Agatha Christie

De fapt producţia mea pare să fi fost destul de bună în anii 1929-1932, când, pe lângă romane am publicat şi două culegeri de nuvele. Una era „Povestirile domnului Quin” (Mr. Quin’s Stories). Este una dintre scrierile mele favorite. Scriam câte una, nu prea des, la intervale de trei, patru luni, uneori încă şi mai mult. Aveau succes la reviste şi îmi plăceau şi mie, dar am refuzat toate ofertele de a publica foiletoane în periodice. Nu vroiam să fac un foileton din Mr. Quin. Doream doar să scriu câte o poveste de sine stătătoare, când aveam chef. Era ca un fel de ecou de la primele mele poezii din seria „Arlechinul” sau „Colombina”.

Mr. Quin era un tip care tocmai pătrunsese într-o povestire de-a mea – un catalizator şi nimic mai mult – simpla lui prezenţă afecta fiinţele omeneşti. Câte o mică întâmplare, o frază neimportantă în aparenţă arătau ce era el, o apariţie sau o dispariţie subită, un om care apărea într-o lumină diferit colorată, care cădea asupra lui printr-o fereastră. Sprijinea întotdeauna aceleaşi lucruri: era prieten al îndrăgostiţilor, având legături tainice cu moartea. Şi micul domn Satterthwaite, care era, s-ar putea spune, emisarul domnului Quin, a devenit un personaj favorit al meu.

Mai publicasem încă un volum de nuvele, intitulat „Părtaşi la crimă” (Partners In Crime). Fiecare povestire era scrisă având ca protagonist câte un anumit detectiv al timpului. Pe unii din aceştia nici nu-i pot recunoaşte acum. Îmi amintesc de Thornley Colton, detectivul orb – de Austin Freeman, evident; de Freeman Willis Croft, cu nemaipomenitele lui orare; şi inevitabilul Sherlock Holmes. Este interesant oarecum de văzut care dintre cei doisprezece scriitori de romane poliţiste, pe care i-am ales ca pretext, mai sunt cunoscuţi. Unii mai sunt amintiţi prin discuţiile din casă, alţii au dispărut cu totul în uitare. Toţi mi-au părut la timpul respectiv că scriau bine şi povesteau lucruri amuzante, în diferite maniere. În cartea „Părtaşi la crimă”, am introdus doi tineri detectivi Tommy şi Tuppence, care fuseseră personajele principale în a doua carte, „Adversarul secret” (The Secret Adversary). Era distractiv să te întorci la ei, ca să mai schimbi.

„Crima la vicariat” (Murder at the Vicarage) a fost publicată în 1930, dar nu pot să-mi amintesc unde, când şi de ce am ajuns să o scriu, ori ce m-a făcut să-mi aleg un personaj nou, domnişoara Marple, ca să apară ca detectiv în povestire. Desigur, atunci nu intenţionam să continui să o folosesc tot restul vieţii mele. Nu ştiam că avea să devină rivala lui Hercule Poirot.

Cititorii îmi scriu adesea, sugerându-mi ca domnişoara Marple şi Hercule Poirot trebuie să se întâlnească. Dar de ce ar trebui? Sunt sigură că nu le-ar place deloc să se cunoască. Lui Hercule Poirot, un egoist desăvârşit, nu i-ar place să primească lecţii de la o fată bătrână. El e un detectiv profesionist şi nu s-ar simţi deloc bine în lumea domnişoarei Marple. Nu, sunt amândoi vedete, vedete de drept fiecare. Nu o să-i las să se întâlnească atât timp cât nu simt dintr-o dată un imbold neaşteptat să fac asta.

Cred că e posibil ca domnişoara Marple să-mi fi fost inspirată de alt personaj pe care l-am zugrăvit mai înainte cu foarte multă plăcere, sora doctorului Sheppard din cartea „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd”, care era personajul meu favorit din acea carte. O fată bătrână acră, plină de curiozitate, care ştie totul, aude totul, îndeplinind un serviciu de detectiv complet în casă. Când cartea a fost dramatizată, unul dintre lucrurile care m-au amărât cel mai mult s-a dovedit a fi înlăturarea Carolinei. În locul ei, doctorul a căpătat o altă soră, mult mai tânără, o fată drăguţă care putea să-l suplinească pe Poirot introducând o nuanţă de romantism. Nu am ştiut când mi-a fost sugerată ideea pentru prima oară. Dramatizările sunt întotdeauna prilej de mari suferinţe pentru autori, datorita schimbărilor care se produc. Am scris şi eu o dată direct o piesă poliţistă, nu-mi mai amintesc când. Nu a fost aprobată de Hughes Massie: mi-au sugerat de fapt că ar fi mai bine s-o uit cu totul, aşa că nu am stăruit. Era intitulată „O cafea neagră” (Black Coffee), o poveste de spionaj care, deşi plină de banalităţi, cred că nu era proastă deloc. Apoi, după o vreme, a fost reprezentată. Un prieten din perioada Sunningdale, Mr. Burman, care avea unele legături cu un teatru, mi-a sugerat că s-ar putea să fie reprezentată.

Mi s-a părut ciudat că toţi actorii care l-au interpretat pe Poirot au fost întotdeauna oameni de dimensiuni mai mari decât cele obişnuite. Charles Laughton, avea o grămadă de kilograme, iar Francis Sullivan era lat în spate, gras şi înalt. El a interpretat rolul lui Poirot în „O cafea neagră”. Cred că prima reprezentaţie a avut loc la teatrul „Everyman” din Hampstead, iar rolul Luciei a fost jucat de Joyce Bland, pe care am considerat-o întotdeauna o foarte bună actriţă. După patru sau cinci luni, piesa a fost adusă în West End, dar a fost jucată din nou după douăzeci de ani mai târziu cu unele mici modificări şi a figurat cu succes în repertoriu. Intriga, în asemenea piese, este foarte asemănătoare, ceea ce se schimbă este doar inamicul, There is an international gang a la Moriarty provided first by the Germans, the ‘Huns’ of the first war; then the Communists, who în turn were succeeded by the Fascists. We have the Russians, we have the Chinese, we go back to the international gang again, and the Master Criminal wanting world supremacy is always with us.

„Alibi”, prima dramatizare după una din cărţile mele – „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” – a fost făcută de Michael Morton. Era foarte experimentat în dramatizări şi adaptări. Prima lui sugestie nu mi-a plăcut deloc, anume să-l fac pe Poirot cu aproape douăzeci de ani mai tânăr, să-i spun Beau Poirot şi în jurul lui să existe nenumărate fete, toate îndrăgostite de el. La vremea aceea eram atât de prinsă de Poirot, încât mi-am dat seama că nu mă voi despărţi de el niciodată. M-am opus cu tărie ca să i se schimbe personalitatea. În cele din urmă, împreună cu producătorul, Gerald Du Maurier, am convenit să o îndepărtăm pe Caroline, sora doctorului, şi să o înlocuim cu o tânără atrăgătoare. Aşa după cum am spus nu mi-a plăcut deloc înlocuirea Carolinei. Îmi plăcea rolul pe care-l juca ea în viaţa satului şi ideea în sine de a avea o viaţă a satului, reflectată prin viaţa, doctorului şi a sorei lui abile.

Cred că atunci, deşi nu o ştiam, la St. Mary Mead, s-a născut domnişoara Marple şi în acelaşi timp şi domnişoara Hartnell, domnişoara Wetherby şi colonelul şi doamna Bantry. Erau toţi acolo, la hotarul conştientului, gata să prindă viaţă şi să păşească pe scenă.

Recitind acum „Crimă la vicariat”, constat că nu-mi mai place ca altă dată. Cred că are prea multe personaje şi acţiunea se desfăşoară pe prea multe planuri. Totuşi, intriga principală se susţine. Satul e foarte real şi există într-adevăr mai multe sate exact ca acesta, chiar şi în ziua de azi. Nu mai există fete în casă de pe la orfelinate şi lucrătorii casnici, porniţi spre alte meleaguri, au dispărut, dar femeile cu ziua care le-au luat locul sunt tot atât de reale şi umane, deşi aş putea spune că nu tot atât de iscusite ca predecesorii lor.

Domnişoara Marple s-a strecurat pe tăcute în viaţa mea, încât aproape că nici n-am simţit când a venit. Am scris o serie de şase nuvele pentru o revistă şi am ales şase persoane, care se întâlneau o dată pe săptămână într-un mic sat şi discutau despre nişte crime nelămurite. Am început cu domnişoara Jane Marple, genul de femeie bătrână care semăna cu unele din prietenele bunicii de la Ealing, acele bătrâne pe care le-am întâlnit în multe sate în adolescenţă. Domnişoara Marple nu se deosebea de bunica decât că era mult mai sâcâitoare şi cu tot felul de toane. Avea însă un singur lucru în comun cu bunica, deşi era o persoană veselă din fire; se aştepta întotdeauna la tot ce putea fi mai rău de la fiecare şi, de obicei, temerile ei se adevereau cu o exactitate înspăimântătoare.

„Nu m-ar surprinde deloc, spunea de obicei bunica, să aud că… şi spunea un nume, să facă aşa şi pe dincolo…” Nu avea nici un temei pentru aceste afirmaţii, ci spunea doar: „Un şmecher în care nu am încredere”. Iar când mai târziu un politicos funcţionar de bancă era descoperit că delapidase, nu era deloc uimită, ci clătina uşurel din cap. „Da, am mai cunoscut vreo doi ca el”.

Nimeni nu ar fi putut obţine prin linguşire bani de la bunica şi nimeni nu ar fi putut s-o înşele. Dacă i-ar fi făcut cineva o asemenea propunere, l-ar fi fixat cu un ochi dibaci, iar mai târziu ar fi declarat: „Cunosc genul. Am ştiut ce urmărea. Cred că o să invit câţiva prieteni la ceai şi o să le spun că un asemenea tânăr dă târcoale prin împrejurimi”.

Profeţiile bunicii erau foarte temute. Sora şi fratele meu au avut timp de vreun an o veveriţă îmblânzită, până când, într-o zi, bunica, găsind-o în grădină cu o lăbuţă ruptă, a spus cu înţelepciune: „Ţineţi minte ce vă spun: veveriţa asta o s-o ia din loc într-o bună zi.” Şi aşa s-a întâmplat cinci zile mai târziu.

Apoi a fost povestea cu vasul de pe o poliţă deasupra uşii de la salon.

— Dacă aş fi în locul tău, Clara, a spus odată bunica, nu aş ţine vasul acela acolo. Într-o zi cineva va trânti uşa mai tare sau vântul o va izbi şi o să se facă praf.

— Dar, draga mea Auntie-Grannie, vasul ăsta stă acolo de zece luni.

— Se poate, spuse bunica.

Câteva zile mai târziu s-a stârnit o furtună, uşa s-a izbit şi vasul a căzut.

I-am transferat domnişoarei Marple câte ceva din puterea de profeţie a bunicii. Domnişoara Marple nu era lipsită de bunătate, dar nu avea încredere în oameni. Deşi întotdeauna se aştepta la ceea ce putea fi mai rău, accepta oamenii cu blândeţe în ciuda felului lor de a fi.

Domnişoara Marple s-a născut la 65-70 de ani, ceea ce, ca şi în cazul lui Poirot s-a dovedit a nu fi o alegere prea fericită, căci avea să dăinuiască prea mult timp în viaţa mea. Dacă aş fi avut o putere de a prevedea evenimentele viitoare, aş fi trebuit să-mi găsesc ca primul meu detectiv un şcolar precoce, ca acesta să fi putut îmbătrâni odată cu mine.

Pentru a completa seria celor şase povestiri am găsit domnişoarei Marple cinci colegi.

În primul rând era nepotul ei, un romancier modern care scria cărţi cu subiecte tari despre incest, sex, descrieri sordide de dormitoare. Raymond West era un tip care vedea numai aspectul dezolant al vieţii. Cât despre draga lui mătuşica Jane, bătrânică şi drăguţă, el o trata cu o bunăvoinţă plină de indulgenţă, ca pe o persoană care nu ştia nimic despre lume. Apoi am născocit o tânără femeie, o pictoriţă modernistă, tocmai pe cale de a stabili legături foarte speciale cu Raymond West. Domnul Pettigrew, un avocat local cu multă perspicacitate; doctorul din localitate, o persoană utilă care cunoştea o seamă de cazuri ce ar fi fost subiecte potrivite pentru a fi istorisite la una din întâlnirile de seară; în sfârşit, un preot.

Cazul povestit de domnişoara Marple purta titlul oarecum ridicol „Amprenta digitală a Sfântului Petru”. Mai târziu am scris o altă serie de şase povestiri ale domnişoarei Marple şi toate douăsprezece, cu o poveste în plus, au publicate, în Anglia sub titlul „Treisprezece cazuri”, iar în America „Crimele de la clubul de marţi”.

„Oraşul în pericol” (Peril at End House) a fost o altă carte care mi-a lăsat o impresie atât de vagă, încât nici nu-mi amintesc când am scris-o. Poate că imaginasem intriga mai înainte, căci acesta era un obicei al meu, şi din această pricină confund întotdeauna epocile când am scris o carte sau când am publicat-o. Subiectele îmi vin în minte în cele mai ciudate momente. Când mă plimb pe o stradă sau mă aflu într-un magazin de mode şi încerc plină de interes vreo pălărie, dintr-o dată o idee splendidă îmi vine în cap şi mă gândesc: „Ei bine, ăsta ar fi cel mai simplu mijloc de-a acoperi crima şi nimeni nu şi-ar da seama”. Bineînţeles că toate amănuntele practice trebuie dezvoltate după aceea, iar personajele urmează să se strecoare încetişor în conştiinţa mea. Atunci însemn ideea mea splendidă într-un caiet.

Până aici totul e în regulă, dar ceea ce mi se întâmplă regulat este faptul că pierd caietul. De obicei am cam vreo jumătate de duzină de caiete la îndemână unde notez diferitele idei care-mi vin: ori ceva despre vreo otravă, un drog, ori câte ceva despre vreo excrocherie iscusită despre care am citit prin ziare. Bineînţeles, dacă aş păstra toate acestea clasate, fişate, etichetate, m-ar scuti de foarte multă bătaie de cap. Totuşi este o mare plăcere ca uneori, când mă uit din întâmplare printr-un teanc de vechi caiete, să găsesc câte ceva mâzgălit acolo, ca: „Intrigă posibilă – fă-o singură”; „Fata, nu chiar sora – august” ca un fel de schiţă de intrigă. Despre ce era vorba nu-mi mai amintesc, dar de cele mai multe ori mă stimulează totuşi, chiar dacă nu scriu acelaşi subiect, măcar ceva asemănător.

Unele intrigi îmi stăruie în minte şi nu-mi dau răgaz, mă provoacă. Îmi place să mă gândesc la ele, să cochetez cu ele, ştiind că într-o zi le voi folosi. Roger Ackroyd m-a preocupat mult timp până când am reuşit să-i fixez amănuntele. Mi-a mai venit apoi o idee, după ce am asistat la un spectacol al lui Ruth Draper. Mă impresiona cât de abilă era şi cât de bine interpreta ea rolurile; felul minunat în care se putea transforma dintr-o soţie cicălitoare într-o ţărăncuţă, îngenunchind într-o catedrală. Gândindu-mă la ea am ajuns la cartea „Moartea lordului Edgware” (Lord Edgware Dies).

Când am început să scriu povestiri poliţiste, nu aveam dispoziţia să critic ceva sau să mă gândesc serios la o crimă. O poveste poliţistă era povestea unei urmăriri, dar de asemenea, şi o poveste cu o morală. De fapt era reluarea vechii povestiri morale medievale cu distrugerea răului şi triumful binelui. Pe vremea aceea, când se purta războiul din 1914, făcătorul de rele era inamicul, care nu era un erou; eroul era bun, un om foarte natural şi simplu. Pe atunci nu începusem încă să ne bălăcim în psihologie. Eram, ca toată lumea care citea sau scria cărţi, împotriva criminalului şi ţineam cu victima nevinovată.

Exista doar o singură excepţie: eroul popular Raffles, un jucător de crichet, sportiv şi spărgător plin de succes, împreună cu asociatul lui neîndemânatic, Bunny. Cred că întotdeauna m-am simţit uşurel şocată de Raffles, iar acum când privesc înapoi mă simt şi mai şocată, deşi personajul era în tradiţia trecutului şi putea fi trecut în categoria Robin Hood. Raffles a fost o excepţie. Nimeni nu ar fi putut măcar visa atunci că va veni o vreme când cărţile despre crime se vor citi pentru dragostea de violenţă şi brutalitatea ca plăcere sadică. Erai sigur atunci că opinia publică s-ar fi indignat îngrozitor în faţa unor asemenea lucruri, pe când acum, cruzimea pare să fie pentru unii pâinea cea de toate zilele. Continui să mă întreb cum de poate fi aşa. Când te gândeşti că majoritatea lumii pe care o cunoşti, oameni tineri, fete şi băieţi precum şi alţii din generaţia mai vârstnică sunt extraordinari de buni şi de săritori, gata să ajute pe cei mai bătrâni, doritori şi preocupaţi să fie folositori societăţii. Minoritatea, cei pe care îi numesc „plini de ură” e foarte mică, dar ca toate minorităţile îşi face prezenţa mai bine simţită decât majoritatea.

Datorită faptului că scrii cărţi despre crime, devii preocupat de studiul criminalisticii. Sunt deosebit de interesată de lectura cărţilor scrise de cei care au venit în contact cu criminali, în special acele persoane care au încercat să caute modalităţi de a-i „îndrepta” pe aceştia – cuvânt în locul căruia presupun că azi se folosesc termeni mai grandilocvenţi. Se pare, fără îndoială, că sunt oameni asemenea lui Richard al III-lea, aşa cum îl prezintă Shakespeare, şi care spun într-adevăr: „Pentru mine răul este bine”. Au ales răul, cred, aşa cum a făcut Satana lui Milton: dorea să fie mare, să aibă putere, dorea sa fie tot atât de sus ca şi Dumnezeu. Nu nutrea în el nici un sentiment de dragoste, aşa că nu ştia ce-i umilinţa. Şi experienţa mea obişnuită de viaţă m-a învăţat că acolo unde nu există umilinţă, omul piere.

Una din plăcerile de a scrie cărţi poliţiste este şi aceea că asemenea îndeletnicire îţi oferă un câmp larg de alegere: povestea de aventuri veselă, care îţi face plăcere în mod deosebit să o scrii, povestea poliţistă, încurcată cu o intrigă interesantă din punct de vedere tehnic. E drept, aceasta cere o muncă susţinută, dar îţi aduce şi satisfacţii. Apoi mai e acea povestire poliţistă care-ţi solicită o anumită cantitate de pasiune în ea, fiind vorba de salvarea nevinovăţiei. Căci inocenţa are importanţă, nu vina.

Nu pot exprima judecăţi morale asupra celor care ucid, dar aceştia sunt un rău pentru comunitate; ei nu aduc decât ură şi distrug tot ce pot. Poate că într-adevăr s-au născut cu o infirmitate, din această pricină ar trebui plânşi, dar chiar şi atunci, cred că nu trebuie iertaţi, tot aşa cum nu era de îngăduit unui om care, în Evul Mediu, fugea dintr-un sat bântuit de vreo molimă pentru a se alătura unor copii sănătoşi şi nevinovaţi dintr-un sat vecin. Inocenţii trebuie proteguiţi, ei trebuie să poată trăi în pace şi iubire cu vecinii lor.

Faptul că nimănui nu-i pasă de cel nevinovat mă înspăimântă. Când citesc despre o crimă, oamenii nu par să fie îngroziţi, să zicem de imaginea unei bătrâne firave, într-o mică tutungerie, care se întoarce să ia un pachet de ţigări din raft pentru un tânăr asasin care o atacă, o maltratează şi o ucide. Nimeni nu pare a se preocupa de agonia victimei, toată lumea c plină de milă pentru tânărul ucigaş, pentru tinereţea lui.

De ce nu este executat? Am omorât lupii la noi în ţară şi nu am încercat să învăţăm lupul să stea împreună cu oile, pentru că ne îndoim că putea face aşa ceva. Ne-am cocoţat în munţi şi am ucis mistreţii înainte ca fiarele să coboare în vale şi să omoare copiii, lângă izvor. Aceştia erau inamicii noştri şi pe aceştia i-am distrus. Şi atunci ce trebuie să facem cu cei care sunt viciaţi de germenii cruzimii şi ai urii, pentru care vieţile altor oameni nu au nici o importanţă? De cele mai multe ori fac parte dintre cei care au o familie, un cămin bun, posibilităţi, o bună educaţie ţi totuşi devin, ca să spunem exact, periculoşi. Poate exista vreun tratament pentru aceştia? Ce poţi face cu un asasin? Nu socotesc că închisoarea pe viaţă este desigur o pedeapsă mult mai crudă decât cupa conţinând cucută din Grecia antică. Răspunsul cel mai bun pe care l-am găsit ar fi deportarea. O vasta întindere pustie, populată numai cu oameni primitivi, care să trăiască într-un cadru mult mai simplu.

Să ne gândim că ceea ce considerăm acum ca defecte erau altă dată calităţi. Fără neomenie, fără cruzime, fără o totală lipsă de milă, poate că omul nu ar fi continuat să existe, ar fi fost nimicit curând. Omul rău de azi poate fi cel plin de biruinţă din trecut. El era necesar atunci, dar acum nu mai e necesar şi este chiar un pericol.

Mi se pare că singura soluţie ar fi să condamni o asemenea creatură la un serviciu obligatoriu pentru binele comunităţii, în general; să-i dai voie criminalului, de pildă, să aleagă între potirul cu otravă sau să se ofere pentru cercetări experimentale. Există multe domenii de cercetare, în special în medicină, privind vindecarea unor maladii, unde un om ar fi foarte necesar, pentru experimentări, cum n-ar fi bune animalele. La ora actuală, mi se pare că omul de ştiinţă, cercetător devotat, îşi riscă propria-i viaţă, dar pot exista şi cobai umani care ar accepta o anumită perioadă de experienţe, în locul morţii, cu alternativa că dacă ar supravieţui şi-ar răscumpăra astfel vina şi ar putea fi oameni liberi din nou, ştergându-li-se de pe frunte semnul lui Cain.

O asemenea pedeapsă s-ar putea să nu aibă nici o influenţă asupra vieţii lor. Ar putea doar spune: „Ei bine, am avut noroc, am scăpat”. Totuşi faptul că societatea le-ar aduce mulţumiri ar putea produce o uşoară schimbare în sufletul lor. Nimeni nu poate spera prea mult, dar oricine poate spera puţin. Li s-ar oferi măcar şansa să împlinească un act valoros şi să scape cu o pedeapsă bine meritată. Va depinde de ei dacă-şi vor relua vechea viaţă de la început. Nu ar putea să şi-o schimbe puţin? Nu ar putea oare să resimtă cum începe să se înfiripe în sinea lor un oarecare sentiment de mândrie?

Dacă nu, n-ai putea decât să-i deplângi. Important rămâne însă omul nevinovat, cel care trăieşte senin şi fără frică în epoca noastră, care cere să fie proteguit şi ferit de rău. Aceşti oameni sunt cei care reprezintă o valoare.

Poate că se va găsi un tratament fizic pentru nemernicie, să ne coasă inimile, să ne îngheţe, să ne modifice genele şi celulele. Gândiţi-vă numai la marele număr de cretini care existau altă dată şi care a fost redus ca urmare a descoperirilor privind hipo-sau hiper-funcţionarea glandei tiroide.

Toată discuţia aceasta pare să se fi îndepărtat foarte mult de poveştile mele poliţiste, dar vreau să explic cu ea de ce mă preocupă mai mult victimele decât criminalii din cărţile mele. Cu cât este mai pasionată şi mai plină de viaţă victima, cu atâta sunt mai indignată moralmente pentru pierderea ei şi sunt încântată şi mă simt triumfătoare când am scăpat o victimă în devenire din valea peste care s-a pogorât umbra morţii. Întorcându-mă din valea umbrei morţii, am hotărât să nu pun prea multă ordine în această carte. Pentru un singur motiv: sunt în vârstă. Nimic nu-i mai obositor, decât să revezi lucruri pe care le-ai scris şi să încerci să le aranjezi altfel, sau să le schimbi ordinea. Vorbesc cu mine însumi. Iată un lucru care-l poţi face când eşti scriitor. Îţi porţi paşii de-a lungul străzii, treci pe lângă magazine în care te-ai gândit să intri sau birouri pe care ar fi trebuit să le vizitezi, discutând cu tine însuţi după voie, nu prea tare, sper, şi îţi roteşti ochii în mod expresiv şi dintr-o dată vezi că lumea din jur se uită la tine şi se trage uşor într-o parte, convinsă că nu prea eşti teafăr la minte.

O, am impresia că lucrurile se petrec exact ca atunci când aveam patru ani şi vorbeam cu pisoii. De fapt continui să vorbesc cu pisoii.

III

În martie, anul următor, după cum stabilisem, m-am dus la Ur. Max m-a întâmpinat la gară. Mă întrebam dacă mă voi simţi intimidată; la urma urmelor după căsătorie fuseserăm prea puţin timp împreună. Spre surprinderea mea, m-am simţit ca şi cum ne văzusem cu o zi mai înainte. Max îmi scrisese lungi epistole aşa că ştiam foarte bine totul în privinţa progresului la care ajunseseră săpăturile arheologice în acel an, sau, mă rog, cât putea şti cineva care era novice în materie. Înainte de călătoria noastră de întoarcere, am petrecut câteva zile la casa expediţiei. Len şi Katharine m-au salutat cu căldură, iar Max m-a luat hotărât la săpături.

Nu am avut noroc de vreme bună: tocmai atunci a fost o furtună de nisip. Cu ocazia asta, am constatat că în ochii lui Max nu pătrundea nisipul, în timp ce eu mergeam împiedicându-mă, orbită de această oroare de vânt. Max cu ochii larg deschişi, îmi arăta cu meticulozitate toate caracteristicile locului. Primul meu impuls a fost să fug la adăpost, într-o casă, dar am rămas acolo, plină de curaj, în ciuda chinului la care mă supuneam, pentru că eram foarte interesată să văd săpăturile despre care Max îmi scrisese atâta.

Cum perioada de lucru a expediţiei se încheiase, am hotărât să ne întoarcem prin Persia. Există o linie aeriană germană care tocmai începuse cursele de la Bagdad în Persia, şi am ales calea asta. Era un avion cu un singur motor şi un pilot… Ne-am simţit în plină aventură. Era, probabil, destul de periculos şi părea că tot timpul zburăm peste vârfurile munţilor.

Prima escală a fost la Hamadan, a doua la Teheran.

De la Teheran am zburat la Shiraz şi îmi amintesc cât de frumos era oraşul, ca o bijuterie verde ca smaraldul, îngropată în marele deşert cenuşiu şi cafeniu. Pe măsură ce ne apropiam, smaraldul a devenit şi mai intens şi în cele din urmă am ajuns jos unde am găsit un oraş verde, plin de oaze, de palmieri şi de grădini. Nu-mi dădusem seama cât de întins era deşertul în Persia şi acum înţeleg de ce persanii iubesc grădinile atât de mult: pentru că era atât de greu să ai parte de o grădină. Îmi amintesc că ne-am dus să vedem o casă frumoasă, ani mai târziu, în timpul celei de a doua vizite la Shiraz, şi am încercat stăruitor să o găsesc, dar n-am reuşit. Abia când am venit a treia oară, am izbutit. Am identificat-o pentru că una dintre camerele casei avea diferite picturi în medalioane pe pereţi şi pe tavan. Una era cu Viaductul Holborn. Un şah, din timpul domniei reginei Victoria, după ce vizitase Londra, a trimis un artist acolo cu instrucţiuni să picteze diferite scene pentru medalioane şi printre ele era şi Viaductul Holborn, puţin cam şters şi cam zgâriat. Casa era dărăpănată, nu se mai locuia în ea, dar rămăsese încă frumoasă, chiar dacă era periculos să umbli pe lângă ea. Am folosito ca decor într-o nuvelă, numită „Casa din Shiraz”.