Agatha Christie

Mult mai târziu, am descoperit că Rosalind, practică cum era ea, îşi şi formase o părere despre diferiţii mei admiratori, de la început. „Fireşte, mi-a explicat ea, m-am gândit că o să te căsătoreşti din nou într-o zi şi natural că eram puţin preocupată să văd şi eu cine va fi.”

Max se întorsese acum după şederea lui în Franţa împreună cu maică-sa. Mi-a spus că va lucra la Muzeul Britanic şi spera că-l voi anunţa dacă voi fi în Londra. Aşa ceva nu părea probabil pentru moment, deoarece mă stabilisem la Ashfield. Dar s-a întâmplat că editorii mei, Collins, dădeau o mare recepţie la Savoy, la care doream în mod special să vin şi eu ca să-i cunosc pe editorii din America şi altă lume. Urma să am, aproape toată ziua, diferite întâlniri. M-am dus la Londra cu trenul de seară, aşa că l-am invitat pe Max să vină să ia micul dejun cu mine, la locuinţa mea.

Mă bucuram foarte mult la gândul că am să-l văd din nou, dar, destul de ciudat, în clipa în care a sosit am fost cuprinsă de timiditate. După excursia noastră împreună şi prietenia care se legase între noi, nu înţelegeam de ce eram acum atât de paralizată. Şi el era stânjenit. Totuşi la sfârşitul micului dejun pe care-l pregătisem eu, revenisem la vechea noastră situaţie. L-am întrebat dacă putea veni la noi, în Devon, şi am fixat un sfârşit de săptămână când i-ar conveni. Eram foarte mulţumită că astfel nu pierdeam legăturile cu el.

După „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” a urmat „Misterul celor şapte cadrane” (The Seven Dials Mystery). Era urmarea la o carte scrisă mai demult „Secretul hogeagurilor” (The Secret of Chimneys), carte ce făcea parte dintre cele pe care le numeam „cărţile de aventuri vesele”. Erau întotdeauna uşor de scris, nu creau o intrigă prea complicată şi pe prea multe planuri.

Aveam mai multă încredere în scrisul meu acum. Simţeam că puteam să scriu uşor o carte pe an şi poate chiar şi câteva nuvele. În acele zile tot ce scriam se lega direct de câştig. Dacă mă hotărâm să scriu o povestire, ştiam că-mi va aduce 60 de lire sau cam aşa ceva. Scădeam impozitul pe venit şi-mi rămâneau vreo 45 de lire ale mele. Aceasta îmi stimula foarte mult lucrul. Îmi spuneam că aş vrea să transform sera într-o loggia în care să putem sta. Cât va costa asta? Calculam. Apoi mă duceam la maşina de scris mă aşezam, făceam un plan şi, într-o săptămână, în mintea mea lua fiinţă o nouă povestire. O scriam şi aşa îmi ieşea loggia.

Ce diferenţă faţă de perioada din ultimii zece sau douăzeci de ani! Niciodată nu ştiam cât datorez. Niciodată nu am ştiut ce bani aveam, şi nici cât voi încasa în anul ce urma, iar cine se ocupa de problemele privind impozitul pe venitul meu avea mereu de discutat în legătură cu diferite aspecte din anii precedenţi asupra cărora nu se ajunsese la o înţelegere. Ce se putea face în asemenea împrejurări?

Era perioada pe care o numisem plutocratică. Începuseră să mi se publice în America seriale şi sumele pe care le primeam pe lângă faptul că erau mult mai mari decât cele din Anglia, erau scutite de impozite. Nu căpătăm atunci sumele pe care aveam să le primesc mai târziu, dar totuşi intrau şi mi se părea că ceea ce aveam de făcut era să fiu cât mai activă şi să scriu cât mai mult ca să fac bani.

Acum, încerc adesea sentimentul că ar fi tot atât de bine dacă n-aş scrie nici un cuvânt în plus, căci, dacă o fac, nu înseamnă decât complicaţii suplimentare.

Max a venit la Devon. Ne-am întâlnit în gara Paddington şi am plecat cu trenul de la miezul nopţii. Întotdeauna când plecam se întâmpla ceva. Rosalind ne-a întâmpinat în felul ei obişnuit, plină de exuberanţă şi apoi imediat a anunţat dezastrul:

— Peter l-a muşcat de obraz pe Freddie Potter.

Că nepreţuitul copil al nepreţuitei bucătărese-menajere a fost muşcat de obraz de câinele mult iubit este ultima ştire pe care ai dori să o afli când te întorci acasă.

Rosalind a explicat că de fapt nu a fost vina lui Peter. Ea îi spusese lui Freddie Potter să nu se apropie cu obrazul de Peter, scoţând totodată tot felul de zgomote şi de strigăte.

— El s-a apropiat din ce în ce mai mult de Peter, bâzâind, aşa că, bineînţeles, Peter l-a muşcat.

— Da, am spus, dar mă tem că doamna Potter nu înţelege asta.

— Ei bine, nu s-a înfuriat prea rău, dar desigur că nu-i face plăcere.

— Da, evident.

— În orice caz Freddie a fost foarte curajos. Aşa e el întotdeauna, a adăugat ea, apărându-şi cu loialitate tovarăşul favorit de joacă.

Freddie Potter, băieţelul bucătăresei, era cu vreo trei ani mai mic decât Rosalind şi fetei îi făcea mare plăcere să-l dirijeze de colo, colo, având grijă de el, făcând pe protectoarea generoasă, dar fiind în acelaşi timp şi un tiran foarte crud în jocurile pe care le jucau.

— Noroc, continuă ea, că Peter nu i-a muşcat nasul. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, ar fi trebuit să caut un mijloc să i-l lipesc, nu prea ştiu bine cum. Cred că mai întâi trebuie să sterilizezi ori cam aşa ceva, nu? Nu prea văd cum s-ar putea steriliza un nas. Nu poţi să-l fierbi.

Era una din acele zile indecise, care ar fi putut fi frumoasă, dar pentru cei familiarizaţi cu timpul de la Devon se vedea că avea să fie sigur umedă. Rosalind a propus să facem un picnic. Pe mine m-a încântat ideea şi am văzut că şi Max a fost de acord, cu un aer de încântare.

Privind înapoi, îmi dau seama că unul din lucrurile pe care prietenii mei le aveau de suferit din cauza prieteniei cu mine a fost optimismul meu exagerat în privinţa vremii şi credinţa mea nestrămutată că pe pârloage avea să fie mai frumos decât în Torquay. De fapt lucrurile se întâmplau exact pe dos. Mergeam întotdeauna cu automobilul meu credincios, Morris Cowley, care era un autoturism deschis şi avea o capotă veche cu găuri, aşa că cei care stăteau la spate le curgea apa pe gât, când ploua. În orice caz, a pleca la un picnic cu familia Christie era o aventură dintre cele mai greu de suportat.

Aşa că, de cum am pornit-o, a şi început ploaia. Am continuat drumul, povestindu-i lui Max despre frumuseţile regiunii pe care nu putea s-o vadă prin ceaţă şi ploaie. Era un test splendid pentru prietenul meu din Orientul Mijlociu. Sigur că trebuie să fi ţinut prea mult la mine ca să suporte toate astea şi să-şi mai păstreze şi aerul că se distrează.

Când până în cele din urmă ne-am întors acasă şi ne-am uscat şi apoi ne-am udat din nou în băi fierbinţi, am jucat tot felul de jocuri cu Rosalind. Ziua următoare, cum era încă un timp ploios, ne-am pus impermeabilele şi am pornit prin ploaie să facem o plimbare de înviorare cu Peier, care nu avea nici o remuşcare şi care acum era din nou în cei mai buni termeni cu Freddie Potter.

Mă simţeam foarte fericită să fiu iarăşi împreună cu Max. Mi-am dat seama cât de strânsă era tovărăşia noastră, cum ne înţelegeam aproape înainte de a vorbi. Totuşi a fost un şoc pentru mine când, în noaptea următoare, după ce ne spusesem noapte bună şi eu mă dusesem la culcare şi stăteam întinsă în pat citind, am auzit o bătaie la uşă şi Max şi-a făcut apariţia. Avea o carte în mână pe care i-o împrumutasem.

— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai împrumutat cartea asta, mi-a plăcut, a spus el.

A pus-o jos, lângă mine. Apoi s-a aşezat la capătul patului, m-a privit îngândurat şi mi-a mărturisit că vrea să se însoare cu mine.

Nici o tânără fată din epoca victoriană, care exclamă: „O, domnule Simpkins, e atât de neaşteptat”, nu ar fi putut să arate mai uluită decât mine. Cele mai multe femei, evident, ştiu destul de bine cam ce pluteşte în aer sau, de fapt, ştiu cu multe zile înainte că vor primi o cerere în căsătorie şi pot să acţioneze în două feluri ca să fie lăsate în pace: sau să fie atât de dezagreabile încât curtezanul lor se dezgustă de alegerea sa, sau să-l lase cu blândeţe să se aprindă şi apoi să-i treacă. Eu, însă, abia acum ştiam că se poate spune cu toată sinceritatea:

— O, domnule Simpkins, e atât de neaşteptat!

Nu-mi trecuse niciodată prin minte că Max şi cu mine am fi sau am putea fi într-o asemenea situaţie. Eram prieteni. Mi se părea că devenisem dintr-o dată prieteni apropiaţi cum nu fusesem încă până atunci cu nimeni

A urmat o conversaţie atât de ridicolă încât nu prea are rost să o relatez aici. Am răspuns imediat că nu pot.

M-a întrebat: „de ce?” I-am spus că pentru multe motive.

Eram cu mulţi ani mai în vârstă decât el, a recunoscut şi a declarat că întotdeauna a dorit să se însoare cu cineva mult mai în vârstă. I-am replicat imediat că era o prostie şi că nu putea fi un lucru bun. I-am amintit că era catolic şi mi-a precizat că a luat şi acest aspect în consideraţie; de fapt, a continuat el, examinase toate aspectele. Singurul lucru, cred, pe care nu l-am spus şi evident că l-aş fi spus, dacă l-aş fi simţit, era că nu doream să mă căsătoresc cu el, căci dintr-o dată mi-am dat seama că nimic pe lume nu ar fi mai încântător decât să mă căsătoresc cu Max.

Numai dacă ar fi fost el mai vârstnic şi eu mai tânără.

Am discutat, cred, în contradictoriu vreo două ore.

Treptat îmi învingea rezistenţa, nu atât cu protestele lui cât mai ales cu blânda lui perseverenţă.

A doua zi a plecat cu un tren de dimineaţă şi, pe când îl conduceam la gară, mi-a spus:

— Cred că te vei căsători cu mine, ştii, după ce vei fi avut timp suficient să te gândeşti.

Era prea devreme dimineaţa ca să mai reiau argumentele mele. M-am întors acasă într-o stare de nehotărâre îngrozitoare.

Am întrebat-o pe Rosalind dacă îi plăcea Max.

— O, sigur că-mi place, mi-a răspuns ea, îmi place foarte mult. Îmi place mai mult decât colonelul R. şi decât domnul B.

Puteai să ai toată încrederea în Rosalind, căci îşi dădea foarte bine seama de cele ce se petreceau în jurul ei, dar era bine crescută şi nu vorbea despre asta.

Următoarele câteva săptămâni au fost îngrozitoare. Eram atât de nenorocită, atât de nesigură, atât de confuză. În primul rând am decis că ultimul lucru pe care doream să-l fac era să mă mărit din nou, că trebuia să fiu ferită; ferită de a mai primi iarăşi o lovitură, că nimic nu putea fi mai stupid decât să mă mărit cu un bărbat cu mulţi ani mai tânăr decât mine. Max era prea tânăr să ştie exact ce vrea, nici nu era cinstit faţă de el, trebuia să se însoare cu o fată tânără, drăguţă, iar eu îmi trăiam din plin viaţa acum. Apoi am văzut că argumentele mele se schimbau. Era adevărat că era cu atâţia ani mai tânăr decât mine, dar aveam atâtea în comun. Nu-i plăceau nici lui petrecerile, dansurile, ar fi fost foarte greu să ţin pasul cu un tânăr căruia i-ar fi plăcut toate astea. Dar, desigur, eu puteam să vizitez serios muzeele şi probabil cu mai multă pricepere şi interes decât o femeie mai tânără; puteam să mă duc să vizitez toate bisericile din Alep şi să-mi facă plăcere, puteam să-l ascult pe Max vorbind despre clasici, eram capabilă să învăţ alfabetul grecesc şi să citesc traduceri din Eneida. De fapt puteam să fiu mult mai preocupată de ideile şi activitatea lui Max decât de tranzacţiile lui Archie din City.

„Dar nu trebuie să te căsătoreşti”, îmi spuneam în sinea mea. Nu trebuie să fii atât de proastă.

Totul se petrecuse în mod atât de insidios Dacă m-aş fi gândit, când l-am cunoscut pe Max, că ar putea să-mi fie soţ, atunci aş fi fost în gardă. Nu aş fi alunecat atât de uşor în această fericită prietenie. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap un asemenea gând. Iată-ne atât de aproape unul de altul, atât de fericiţi, simţindu-ne atât de bine în discuţiile noastre, ca şi cum am fi fost chiar căsătoriţi. În disperarea mea am consultat oracolul casei, pe Rosalind.

— Ai avea ceva împotrivă dacă m-aş căsători din nou.?

— Ei bine, presupun că o vei face cândva, a răspuns Rosalind cu aerul celui care ia întotdeauna în considerare toate posibilităţile. Vreau să spun că e un lucru natural să-l faci, nu-i aşa?

— Da, se poate.

— Nu mi-ar fi plăcut dacă te-ai fi căsătorit cu colonelul R., a mai spus Rosalind gânditoare.

Am găsit interesantă această mărturisire, deoarece colonelul R. făcuse mare caz de Rosalind şi păruse încântată de toate jocurile pe care le jucase cu ea ca s-o distreze.

Am rostit numele lui Max.

— Cred că ar fi cel mai bun, replică Rosalind. De fapt, cred că ar fi un lucru foarte bun dacă te-ai mărita cu el. Apoi a adăugat: Am putea avea o barcă a noastră, nu crezi? Şi ar fi folositor în multe privinţe. Joacă destul de bine tenis, nu-i aşa? Ar putea juca cu mine. A continuat să-i înşire calităţile, cu cea mai mare sinceritate, considerându-le din punctul ei de vedere utilitar. Şi lui Peter îi place, a încheiat Rosalind cu o aprobare finală.

Totuşi, acea vară a fost una din cele mai dificile din viaţa mea. Iar toţi cei din jurul meu erau contra. Poate că, de fapt, tocmai aceasta m-a încurajat. Sora mea a fost total împotrivă. Diferenţa de vârstă. Chiar şi cumnatul meu, James, a lăsat să-i sune o notă de prudenţă în glas.

— Nu crezi, spuse el, că ai fost poate prea influenţată de viaţa care ţi-a plăcut atât de mult acolo, la ei? De activitatea arheologică, împreună cu soţii Woolley, la Ur? Poate că ai confundat asta cu ceea ce nu ar fi un sentiment prea adânc, ce crezi?

Ştiam că nu era aşa.

— Bineînţeles, este un lucru care te priveşte numai pe tine, a adăugat el cu amabilitate, Punkie, draga de ea, nu credea deloc că era problema mea strict personală; ea considera ea era, de fapt, şi problema ei specială de a mă salva de la o greşeală nesăbuită. Carlo, draga mea, şi sora ei erau cu totul de partea mea. Dar cred că ele mă sprijineau din loialitate, căci altfel bănuiesc că şi ele considerau că fac un lucru prostesc, dar nu ar fi spus-o niciodată, pentru că nu erau felul de oameni care ar fi dorit să-i influenţeze pe alţii în planurile lor. Sunt sigură că se gândeau că-i păcat că nu vroiam să mă mărit cu un colonel atrăgător de 42 de ani, dar cum eu hotărâsem altfel, ei bine, trebuiau să mă sprijine.

În cele din urmă le-am dat vestea şi soţilor Woolley. Păreau mulţumiţi. Len sigur că era bucuros. În privinţa lui Katharine întotdeauna era mai greu să ştii exact ce crede.

— Numai, spuse ea cu hotărâre, nu trebuie să te măriţi cu el decât după doi ani.

— După doi ani? am întrebat eu, surprinsă şi descurajată.

— Da; altfel ar fi fatal.

— Ei bine, eu cred că asta e o prostie, am spus eu. Sunt cu atâţia ani mai mare decât el. Şi ce rost ar avea să aştept şi să fiu şi mai în vârstă? Trebuie să se bucure încă de tinereţea pe care o mai am.

— Cred că ar fi foarte rău pentru el, a zis Katharine, ar fi foarte rău, la vârsta lui, să creadă că poate avea aşa, tot ceea ce doreşte, pe dată. Cred că ar fi bine să-l faci să aştepte, să-şi facă o bună şi lungă ucenicie.

Era o idee pe care n-o puteam accepta, mi se părea un punct de vedere prea sever, prea puritan.

Lui Max i-am spus că a se însura cu mine era foarte greşit şi că trebuia să se mai gândească, cu foarte multa atenţie.

— Ce crezi că am făcut ultimele trei luni? m-a întrebat el. M-am gândit la asta tot timpul cât am fost în Franţa. Apoi mi-am spus: „voi şti când o s-o văd din nou, dacă n-a fost totul decât un joc al imaginaţiei”. Dar n-a fost aşa. Te-am regăsit cum te ştiam, cum te doream.

— E un risc teribil, dragul meu.

— Nu e un risc pentru mine. Poate crezi că este un risc pentru tine. Dar ce importanţă are, dacă rişti? Ajunge cineva undeva dacă nu-şi asumă riscuri?

Atunci am fost de acord cu el. Niciodată nu m-am oprit să nu fac ceva din motive de securitate. Am fost mai fericită apoi. Mi-am spus: „Ei bine, e riscul meu, dar merită să-ţi iei un asemenea risc pentru a găsi un om cu care eşti fericit. O să-mi pară rău dacă lucrurile nu o să meargă bine pentru el, dar la urma urmelor este şi riscul lui şi el s-a gândit foarte judicios la asta.” Am sugerat că am putea aştepta şase luni. A spus că nu crede că asta ar fi de vreun folos. Şi apoi a adăugat:

— Trebuie să plec din nou la Ur. Cred că ar fi bine să ne căsătorim în septembrie.

Am vorbit cu Carlo şi ne-am făcut planul.

Avusesem atâta publicitate şi suferisem foarte mult din această cauza, încât doream acum ca totul să fie cât mai tăinuit. Am stabilit ca eu, împreună cu Rosalind, Carlo şi Mary Fisher să mergem la Skye şi să stăm trei săptămâni.

Formalităţile pentru încheierea căsătoriei puteau fi făcute acolo şi apoi urma să ne căsătorim în linişte, la Edinburgh. la biserica St. Columba.

L-am luat pe Max să-l prezint lui Punkie şi James.

Cumnatul meu se resemnase, dar era trist; Punkie se străduia să împiedice căsătoria noastră. De fapt, am fost pe punctul de a renunţa la tot. În timp ce eram în tren spre ei, Max fiind mai atent la relatările pe care i le făceam cu privire la familia mea, decât până atunci, m-a întrebat:

— James Watts ai spus? Am avut la New College un coleg Jack Watts. Putea fi cumva fiul sorei tale? Era un actor extraordinar. Avea mare talent la imitat.

M-am simţit foarte zguduită că Max şi nepotul meu erau de-un leat.

Căsătoria noastră nu părea posibilă.

— Eşti prea tânăr, am spus plină de disperare, eşti prea tânăr.

De data asta Max a fost într-adevăr alarmat.

— Ba deloc, am intrat la Universitate foarte tânăr şi toţi prietenii mei erau foarte serioşi. Nu eram în grupul vesel al lui Jack Watts.

Mă simţeam plină de remuşcări.

Punkie s-a străduit, cât a putut, să-l convingă pe Max cu argumente, începusem să mă tem ca nu cumva să-i poarte pică, dar nu a fost deloc aşa, ci din contra. Mi-a spus că era atât de naturală şi atât de îngrijorată pentru fericirea mea, adăugând şi atât de amuzantă. Asta era întotdeauna verdictul final asupra sorei mele. Nepotul meu îi spunea: „Te iubesc, eşti atât de caraghioasă şi de dulce!”

Şi într-adevăr, asta i se potrivea cel mai bine.

Vizita s-a terminat cu Punkie retrăgându-se în hohote de plâns, iar James a fost foarte bun cu mine. Din fericire, nepotul meu Jack n-a fost acolo: asta ar fi putut să strice totul.

— Bineînţeles că mi-am dat seama imediat că erai hotărâtă să te măriţi, mi-a spus cumnatul meu. Ştiu că nu-ţi schimbi niciodată hotărârile luate.

— O, Jimmy, nu ştii. Toată ziulica îmi schimb gândurile.

— Nu e chiar aşa. Sper că totul va ieşi bine. Nu este ceea ce aş fi ales pentru tine, dar întotdeauna ai dat dovadă de bun simţ şi cred că e genul de tânăr care va ajunge departe.

Cât de mult îl iubeam pe James, dragul de el, şi cât de răbdător şi tolerant era întotdeauna!

— Nu te necăji din cauza lui Punkie, adăugă el. Ştii cum e ea… Când fotul va fi împlinit, face şi ea o întoarcere de o sută optzeci de grade.

Păstram secret totul.

Am întrebat-o pe Punkie dacă ar vrea să vină la Edinburgh, la căsătoria noastră, dar considera că era mai bine să nu vină.

— Nu voi face altceva decât să plâng şi am să indispun pe toată lumea.

Am fost într-adevăr mulţumită că nu a venit. Aveam pe cele două bune prietene scoţiene, calme, care îmi asigurau sprijinul necesar. Aşa că am plecat la Skye cu ele şi cu Rosalind.

Am găsit că localitatea era foarte frumoasă. Uneori aş fi dorit să nu plouă chiar tot timpul, deşi nu era decât o burniţă care de fapt nu conta. Ne plimbam prin câmpii şi mărăcinişuri, se simţea un miros plăcut de pământ umed şi turbă.

Una dintre remarcile Rosalindei a produs oarecare preocupare în sufrageria hotelului. La o zi sau două după sosirea noastră Peter, care era cu noi, bineînţeles, nu venea în sala de mese, dar Rosalind, a anunţat-o cu voce tare în mijlocul dejunului pe Carlo:

— Bineînţeles, Carlo, Peter ar fi trebuit să fie soţul tău, nu-i aşa? Pentru că doarme în patul tău. Clientela hotelului, alcătuită în mare parte din doamne în vârstă, şi-a îndreptat, în aceeaşi clipă privirile spre Carlo.

Rosalind mi-a dat şi câteva sfaturi în privinţa căsătoriei:

— Ştii, mi-a explicat ea, când o să fii măritată cu Max, o să dormi în acelaşi pat cu el.

— Ştiu.

— Da, bine, presupuneam că ştii, căci la urma urmelor ai fost măritată cu tăticul, dar m-am gândit că poate ai uitat.

Am asigurat-o că mă gândisem la tot ceea ce era legat de această situaţie.

Săptămânile treceau. Mă plimbam şi, din când în când, mă cuprindea întristarea, când mă gândeam că fac un lucru greşit şi ruinez viaţa lui Max. Între timp, Max era prins până peste cap de munca lui la Muzeul Britanic şi prin alte locuri, trebuind să termine de desenat diferitele vase şi lucrări de arheologie. Ultima săptămână înainte de căsătorie rămânea la lucru până la cinci dimineaţa, desenând. Aveam o bănuială că buna Katharine Woolley l-a convins pe Len să-i îngreuneze activitatea, căci era foarte supărată pe mine pentru că nu voiam să amân căsătoria.

Înainte de a pleca de la Londra, Len a venit să mă vadă. Era atât de stânjenit încât nu-mi puteam da seama ce se petrecuse cu el.

— Ştii, spuse el, s-ar putea să fie puţin cam penibil pentru noi. Vreau să spun: la Ur şi la Bagdad. Adică, nu ar fi, înţelegi? Nu ar fi posibil în nici un fel, ca şi tu să faci parte din expediţie. Nu pot face parte din ea decât arheologii.

— O, nu, am răspuns, înţeleg foarte bine situaţia, am discutat-o. Eu nu am nici o cunoştinţă folositoare de nici un fel. Atât Max, cât şi eu, ne-am gândit că ar fi mult mai bine aşa, numai că nu vroia să te lase în pană la începutul sezonului de lucru, fiind foarte puţin timp pentru a găsi pe cineva care să-l înlocuiască.

— Mă gândeam… Ştii… Len făcu o pauză. M-am gândit poate că, ei bine, lumea ar putea considera destul de ciudat dacă nu vii la Ur.

— Nu ştiu de ce ar putea să creadă asta, am continuat eu. Voi veni la sfârşitul sezonului la Bagdad.

— O, da, şi sper că atunci vei veni şi câteva zile la Ur.

— E în regulă aşa, nu? am spus pe un ton încurajator…

— Mă gândeam… ne-am gândit amândoi, adică Katharine, vreau să spun, ştii, amândoi ne-am gândit…

— Da?

— …că ar fi mai bine să nu vii acum la Bagdad. Vreau să spun că dacă vii cu el până la Bagdad şi apoi el se duce la Ur şi tu te întorci acasă, nu crezi că asta ar putea părea ciudat? Nu ştiu dacă cei din consiliul ministerial ar găsi ideea bună.

Spusele lui m-au indispus pe moment. Eram dispusă să nu mă duc la Ur. Nu aş fi sugerat metoda asta, pentru că-mi imaginam că ar fi un lucru foarte neloial, dar nu vedeam nici o raţiune să nu mă duc la Bagdad, dacă voiam.

De fapt, discutasem cu Max şi am ajuns la concluzia că n-o să mă duc la Bagdad, pentru că ar fi fost o călătorie fără rost. Urma să plecăm în Grecia pentru a ne petrece luna de miere; de la Atena el avea să se ducă în Irak şi eu să mă întorc în Anglia. Toate acestea erau aranjate, dar în acel moment nu intenţionam să i-o spun.

Am răspuns cu oarecare duritate:

— Cred, Len, că tu n-ai dreptul să faci sugestii unde trebuie sau unde nu trebuie să călătoresc eu în Orientul Mijlociu. Dacă vreau să vin la Bagdad, voi veni acolo împreună cu soţul meu şi asta nu are nimic de-a face nici cu săpăturile, nici cu tine.

— O! O! sper că nu te-ai supărat. Era numai pentru că doar Katharine credea…

Eram sigură că aceste gânduri îi aparţineau lui Katharine şi nu lui Len. Deşi ţineam la ea, nu aveam s-o las să-mi dicteze ce să fac. Când l-am văzut pe Max i-am spus că, deşi hotărâsem să nu merg cu el la Bagdad, nu i-am suflat nici un cuvânt despre asta lui Len. Max s-a înfuriat şi a trebuit să-l potolesc.

— Acum aş stărui să vii!

— Ar fi o prostie. Ar însemna şi o cheltuială în plus şi apoi ar fi foarte trist să mă despart de tine acolo.

Atunci mi-a spus că a fost abordat de doctorul Campbell-Thompson şi că exista o posibilitate ca în anul următor să se ducă să sape la Ninive, în nordul Irakului. După toate probabilităţile, acolo puteam să-l întovărăşesc.

— Nimic nu-i încă definitivat, a precizat el. Totul trebuie să se aranjeze. Dar nu am de gând să mă despart de tine încă alte şase luni în cealaltă perioadă. Len va avea destul timp să găsească până atunci pe cineva în locul meu.

Zilele treceau; la Skye, anunţurile mele de căsătorie au fost citite, după tipic, în biserică, şi toate bătrânele doamne din jur se uitau la mine radioase, cu acea plăcere pe care o au întotdeauna bătrânele când e vorba de ceva romantic ca o căsătorie.