Agatha Christie

Mama a avut destulă bătaie de cap să le convingă pe cele două femei de serviciu să se împace cu ideea de-a sta în casă cu servitorul african al lui Monty.

— Nu, doamnă, nu cred că am putea să dormim sub acelaşi acoperiş cu un om negru. Sora mea şi cu mine nu am fost deprinse cu aşa ceva.

Mama a trecut la acţiune. Nu era ea persoana căreia puteai să-i rezişti. Le-a convins să rămână. Momeala pe care a folosito până la urmă a fost posibilitatea ca ele să convertească africanul de la mahomedanism la creştinism. Erau femei foarte credincioase.

— Am putea să-i citim Biblia, spuseseră ele luminându-li-se faţa.

Între timp mama a pregătit un apartament de trei camere şi baie separat.

Archie, foarte drăguţ, s-a oferit să se ducă să-l primească pe Monty la Tilbury, unde acosta nava lui. Îi închiriase de asemenea un mic apartament în Bayswater, pentru el şi servitor.

În timp ce Archie pleca spre Tilbury, l-am strigat.

— Nu-l lăsa pe Monty să te convingă să-l duci la Ritz.

— Ce ai spus?

— Am spus că să nu-l laşi să te convingă să-l duci la Ritz.

— Înţeleg: apartamentul este gata şi proprietăreasa ii aşteaptă şi s-au cumpărat o mulţime de provizii. Bine, e în regulă atunci.

— Sper, dar s-ar putea să prefere Ritz-ul!

— Nu te îngrijora, o să-l cazez înainte de prânz.

Orele treceau. La 6,30 Archie s-a întors. Era extenuat.

— E în ordine, l-am instalat. N-a fost uşor să-l dau jos de pe vas. Nu-şi strânsese lucrurile, tot spunea că avem timp destul. De ce să ne grăbim? Toată lumea debarcase, iar el stătea pe loc, nu părea că s-ar sinchisi. Africanul îi este de mare ajutor. El a reuşit până în cele din urmă să-l urnească. De fapt nu l-am dus la apartamentul din Powell Square. Părea total hotărât să meargă la un hotel în Jermyn Street. Mi-a spus că astfel nu va mai deranja pe nimeni.

— Deci acolo se află.

— Ei bine, da.

M-am uitat la el.

— Într-un fel a judecat lucrurile foarte raţional.

— Asta-i forţa lui Monty, i-am spus eu.

Monty a fost dus la un medic specialist în boli tropicale căruia îi fusese recomandat. Specialistul i-a dat mamei toate indicaţiile. Exista o şansă de restabilire parţială: aer bun, băi calde în mod continuu, o viaţă liniştită. Ceea ce avea să fie mai dificil era faptul că fiind considerat aproape un muribund fusese atât de tare drogat, încât avea să-i fie greu să se lecuiască.

După o zi sau două l-am instalat pe Monty cu Shebani în apartamentul din Powell Square, unde se simţea bine, deşi Shebani a produs o adevărată zăpăceală în cartier, intrând într-o tutungerie din vecinătate şi înşfăcând un pachet cu cincizeci de ţigări.

A spus:

— Pentru stăpânul meu, apoi a dispărut.

Sistemul de credit din Kenya nu era apreciat în Bayswater.

După terminarea tratamentului Monty a venit cu Shebani la Ashfield – şi conceptul „mamă-şi-fiu terminându-şi zilele în pace” a fost experimentat. Aproape că a dat-o gata pe mama. Monty avea felul lui de viaţă din Africa. Mesele nu erau luate la anumite ore, ci când îi era foame; chiar dacă era patru dimineaţa, cerea de mâncare. Aceasta era una din orele lui favorite. Suna, chema servitorii şi comanda cotlete şi muşchiuri.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, mamă, când vorbeşti despre „a avea consideraţie pentru servitori”. Îi plăteşti să-ţi gătească, nu-i aşa?

— Da, dar nu în mijlocul nopţii.

— Nu era decât cu o oră înainte de răsăritul soarelui. Este începutul potrivit al dimineţii.

De fapt, Shebani a reuşit să pună lucrurile pe roate. Femeile de serviciu îl adorau, îi citeau din Biblie, iar el asculta cu cel mai mare interes. Le povestea întâmplări din Uganda şi despre curajul stăpânului lui de a vâna elefanţi; îl dojenea cu blândeţe pe Monty pentru felul cum se comporta cu maică-sa.

— Este mama dumneavoastră, Bwana. Trebuie să vorbiţi cu respect.

După un an, Shebani a trebuit să se întoarcă în Africa la familia sa şi lucrurile au devenit mai dificile. Nici un alt bărbat angajat în locul lui nu se putea înţelege nici cu Monty, nici cu mama. Madge şi cu mine ne-am dus acolo, pe rând, ca să încercăm să potolim lucrurile.

Sănătatea lui Monty se îmbunătăţea şi ca urmare el era şi mai greu de ţinut în frâu. Se plictisea şi se distra trăgând cu revolverul pe fereastră. Furnizorii şi unii din prietenii mamei s-au plâns. Monty nu ţinea seama. „A, era vreo prostănacă de fată bătrână care mergea de-a lungul drumului legănându-se. N-am putut să rezist şi am tras la stânga şi la dreapta ei câte un foc, două. Pe cinstea mea, s-o fi văzut-o cum mai fugea!” Într-o zi a tras mai multe focuri în jurul lui Madge şi ea a rămas îngrozită. „Nu înţeleg de ce s-a speriat atâta?! N-aş fi rănit-o. Ce? Crede că eu nu ştiu să ochesc cum trebuie?”

Cineva a făcut o plângere şi am fost vizitaţi de poliţie. Monty a arătat permisul său de portarmă şi a vorbit foarte convingător despre viaţa lui de vânător în Kenya şi de dorinţa lui de a nu-şi pierde îndemânarea. Cine ştie ce nătângă de femeie îşi băgase în cap că a tras asupra ei. De fapt văzuse un iepure. Fiind Monty, a scos-o la capăt. Poliţia a acceptat declaraţiile lui ca foarte naturale pentru un om care a dus o viaţă ca a căpitanului Miller.

— Adevărul este, puştiule, îmi spunea el mie, că nu pot sta aici aşa ca într-o colivie. Mă înnebuneşte acest fel de existenţă monotonă. Dacă aş putea să am măcar o căsuţă la Dartmoor ar fi grozav. Aer şi spaţiu – să am unde respira.

— Asta ţi-ar place, mir-adevăr?

— Da. Biata mama mă înnebuneşte. Mesele astea la ore fixe mă sâcâie cumplit. Şi toate alea pregătite dinainte. Nu sunt deprins cu aşa ceva.

I-am găsit lui Monty un mic bungalou la Dartmoor. Şi am mai găsit, printr-un fel de miracol, şi o menajeră car trebuia să aibă grijă de el. Era o femeie la 65 de ani. Când am văzut-o prima dată mi s-a părut total necorespunzătoare. Avea un păr oxigenat, blond, bucle, şi era foarte rujată, şi îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră. Era văduva unui doctor care fusese morfinoman. Trăise cea mai nune parte a vieţii ei în Franţa şi avusese treisprezece copii.

A venit ca picată din cer. Îl dirija pe Monty aşa cum nu izbutise s-o facă nimeni până atunci. Se scula şi-i frigea cotletele la miezul nopţii, dacă dorea. Dar după câtva timp Monty mi-a spus:

— Am renunţat aproape cu totul la asta, puştiule; era puţin cam greu pentru doamna Taylor, ştii? E o persoană cumsecade, dar nu mai e tânără.

Fără să-i ceară cineva şi fără să-l oblige nimeni, s-a apucat şi a săpat mica lui grădină şi a semănat cartofi, fasole. Când Monty dorea să vorbească, bătrâna îl asculta şi nu-i dădea nici o atenţie când tăcea. Era minunat.

Mama s-a restabilit. Madge nu mai era îngrijorată. Lui Monty îi plăceau vizitele familiei şi întotdeauna în asemenea ocazii se comporta minunat, foarte mândru de mesele delicioase pe care le pregătea doamna Taylor.

Bungaloul de la Dartmoor a costat opt sute de lire. A fost un preţ convenabil, pe care l-am plătit împreună cu Madge.

II

Archie şi cu mine am izbutit să descoperim căsuţa pe care o doream la ţară, cu toate că de fapt nu era o căsuţă. Sunningdale, aşa cum mă temusem, era un loc excesiv de scump, plin de case moderne şi luxoase, construite în jurul terenului de golf. Dar am găsit o casă victoriană, Scotswood, spaţioasă, cu patru apartamente, înconjurată de o grădină mare. Cele două apartamente de la parter fuseseră închiriate şi mai existau cele două apartamente de la etaj, în curs de „amenajare”. Erau alcătuite din trei camere la etajul întâi şi două la etajul de deasupra, bineînţeles cu bucătărie şi baie. Unul din aceste două apartamente era tare drăguţ, avea camerele mai bune şi o privelişte mai frumoasă, dar celălalt poseda o cameră mică în plus şi era mai ieftin, aşa că ne-am oprit la acesta. Locatarii puteau folosi grădina şi exista apă caldă toată ziua. Chiria era ceva mai mare decât cea pe care o plăteam pentru apartamentul din Addison Road, dar nu cu mult. Cred că ajungea la vreo sută douăzeci de lire, aşa că am semnat contractul şi ne-am pregătit de mutare.

Veneam mereu să vedem cum progresează zugravii şi decoratorii, dar întotdeauna găseam că lucraseră mai puţin decât promiseseră. De fiecare dată constatam că ceva fusese greşit. Totuşi, până la urmă, lucrurile s-au aranjat. Aveam o cameră mare de zi cu perdele noi, din creton mov, făcute de mine. În sufrageria noastră mică pusesem nişte perdele mai scumpe pentru că găsisem un material care ne plăcea mult: lalele pe fond alb. Camera mai mare a Rosalindei şi a lui Site avea perdele cu margarete şi pintenul-cocoşului. La etajul de sus, debaraua, unde se afla şi garderoba lui Archie, în culori tari, cu maci roşii şi albăstrele, iar în camera noastră de culcare pusesem perdele cu flori de clopoţei, ceea ce s-a dovedit a nu fi o alegere prea bună, căci camera fiind la nord, rareori aveam soare. Numai când stăteai în pat pe la mijlocul dimineţii şi vedeai lumina filtrându-se prin perdele erau drăguţe. Trase de o parte şi de alta a ferestrei sau văzute seara albastrul pălea. De fapt era exact aşa cum sunt clopoţeii şi în natură, de îndată ce-i aduci în casă, devin cenuşii şi îşi lasă capul în jos. Un clopoţel e o floare care refuză să fie capturată, rămâne veselă numai când se află în pădure. M-am consolat scriind o baladă a campanulei.

BALLAD OF THE MAYTIME

The King, he went a-walking, one merry morn în May.

The King, he laid him down to rest, and fell asleep, they say.

And when he woke, ‘twas even, (the hour of magic mood)

And Bluebell, wild Bluebell, was dancing în the wood.

The King, he gave a banquet to all the flowers (save one), With hungry eyes he watched them, aseeking one alone.

The Rose was there în satin, The Lily with green hood, But Bluebell, wild Bluebell, only dances în the wood.

The King, he frowned în anger, his hand upon his sword.

He sent his men to seize her, and bring her to their Lord.

With silken cords they bound her, before the King she stood, Bluebell, wild Bluebell, who dances în the wood.

The King, he rose to greet her, the maid he’d sworn to wed.

The King, he took his golden crown and set it on her head.

And then he paled and shivered, the courtiers gazed în fear, At Bluebell, grey Bluebell, so pale and ghostly there.

‘O King, your crown is heavy, ‘twould bow my head with care.

Your palace walls would shut me in, who live as free as air.

The wind, he is my lover, the sun my lover too, And Bluebell, wild Bluebell, shall ne’er be Queen to you.’

The King, he mourned a twelvemonth, and none could ease his pain.

The King, he went a-walking a-down a lovers’ lane.

He laid aside his golden crown, Into the wood went he, Where Bluebell, wild Bluebell, dances ever wild and free.

BALADA LUNII FLORILOR

Într-o dimineaţă luminoasă de mai Craiul la drum a pornit, Mai apoi a poposit şi a adormit, aşa se zice

Şi când s-a trezit se lăsase înserarea, (ora cea magică)

Iar campanula, campanula cea sălbatică, dănţuia în pădure.

Craiul a dai un ospăţ tuturor florilor, (în afară de una)

Cu ochi cercetători le urmărea, pe una singură tot căutând.

Trandafirul era acolo, înveşmântat în satin, Crinul avea o glugă verde

Dar campanula, campanula singură dănţuia în pădure.

Craiul mânios s-a încruntat, cu mâna pe sabie

Şi-a trimis oamenii s-o aducă, s-o aducă la stăpânul lor.

Cu cordoane de mătase au legat-o, în faţă Craiul stătea, Campanula, campanula sălbatică şi în pădure dănţuia.

Craiul s-a ridicat s-o întâmpine; fecioara cu care se jurase că se va căsători.

Craiul şi-a luat coroana de aur şi pe cap i-a pus-o.

Şi apoi s-a îngălbenit şi a început să tremure.

Curtenii au privit înspăimântaţi

La campanula, campanula cenuşie, atât de palidă, fantomatică stând acolo.

„O, Craiule, coroana ta e grea, capul mi-l va apleca, Zidurile palatului tău mă vor zăgăzui pe mine cea tot atât de liberă ca şi acrul.

Vântul mi-e iubit, şi soarele de asemenea;

Şi campanula, campanula sălbatică, niciodată nu-ţi va fi regină.”

Craiul douăsprezece luni a jelit, şi nimerii amarul nu i l-a lecuit.

Craiul a pornit pe aleea îndrăgostiţilor, coroana de aur o lăsa

Şi în pădure intra;

Acolo unde campanula, campanula cea sălbatică, dănţuia nestăvilită şi liberă.

„Bărbatul în costumul maro” a avut succes. Editura Bodley Head m-a presat din nou să semnez un alt contract splendid cu ei. Am refuzat. Următoarea carte pe care le-am trimis-o se baza pe o nuvelă scrisă cu mulţi ani în urmă. Mie îmi plăcea destul de mult. Cuprindea o serie întreagă de întâmplări supranaturale. Am mai lucrat puţin la ea, am adăugat încă unele personaje şi le-am expediat-o. Nu au acceptat-o. Eram sigură că aşa se va întâmpla. Nu exista nici o clauză în contract care să fi prevăzut că trebuia să le ofer cărţi poliţiste sau de aventuri; se scria doar „următorul roman”. Acesta era un roman complet şi nu aveau decât să-l accepte sau să-l refuze. L-au refuzat, aşa că mai aveam de scris încă o carte pentru ei. După asta, libertatea. Libertatea şi sfatul lui Hughes Massie; de atunci înainte aveam nevoie de sfaturi valoroase care să-mi arate ce să fac şi mai ales ce să nu fac.

Următoarea carte pe care am scris-o era veselă, în stilul „Adversarului secret”. Acum scriam cu mai multă plăcere şi mai repede, iar scrisul meu reflecta seninătatea şi bucuria pe care le simţeam în această perioadă când lucrurile mergeau atât de bine. Viaţa mea la Sunningdale, bucuriile pe care mi le dădea Rosalind, dezvoltându-se şi devenind în fiecare zi mai amuzantă şi mai interesantă.

N-am înţeles niciodată pe acei părinţi care doresc să-şi ţină copiii mereu mici şi regretă fiecare an care trece. Eu abia aşteptam şi doream cu nerăbdare să văd cum va fi Rosalind peste un an şi peste încă unul şi aşa mai departe. Nu-i nimic mai palpitant în această lume, cred, decât să ai un copil al tău, dar care totuşi, în mod misterios, îţi pare străin. Eşti poarta prin care şi-a făcut intrarea în lume şi îţi este îngăduit să-i porţi de grijă o bucată de timp, după care te va părăsi şi va înflori în propria lui viaţă liberă, iar ţie nu-ţi rămâne decât să observi cum îşi trăieşte el această viaţă în libertate. Este asemenea unei plante străine pe care ai adus-o acasă, ai plantat-o şi abia aştepţi să vezi cum îi va merge, cum va înflori.

Rosalind s-a simţit imediat bine la Sunningdale. O încânta bicicleta cu care făcea turul grădinii, căzând uneori, dar fără să-i pese. Atât Site cât şi eu i-am atras atenţia să nu iasă pe poartă, dar nu cred că vreuna din noi i-am interzis asta în mod categoric. Totuşi a ieşit pe poartă într-o dimineaţă, devreme, pe când noi eram ocupate în apartament, a pornit la vale spre şoseaua principală, din fericire a căzut chiar când a ajuns acolo. Lovindu-se, cei doi dinţi din faţă i-au fost deplasaţi mai înăuntru şi mă temeam că vor dăuna celorlalţi dinţi când îi va schimba. Am dus-o la dentist şi Rosalind, deşi nu se plângea, şedea pe scaunul dentistului cu buzele strânse, refuzând să-şi deschidă gura. Orice spuneam eu, Site ori dentistul era ascultat cu mare atenţie, dar nu scotea un cuvânt şi dinţii ei rămâneau strâns încleştaţi. A trebuit să o iau de acolo. Eram furioasă. Rosalind a primit toate dojenile mele în tăcere. După ce i-am ţinut nişte discursuri şi Site şi eu, două zile mai târziu a anunţat că vrea să meargă la dentist.

— Vrei cu adevărat de data asta, Rosalind, sau o să faci acelaşi lucru când o să ajungi acolo?

— Nu, de data asta o să deschid gura.

— Bănuiesc că ai fost speriată?

— Ei bine, de unde puteam eu să ştiu co vrea să-mi facă? a spus îngrijorată Rosalind.

Am luat notă de ce mi-a spus şi am asigurat-o că toată lumea pe care o cunoştea ca şi o cunoşteam noi din Anglia mergea la dentist, deschidea gura mare şi-i lăsa pe dentişti să le lucreze dinţii spre binele lor. De data asta Rosalind s-a comportat minunat. Dentistul i-a scos dinţii slăbiţi şi a declarat că se temea să nu fie cumva necesar să poarte o placă, deşi spera, totuşi, că nu va trebui aşa ceva.

N-am putut să-mi alung bănuiala că dentiştii aceia nu mai erau făcuţi din acelaşi material solid ca în copilăria mea. Dentistul nostru se numea Hearn, era un om mic de statură, foarte dinamic şi cu o personalitate care-i copleşea pe pacienţi, făcându-i să manifeste un mare respect pentru el şi oarecare teamă. Sora mea a fost dusă la trei ani la dentist. Madge, instalată confortabil în scaunul dentistului, a început sa plângă.

— Uite ce, aşa ceva eu nu îngădui. Pacienţii mei nu au voie să plângă, nu le dau voie niciodată, înţelegi?

— Nu? l-a întrebat Madge surprinsă, şi pe moment a încetat să plângă.

— Nu, a replicat domnul Hearn, este un lucru rău şi nu le dau voie niciodată să-o facă. Şi n-a mai avut nici o supărare de la sora mea.

Eram teribili de încântaţi să ne fim la Scotswood, era atât de plăcut să fii iar la ţară. Site se bucura din toată inima că nu se mai vedea obligată să străbată drumul acela lung până în parc, iar Rosalind pentru că avea grădina în care se plimba cu bicicleta. Aşa că fiecare era fericit. Toate acestea în ciuda faptului că atunci când am sosit cu camionul încărcat de mobilă nimic nu era gata

Electricienii încă lucrau prin pasaje şi am avut foarte mari greutăţi să ducem mobila înăuntru; în permanenţă existau probleme cu băile, robinetele, lumina, şi totul mergea neînchipuit de încet şi de greoi.

„Anna cea cutezătoare” apăruse în „The Evening News” şi cumpărasem automobilul Morris Cowley. Era grozav, mult mai bun şi mai de nădejde decât automobilele de azi.

Următorul lucru pe care l-am avut de făcut era să învăţ să-l conduc.

Aproape imediat, totuşi, a început Greva Generală şi nici nu apucasem să iau patru lecţii cu Archie, când m-a informat că va trebui să-l conduc până la Londra.

— Dar nu pot. Nu ştiu să conduc!

— Ba da, te descurci destul de bine.

Archie era un profesor bun, dar pe vremea aceea nu se punea chestiunea de a trece un examen, nu exista acel „începător” care învaţă să conducă. Din momentul când te aşezai la volan erai responsabil pentru tot ceea ce făceai.

— Nu cred că pot să merg înapoi, am spus eu cuprinsă de teamă. Atunci maşina pare că merge în alt sens decât cel dorit.

— Nu ai nevoie să mergi înapoi, a spus Archie cu siguranţă. Poţi ţine volanul foarte bine, asta-i de fapt tot ceea ce e important. Dacă ai o viteză rezonabilă nu se poate întâmpla nimic. Ştii cum să frânezi.

— Asta m-ai învăţat din prima lecţie.

— Da, bineînţeles că te-am învăţat. Nu văd de ce ai avea vreo dificultate.

— Dar traficul? am spus descurajată.

— Nu ai nevoie să te ocupi de trafic deloc chiar de la început.

Auzise că se puseseră trenuri electrice de la Hounslow, aşa că sarcina mea era să-l însoţesc pe Archie până la Hounslow, el fiind la volan. Acolo avea să întoarcă automobilul şi să-l pună în poziţia bună pentru mine şi să mă lase să mă descurc singură la întoarcere, în timp ce el se ducea în City.

Când am făcut asta pentru prima oară a fost una dintre rele mai grave încercări pe care am cunoscut-o vreodată. Tremuram ca varga de frică, dar am reuşit totuşi să mă descurc destul de bine. Am oprit de vreo două ori motorul brusc, frânând mult mai violent decât ar fi fost necesar. Eram foarte preocupată când treceam pe lângă ceva, ceea ce era probabil cu atât mai bine. Cât timp puteai să ţii volanul şi nu trebuia să parchezi, să te întorci sau să dai înapoi prea mult, totul era în regulă. Dar, bineînţeles, pe atunci traficul pe şosele nu se asemăna cu cel de azi şi nu era necesară o pricepere specială. Momentul cel mai greu ora când trebuia să întorc la Scotswood şi să intru într-un garaj foarte îngust, lângă automobilul vecinilor noştri. Aceştia, o tânără pereche, Rawncliff, locuiau în apartamentul de sub noi. Soţia i-a raportat soţului cam aşa: „Am văzut azi dimineaţă etajul întâi venind cu maşina acasă. Cred că n-a mai condus un automobil în viaţa ei. A intrat în garaj tremurând toată, iar la faţă era albă ca varul. Credeam că o să intre în perete şi o să-l dărâme, dar nu s-a întâmplat aşa”.

Cred că numai Archie putea să-mi dea siguranţă în aceste condiţii. Se încredinţase că puteam face lucruri despre care eu însumi mă îndoiam.

— Bineînţeles că poţi s-o faci, tot spunea el. De ce nu ai putea? Dacă întotdeauna o să te gândeşti că nu eşti în stare să faci unele lucruri nu o să le mai faci niciodată.

Am câştigat puţină încredere şi după trei sau patru zile mă simţeam în stare să pătrund mai adânc în Londra şi să înfrunt pericolele traficului. O, cât eram de bucuroasă că am automobilul acela! Nu cred că cineva mai poate să se mai îndoiască de diferenţa pe care o reprezintă automobilul pentru viaţa cuiva. Posibilitatea de-a te duce oriunde vrei, în locuri care nu mai pot fi străbătute cu picioarele tale, îţi lărgea cu totul orizontul. Una din plăcerile cele mai mari pe care mi le procura automobilul era să vin la Ashfield şi să o iau pe mama la plimbare. Şi pe ea o pasiona treaba asta ca şi pe mine. Ne duceam prin tot felul de locuri, la Dartmoor, pe la prieteni, unde nu fusese în stare să ajungă niciodată din cauza dificultăţilor de transport. Chiar şi simpla plăcere de a conduce era suficientă. Nu cred că ceva mi-a procurat o mai mare plăcere, mai multe împliniri, decât dragul meu Morris Cowley.

Deşi mă ajuta mult în lucrurile practice din viaţă, Archie nu-mi era ce nici un folos pentru scrisul meu.

Uneori simţeam nevoia să-i prezint vreo idee care-mi venea pentru vreo nouă nuvelă sau intriga unei noi cărţi.

După ce i-o descriam ezitând, îmi suna chiar mie la ureche foarte banală, fără rost, anostă, şi încă multe alte epitete pe care nu le mai înşir. Archie asculta cu acea bunăvoinţă pe care o dovedea când se hotăra să acorde atenţie altora. În cele din urmă îl întrebam timidă:

— Ce crezi? Găseşti că o să iasă bine?

— Desigur, presupun că ar putea merge, spunea el, într-un fel complet descurajant. Nu pare să aibă prea multe incidente. Sau să te impresioneze.

— Crezi că nu merge?

— Cred că poţi scrie mult mai bine.

Povestea de care-i vorbeam atunci a căzut baltă, nimicită definitiv. Dar aşa cum s-a întâmplat mai apoi, am reînviat-o sau, mai bine zis, a reînviat singură cinci sau şase ani mai târziu. De data asta nu a mai fost supusă criticii dinainte şi a înflorit în modul cel mai satisfăcător, fiind chiar una din cele mai bune cărţi ale mele. Necazul stă în aceea că e teribil de greu pentru un autor să se explice prin cuvinte în timpul unei conversaţii. Poţi să o faci cu creionul în mână sau când stai în faţa maşinii de scris, atunci lucrurile apar gata formate şi aşa cum trebuie, dar nu poţi descrie lucruri pe care intenţionezi să le scrii. Cel puţin eu nu sunt în stare să fac asta.

Am învăţat până în cele din urmă că nu trebuie să vorbeşti despre o carte înainte de a o fi scris. După ce ai scris-o, poate să-ţi fie de folos critica. Poţi să-ţi impui o părere, poţi să cedezi, dar cel puţin ştii cum l-a impresionat pe cititor. Propria ta descriere a celor pe care vrei să le scrii este inutilă, iar dagă ţi se spune în mod politicos că nu merge pe moment eşti de acord şi te demobilizezi.

Niciodată n-am dat curs sutelor de cereri care mă asaltează să citesc manuscrisele altora. Nu vei face nimic altceva atunci decât să citeşti manuscrise, dacă ai fost de acord să începi. De fapt, realitatea este că eu nu cred că un autor este competent să critice. Critica ta nu va fi altceva decât ceea ce ai fi scris tu în cutare sau cutare împrejurare, dar asta nu înseamnă că ar putea conveni unui alt autor. Fiecare avem felul nostru propriu de a ne exprima.

Te mai încearcă şi gândul chinuitor că ai putea să descurajezi pe cineva care nu ar trebui descurajat. O nuvelă de pe la începutul activităţii mele a fost arătată unei binecunoscute scriitoare de către o prietenă binevoitoare. A răspuns cu regret, dar nefavorabil, că autoarea nu va deveni niciodată o scriitoare. Ceea ce de fapt vroia să spună era că, deşi nu-i era nici ei prea desluşit, pentru că era scriitoare şi nu critic literar, persoana respectivă se dovedea a fi încă lipsită de maturitate şi nu era suficient de competentă pentru a da ceva care ar fi meritat să fie publicat. Un critic sau un editor ar fi putut fi mai perceptiv, pentru că prin profesiunea lor trebuie să noteze ceea ce se află în germene şi poate rodi. Aşa că nu-mi place să critic şi cred că poate foarte uşor face rău.