ea era la adăpost de toate astea, se petreceau totuşi, poate, nu prea departe de casa noastră.

Biata mea bunică nu avea nimic palpitant acum în viaţa ei decât dezastrele despre care i se citea din ziare.

Nu mai putea să-i vină vreun prieten cu ştiri nemaipomenite despre comportarea îngrozitoare a colonelului cutare faţă de soţia sa ori boala de care suferea o verişoară şi pentru care nici un doctor nu fusese încă în stare să găsească leacul. Acum vad cât era de trist pentru ea, cât de însingurată era şi cât de mohorât trebuie să i se fi părut totul. Regret că nu am fost mai înţelegătoare atunci.

Se scula încetişor dimineaţa, după ce îşi lua micul dejun în pat. Pe la 11 venea jos şi căuta plină de speranţe pe cineva să-i citească ziarul. De vreme ce nu venea la oră fixă nu era întotdeauna posibil să găsească. Avea răbdare. Se aşeza pe scaunul ei. Un an sau doi a mai putut croşeta, căci pentru aşa ceva nu era necesar să vadă bine, dar cum vederea ei slăbea şi devenea din ce în ce mai proastă, trebuia să croşeteze veşminte din ce în ce mai grosolane şi atunci mai scăpa ochiurile de pe andrea fără să ştie. Uneori o găsea cineva plângând încetişor, acolo în jilţul ei, pentru că scăpase câteva ochiuri cu mai multe rânduri în urmă şi acum trebuia să desfacă totul. De obicei îi desfăceam şi lucram eu până acolo unde întrerupsese ea, aşa ca să poată continua, dar aceasta nu lecuia durerea încercată, de a nu mai fi folositoare.

Arareori putea fi convinsă să facă o mică plimbare pe terasă sau ceva asemănător. Ea considera aerul de afară total dăunător. Toată ziulica stătea în sufragerie, pentru că aşa îi fusese obiceiul în casa ei. Venea şi lua ceaiul după-masa cu noi şi apoi se întorcea din nou în sufragerie. Totuşi, câteodată, în special dacă aveam invitaţi, prieteni tineri pentru cină, când, după aceea, ne duceam sus în sala de studii, dintr-o dată bunica îşi făcea apariţia, urcând cu greu scările. În asemenea împrejurări nu mai dorea să se culce devreme, ca de obicei, ci să fie prezentă, să audă ce se petrecea, să împărtăşească bucuria şi râsetele noastre. Bănuiesc că aş fi preferat să nu vină. Deşi nu era de fapt surdă, îi trebuiau repetate multe lucruri, ceea ce făcea ca invitaţii să se simtă uşurel stânjeniţi. În orice caz, îmi pare bine că nu i-am arătat niciodată că n-aş vrea să participe. Era, desigur, trist pentru biata bunica, dar situaţia era inevitabilă. Necazul cu ea, aşa cum se întâmplă cu mulţi bătrâni, era pierderea independenţei. Cred că sentimentul de a fi o persoană fără rost îi face pe atâţia bătrâni să li se pară că sunt otrăviţi sau că lucrurile lor sunt furate. Nu cred că ar fi o diminuare a facultăţilor mintale, ci asta arată că au nevoie de o excitaţie, de un stimulent: viaţa ar fi mult mai interesantă dacă cineva ar încerca să te otrăvească. Încetul cu încetul bunica începu să se lase în voia unor asemenea fantezii.

A asigurat-o pe mama că:

— Servitorii pun ceva în mâncarea mea, vor să scape de mine!

— Dar, tanti dragă, de ce ar dori să scape de mata? Te iubesc foarte mult.

— A, asta o crezi tu, Clara! Dar vino puţin mai aproape: ascultă mereu la uşă. Şi eu ştiu. Oul meu de ieri, era jumări, avea un gust foarte deosebit, ceva metalic. Ştiu!

Dădu din cap.

— Bătrâna doamnă Wyatt, ştii, a fost otrăvită de feciorul din casă şi de soţia acestuia.

— Da, draga mea, dar asta a fost pentru că le-a lăsat o mulţime de bani. Tu n-ai lăsat nici unui servitor bani prin testament.

— Nici o teamă, spuse bunica. În orice caz, Clara, în viitor vreau doar un ou fiert pentru micul dejun. Dacă mănânc un ou fiert nu pot să-mi facă nimic.

Aşa că bunica avea la micul dejun un ou fiert.

Lucrul următor a fost dispariţia tristă a bijuteriilor ei. Aceasta a fost vestită de ea; m-a chemat şi mi-a spus:

— Tu eşti, Agatha? Intră şi închide uşa.

M-am dus lângă pat.

— Da, bunicuţă, ce s-a întâmplat?

Stătea pe marginea patului plângând, cu o batistă la ochi.

— S-au dus, s-a dus totul. Smaraldele mele, cele două inele, cerceii mei frumoşi, toate s-au dus. O, vai de mine şi de mine…

— Stai să vedem, bunicuţo, nu cred că au dispărut. Unde erau?

— Erau acolo, în sertarul acela – sertarul de sus, la stânga, înfăşurate într-o pereche de mitene. Acolo le-am ţinut întotdeauna.

— Hai să vedem. M-am dus la masa de toaletă şi m-am uitat la sertarul cu pricina. Erau într-adevăr două perechi de mitene rulate ca o minge, dar nimic înăuntru. M-am uitat atunci în sertarul de jos. Era şi acolo o pereche de mitene. De cum le-am atins am simţit cu bucurie ceva tare. Le-am luat şi le-am dus să i le arăt, asigurând-o pe bunica de existenţa cerceilor, a broşei cu smaralde şi a celor două inele.

— Erau în sertarul al doilea, în loc de al treilea, am explicat eu.

— Le-au pus la loc

— Nu cred că ar fi putut să facă aşa ceva.

— Ei bine, draga mea Agatha, să fii cu grijă. Cu foarte multă grijă. Nu-ţi lăsa poşeta oriunde. Acum du-te în vârful picioarelor la uşă şi vezi dacă ascultă cineva.

M-am supus şi am asigurat-o că nimeni nu se ocupa de ea.

Cât e de îngrozitor să fii bătrână, m-am gândit eu. Era ceva ce avea să mi se întâmple şi mie, dar nu părea real. Fiecare are în sinea sa convingerea nestrămutată că: „Eu nu voi îmbătrâni. Nu voi muri”… Ştii foarte bine ce se va întâmpla, dar în acelaşi timp eşti parcă sigur că lucimrilc nu se vor petrece chiar aşa curând cu tine. Ei bine, acum sunt şi eu bătrână. Nu am început încă să suspectez că mi s-au furat bijuteriile ori că cineva m-ar otrăvi. Dar trebuie să-mi dau curaj pentru că şi asta va veni cu timpul. Poate pentru că am fost prevenită voi şti că mă prostesc, înainte de a începe.

Într-o zi, i s-a părut că aude o pisică, undeva pe lângă scările din spate. Chiar dacă era vreo pisică, ar fi fost mult mai firesc să vorbească despre asta cu una din femeile de serviciu sau cu mama. Dar bunica a trebuit să se ducă în persoană şi să cerceteze, cu rezultatul că a căzut pe scările din spate şi şi-a fracturat braţul. Doctorul era destul de îngrijorat când i l-a pus în ghips. A spus că spera că se va suda bine, deşi la vârsta ei de peste optzeci de ani… Totuşi bunica s-a comportat vitejeşte în această împrejurare. Iar cu timpul a putut să-şi folosească braţul bine, deşi nu era în stare să-l ridice deasupra capului. Nu încăpea nici o îndoială, era o bătrână viguroasă. Poveştile pe care mi le spunea despre fragilitatea ei din tinereţe şi faptul că doctorul crezuse că se prăpădeşte de mai multe ori, între 15 şi 35 de ani, sunt sigură că nu erau adevărate, ci o aserţiune tipic victoriană privind bolile interesante.

Având grijă de bunica, de gospodărie şi stând până târziu la spital, viaţa mea era destul de plină.

Vara, Archie a avut o permisie de trei zile şi m-am întâlnit cu el la Londra. Nu a fost o permisie prea fericită. Era sub tensiune, iritabil, nervos, după toate câte le păţise în războiul care desigur că prilejuia fiecăruia îngrijorare. Începuseră să fie aduşi răniţi în mod masiv, deşi încă nu devenise evident pentru noi, în Anglia, că războiul, departe de a se termina până la Crăciun, avea, după toate probabilităţile, să dureze încă patru ani. Într-adevăr, când s-a cerut serviciul militar obligatoriu – cei trei ani preconizaţi de lordul Derby, sau cât dura războiul – părea ridicol să se gândească cineva la o perioadă atât de lungă ca trei ani.