Agatha Christie

— În cele din urmă, am trimis-o acasă, dându-i banii de care avea nevoie pentru ea şi copii. Viaţa mea este însă aici, prin aceste meleaguri: Africa, Egipt, Africa de Nord, Irak, Arabia Saudită şi toate aceste locuri… Aceasta este viaţa mea.

Deşi rămăsese singur, era totuşi satisfăcut. Avea un simţ al umorului ascuţit şi mi-a povestit lucruri foarte amuzante despre diferitele poveşti de dragoste care circulau pe atunci. Dar în acelaşi timp era şi foarte nemaleabil în multe direcţii, fanatic al disciplinei, foarte credincios şi cu idei severe despre ceea ce este corect şi incorect. Epitetul de Covenanter68 i s-ar potrivi cel mai bine.

Eram în noiembrie şi vremea începuse să se schimbe. Se terminaseră zilele toride şi, din când în când, ploua. Îmi rezervasem biletul de călătorie pentru întoarcere. Aveam să părăsesc Bagdadul cu oarecare regret. Nu prea mare însă, căci îmi şi făceam planuri să revin aici. Soţii Woolley făcuseră o aluzie că poate aş vrea să-i vizitez şi anul viitor şi la întoarcere să fac o parte din călătorie cu ei. Mai primisem şi alte invitaţii.

A venit deci ziua când, încă o dată, a trebuit să mă îmbarc în autobuzul cu şase roţi. De data asta am avut grijă să-mi asigur un loc în faţă, pentru a nu mă mai face de ruşine. Am pornit şi în curând aveam să suport unele din festele deşertului. A început ploaia, aşa cum e obiceiul, la 8,30 dimineaţa, şi în câteva ore s-a făcut noroi. Dacă făceai un pas, de fiecare dată ţi se prindea de talpă o plăcintă enormă de vreo zece kilograme, cred, de noroi. Cât despre autobuzul nostru cu şase roţi derapa mereu, îşi pierdea direcţia, iar în cele din urmă s-a împotmolit. Şoferii au sărit cu lopeţile în mâini, au pus planşe sub roţi şi au început distracţia cu scoaterea autobuzului din noroi. După vreo patruzeci de minute sau vreo oră de lucru s-a făcut o primă încercare. Vehiculul s-a zguduit, s-a smucit şi s-a împotmolit din nou. Până în cele din urmă, cum ploaia era din ce în ce mai intensă, a trebuit să ne întoarcem şi am sosit din nou la Bagdad. A doua noastră încercare, în ziua următoare, a fost mai reuşită. A trebuit totuşi să despotmolim autobuzul o dată sau de două ori, dar în cele din urmă am trecut de Ramadi şi când am ajuns la fortăreaţa de la Rutbah eram din nou în deşert, dar acum nu mai era nici o dificultate.

III

Una din cele mai plăcute părţi ale unei călătorii este întoarcerea acasă. I-am regăsit şi cu mai mult drag pe Rosalind, Punkie şi familia ei şi Carlo.

De Crăciun ne-am dus la Punkie, în Cheshire. Apoi ne-am întors la Londra, unde Rosalind o invitase să stea la noi pe o prietenă de-a ei, Pam Druce, pe ai cărei părinţi îi întâlnisem prima oară pe când eram în insulele Canare. Proiectasem să vedem o pantomimă şi apoi Pam urma să vină cu noi în Devonshire şi să rămână până la sfârşitul vacanţei.

Am petrecut o seară plăcută după ce a sosit Pam. Dar, spre dimineaţă am fost trezită de o voce:

— Vă deranjează dacă vin în pat la dumneavoastră, doamnă Christie? Mă simt ca şi cum aş fi avut un vis urât.

— Nu, de loc, Pam. Am aprins lumina şi ea s-a suit în patul meu culcându-se cu un suspin de uşurare. Am fost niţel mirată, căci nu avusesem impresia că Pam ar fi un copil nervos. Totuşi, venirea ei la mine, fără îndoială, a fost lucrul cel mai reconfortant pentru ea, aşa că amândouă am adormit tun şi nu ne-am trezit decât dimineaţa.

După ce s-au tras perdelele şi mi s-a adus ceaiul, am aprins lumina şi m-am uitat la Pam. Încă nu văzusem până atunci o faţă atât de acoperită cu pete. A observat şi ea ceva deosebit în privirea mea şi a întrebat:

— De ce vă uitaţi aşa la mine?

— Păi… mă uit şi eu.

— Şi eu sunt surprinsă, continuă ea. Cum de-am ajuns în patul dumneavoastră?

— Ai venit în toiul nopţii şi mi-ai spus că ai avut un vis urât.

— Aşa am făcut? Nu-mi amintesc absolut nimic. Nu înţelegeam ce caut în patul dumneavoastră. S-a oprit şi mai apoi a continuat. Dar este şi altceva cu mine?

— Da, am spus, mă tem că este. Ştii Pam, cred că ai rujeolă.

I-am adus o oglindă de mână şi şi-a examinat faţa.

— O, exclamă, arăt cam ciudat, nu?

Am fost întru totul de acord.

— Şi ce o să se întâmple acum? a întrebat Pam. Nu pot merge la teatru în seara asta?

— Mă tem că nu, i-am răspuns. Cred că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să-i telefonăm mamei.

I-am telefonat Bedei Bruce, care a venit imediat. Ea şi-a contramandat pe dată plecarea şi a luat-o pe Pam. Am suit-o pe Rosalind în automobil şi am plecat la Devonshire să aşteptăm acolo zece zile pentru ca să vedem dacă fetiţa mea luase rujeola sau nu. Am condus foarte anevoie, pentru că fusesem vaccinată la picior cu o săptămână înainte.

Primul lucru care s-a întâmplat după trecerea celor zece zile a fost că m-a apucat o durere violentă de cap şi am făcut temperatură.

— Poate că tu vei avea rujeola şi nu eu, a glumit Rosalind.

— Prostii, am avut o formă foarte rea de rujeola când aveam cincisprezece ani. Dar nu prea mă simţeam în apele mele. Se poate să ai rujeola şi de două ori, am gândit atunci, căci altfel de ce m-aş simţi atât de rău.

I-am telefonat sorei mele şi Punkie, gata întotdeauna să vină în ajutor, mi-a spus că, dacă va fi nevoie, să-i telegrafiez şi va veni imediat să se ocupe de mine sau de Rosalind ori de amândouă, şi de orice ar fi nevoie. Ziua următoare mă simţeam şi mai rău, iar Rosalind se plângea că a răcit, strănuta şi îi lăcrimau ochii.

Punkie a sosit plină de entuziasmul ei obişnuit pentru a se ocupa de dezastre. A fost chemat şi doctorul Carver, care a declarat că Rosalind avea rujeolă.

— Dar ce se întâmplă cu dumneata? m-a întrebat el. Nu prea arăţi bine.

I-am spus că mă simţeam destul de rău şi aveam temperatură probabil. Mi-a pus câteva întrebări.

— Ai fost vaccinată, nu-i aşa? Şi ai condus automobilul până aici. Ai fost vaccinată la picior. De ce nu la braţ?

— Pentru că semnele de vaccinare arată atât de îngrozitor când pui o rochie de seară.

— Ei bine, nu-i nici un rău să fii vaccinat la picior, dar e o prostie să conduci peste două sute de kilometri maşina când abia ai fost vaccinată la picior. Dă-mi voie să văd, te rog. Ai piciorul foarte umflat a spus el, după ce s-a uitat. Nu ţi-ai dat seama de asta?

— Ba da, dar am crezut că e din cauza reacţiei vaccinului, care dă dureri.

— Durere? E mult mai mult decât atât. Să-ţi iau temperatura. Mi-a pus termometrul apoi a exclamat: Dumnezeule, nu ţi-ai mai luat temperatura până acum?

— Ei bine, mi-am luat-o ieri şi era vreo 38°. M-am gândit că o să scadă. Mă simt cam ciudat.

— Bine că numai ciudat! Ai aproape 40°. Stai aici întinsă pe pat până aranjez câteva lucruri.

S-a întors apoi ca să-mi spună că trebuie să mă internez imediat într-o clinică şi că va trimite o ambulanţă. I-am spus că n-avea rost să cheme o ambulanţă, şi că mă puteam duce singură cu o maşină, sau cu un taxi.

— O să faci cum îţi spun, a continuat doctorul Carver, nu prea sigur că am să-l ascult. Mai întâi vreau să discut cu doamna Watts.

Punkie a venit apoi şi mi-a spus că va avea ea grijă de Rosalind cât timp va fi bolnavă de rujeolă.

— Doctorul Carver, a continuat ea, mi-a spus că eşti într-o stare destul de gravă. Ce au făcut? Te-au infectat cu vaccinul?

Punkie mi-a strâns câteva lucruri într-o valiză şi am stat aşa întinsă pe pat aşteptând ambulanţa, dorind să-mi pot aduna minţile. Mă simţeam îngrozitor; mi se părea că mă aflu într-o pescărie pe o placă de piatră şi că în jurul meu era peşte pe gheaţă, tremurând, dar în acelaşi timp mă simţeam şi prinsă într-un butuc care ardea; şi combinaţia asta între gheaţă şi foc era oribilă. Din când în când, cu un efort imens reuşeam să mă desprind din acest coşmar îngrozitor, spunându-mi: „Sunt doar Agatha, zăcând pe patul meu; nu sunt peşti în jurul meu, nu este nici o pescărie aici şi eu nu sunt într-un butuc în flăcări”.

Totuşi, în curând mă vedeam alunecând pe o piele de oaie şi în jurul meu erau numai capete de peşte. Îmi amintesc de un cap de peşte foarte neplăcut, cred că un calcan mare cu nişte ochi bulbucaţi, cu un bot imens căscat, uitându-se la mine într-un fel foarte, neplăcut.

Apoi s-a deschis uşa şi a părut o femeie în uniformă de infirmieră, probabil însoţitoarea ambulanţei şi un fel de scaun portabil. Am protestat cât am putut. Nu aveam nici o intenţie să merg într-un scaun portabil. Puteam foarte bine să cobor singură scările şi să mă urc în ambulanţă.

Am fost luată pe sus de infirmieră, spunându-mi cu o voce tăioasă.

— E ordinul doctorului. Staţi aici şi vă legăm!

Nu-mi amintesc de nimic mai înfricoşător decât transportarea aceea pe scări jos în hol. Cântăream peste 70 kilograme atunci şi sanitarul era un tânăr foarte slăbănog. Împreună cu infirmiera mă coborau scara. Scaunul începuse să pocnească, gata să se desfacă în bucăţele, iar sanitarul aluneca şi se ţinea de balustradă. La un moment dat, pe la mijlocul scării, scaunul s-a rupt şi s-a desfăcut.

— Vai de mine, soră, cred că s-a rupt scaunul, a gemut disperat sanitarul.

— Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă să merg, am spus eu.

Au trebuit să mă asculte. Mi-au desfăcut curelele, m-am apucat cu mâna de balustradă şi am coborât foarte curajoasă scările, simţindu-mă mult mai sigură şi mai fericită, şi abia stăpânindu-mă să nu le spun cât de nătângi erau.

Ambulanţa a pornit şi am ajuns la clinică. O soră drăguţă, stagiară, cu părul roşu m-a aşezat în pat. Cearşafurile erau reci, dar nu suficient de reci. Au început să apară din nou imaginile peştilor şi un cazan care fierbea.

— Oo, a exclamat sora stagiară, privind cu mult interes piciorul meu. Ultima dată când am avut un picior tot atât de umflat ca ăsta a trebuit amputat după trei zile.

Din fericire atunci deliram atât de rău, încât aproape că nici nu înregistram cuvintele ei, altfel în acea clipă mi-ar fi fost absolut egal dacă mi-ar fi tăiat amândouă picioarele şi mâinile şi capul şi tot. Totuşi, mi-a trecut. prin minte atunci, în timp ce sora îmi aranja cearşafurile şi mă învelea, că greşise cariera şi că felul ei de a se comporta la patul bolnavului nu era cel mai potrivit.

Noroc totuşi că piciorul meu nu a trebuit amputat a treia zi. După patru zile de febră mare şi delir din cauza infecţiei, lucrurile au început să se aranjeze. Eram convinsă, şi cred încă şi acum, că mi se administrase o doză dublă de vaccin, iar doctorii credeau că totul se datora faptului că nu mai fusesem vaccinată de când eram în faşă şi că, pe deasupra, mai şi forţasem piciorul, când am condus maşina de la Londra până acasă.

După vreo săptămână îmi revenisem aproape cu totul şi doream să aflu la telefon cum se simte Rosalind cu rujeola ei. Fusese, ca la prietena ei Pam, o erupţie nemaipomenită. Rosalind a apreciat foarte mult îngrijirea pe care i-o dădea tanti Punkie şi, în fiecare seară, o striga: „Vrei să mă tamponezi din nou ca şi în seara trecută? Am găsit că e foarte, foarte reconfortant.”

Aşa că după ce a trecut totul m-am întors acasă, având încă un bandaj enorm la coapsa stângă şi am petrecut o convalescenţă plăcută împreună cu Rosalind. Ea nu s-a dus la şcoală decât după două săptămâni de la reînceperea cursurilor când era restabilită complet, voinică şi veselă. Am mai stat încă o săptămână, până ce piciorul meu s-a vindecat cu desăvârşire, şi apoi am plecat şi eu în Italia, la Roma. Dar nu am putut rămâne cât proiectasem, căci a trebuit să mă întorc ca să prind cursa vaporului spre Beirut.

IV

De data aceasta am călătorit la Beirut cu nava Lloyd Triestino, iar după câteva zile petrecute acolo am folosit din nou transportul fraţilor Nairn pentru a traversa deşertul. Marea a fost agitată de-a lungul coastei de la Alexandretta şi nu m-am simţit prea bine. Zărisem pe vas încă o altă femeie, Sybil Burnett, care, mai târziu, mi-a spus că nici ea nu se simţise prea bine. S-a uitat la mine şi şi-a spus în gând: „Asta e una din cele mai neplăcute femei pe care le-am văzut vreodată”, în timp ce şi eu gândeam cam tot la fel despre ea. Mi-am spus: „Nu-mi place femeia asta, nu-mi place pălăria pe care o poartă şi nici ciorapii ei de culoarea ciupercilor”.

Şi cu aceste sentimente de a nu ne plăcea reciproc am pornit să traversăm deşertul împreună. Dar foarte repede după asta ne-am împrietenit şi aveam să rămânem prietene mulţi ani. Sybil, căreia i se spunea de obicei „Bauff” Burnett, era soţia lui Sir Charles Burnett, la acea vreme Vice Mareşal al Aerului, şi atunci se ducea la soţul ei. Era o femeie foarte originală, care îţi spunea exact tot ce-i trecea prin cap. Îi plăcea să călătorească, avea o casă frumoasă la Alger, patru fiice şi doi fii dintr-o căsătorie anterioară şi o inepuizabilă sete de viaţă. Cu noi mai era şi un grup de englezoaice catolice, care urmau să viziteze în Irak diferite locuri biblice, fiind conduse de o persoană excesiv de fioroasă, domnişoara Wilbraham. Aceasta avea nişte picioare mari, purta pantofi negri plaţi şi avea o pălărie enormă de soare. Sybil Burnett spunea că arăta ca un gândac; am găsit că avea dreptate. Era un gen de femeie care te incita mereu să o contrazici. Sybil Burnett a contrazis-o numaidecât.

— Am patruzeci de femei în grija mea, a spus domnişoara Wilbraham, şi într-adevăr trebuie să mă felicit. Toate, cu excepţia uneia singure, sunt persoane respectabile. Foarte important, nu-i aşa?

— Nu! a spus Sybil Burnett, cred că este foarte plicticos să fie toate respectabile. Trebuie să mai fie şi altfel.

Domnişoara Wilbraham n-a dat nici o atenţie acestor cuvinte. Asta era o trăsătură caracteristică a ei: nu dădea nici o atenţie.

— Da, reluă ca, mă felicit într-adevăr!

Bauff şi cu mine ne-am străduit să descoperim care era ticăloasa care nu trecea examenul şi fusese categorisită drept ne-respectabilă.

Domnişoara Wilbraham avea o adjunctă, domnişoara Amy Ferguson. Ea era devotată tuturor cauzelor catolicismului dar şi mai mult domnişoarei Wilbraham pe care o considera ca pe o super femeie.

Singurul lucru supărător pentru ea era faptul de a nu fi la nivelul domnişoarei Wilbraham. Ea ne-a mărturisit:

— Ceea ce mă amărăşte este faptul că Maude are atâta forţă. Desigur, eu mă bucur de o sănătate de fier, dar trebuie să recunosc că uneori mă simt cam obosită. Şi totuşi am numai 65 de ani, pe când Maude are aproape 70!

— O fiinţă foarte destoinică, ne spunea Maude despre Amy. Foarte capabilă, foarte devotată. Din nefericire se simte mereu obosită – asta e foarte plictisitor. Nu are ce face, biata de ea, asta e. Eu, ne-a mai spus domnişoara Wilbrahani, nu simt niciodată oboseala.

Noi eram foarte sigure de asta.

Am sosit la Bagdad, am întâlnit câţiva prieteni vechi, m-am distrat patru sau cinci zile, apoi, primind o telegramă de la soţii Woolley, m-am dus la Ur. Îi întâlnisem la Londra, în iunie trecut, când au venit acasă. Le-am închiriat atunci mica casă pe care o cumpărasem în Cresswell Place.

Era o casă încântătoare, sau aşa mi se părea mie – una din cele patru sau cinci case transformate din vechile grajduri, care fuseseră construite ca nişte case de ţară de modă veche. Când am cumpărat-o mai existau încă grajdurile cu iesle în jurul pereţilor, o cameră mare pentru hamuri, tot la parter, şi o cămăruţă de culcare înghesuită între ele. Un şir de trepte de lemn duceau la două camere cu o mică sală de bale şi încă o cămăruţă lângă aceasta.

Cu ajutorul unui constructor foarte destoinic a fost transformată. În grajdul mare de jos, stănoagele şi toată lemnăria au fost lipite de pereţi, iar deasupra s-a făcut o friză dintr-un tapet care era la modă pe atunci, cu o bordură cu ierburi, aşa încât când intrai aveai impresia că te afli într-o mică grădină a unei case de ţară. Camera unde se păstrau harnaşamentele a fost transformată în garaj, iar odăiţa dintre ele a rămas pentru femeia de serviciu. În camera de baie de sus am instalat o cadă de porţelan verde, iar pe pereţi, de jur împrejur, delfini verzi. Camera de culcare mai mare a fost transformată într-o sufragerie, cu o sofa care noaptea era folosită ca pat. Cămăruţa devenise bucătărie şi cealaltă cameră – dormitor.

În timp ce soţii Woolley locuiau în această casă au ticluit un plan frumos pentru mine. Urma să mă duc la Ur cam cu o săptămână înainte de sfârşitul sezonului, când se pregăteau de plecare, şi apoi mă întorceam cu ei prin Siria în Grecia şi la Delphi. Această perspectivă mă umplea de bucurie.

Am sosit la Ur în miezul furtunii de nisip. Mai suportasem o asemenea furtună când fusesem acolo mai înainte, dar aceasta era cu mult mai rea şi a durat vreo patru, cinci zile. Nu am ştiut niciodată că nisipul poate pătrunde atât de mult peste tot. Deşi ferestrele erau închise şi trase plase contra ţânţarilor, seara, patul era plin de nisip. Îl scuturai pe podea, te suiai în pat şi dimineaţa când te trezeai aveai faţa acoperită de nisip. Aveai nisip în ochi, în gât şi peste tot. Au fost aproape cinci zile de tortură. Dar discutam multe lucruri interesante, toată lumea era prietenoasă şi îmi plăcea foarte mult să fiu acolo.

Părintele Burrows se afla din nou la Ur, precum şi Whitburn, arhitectul, şi de data asta mai era şi asistentul lui Leonard Woolley, Max Mallowan, care lucra cu el de cinci ani, dar care lipsea când venisem eu cu un an mai devreme. Era un tânăr subţirel, negricios, foarte liniştit, vorbea arareori, dar era foarte perceptiv şi eficient în ceea ce făcea.

De data aceasta am observat ceva care nu-mi atrăsese atenţia prima dată; tăcerea tuturor în timpul mesei. Parcă le-ar fi fost teamă să vorbească. După o zi sau două am început să descopăr taina: Katharine Woolley era o femeie plină de nerv care putea cu multă uşurinţă să creeze o atmosferă plăcută şi toţi să se simtă bine sau, invers, să-i facă pe toţi foarte nervoşi. Am observat că era foarte bine servită la masă. Întotdeauna se găsea cineva care să-i ofere lapte pentru cafea, să-i mai dea pâine, să-i treacă marmelada ori să-i dea unt şi aşa mai departe. „De ce oare erau atât de speriaţi de ea?” mă întrebam în sinea mea.

Într-o dimineaţă, când era prost dispusă, am început să desluşesc câte ceva.

— Presupun că nimeni n-o să-mi dea sarea, a spus ea deodată. Imediat patru mâini binevoitoare au împins solniţa peste masă, gata chiar să o răstoarne. A urmat o pauză, mai apoi, domnul Whitburn, nervos, s-a aplecat în faţă şi i-a oferit pâine prăjită.

— Nu vezi că am gura plină, domnule Whitburn;? a fost singurul răspuns.

El s-a aşezat la loc, înroşindu-se, plin de nervi, şi fiecare a început să mănânce grăbit înainte de a-i oferi ei din nou.

— Dar nu cred, a continuat ea, că aţi putea să mâncaţi chiar toată pâinea, înainte ca Max să apuce şi el o bucăţică.

M-am uitat la Max, ultima bucată de pune i-a fost numaidecât întinsă. El a luat-o repede, fără să protesteze. De fapt mâncase doar două bucăţi şi mă miram de ce nu spusese. Aveam să aflu mai târziu toate astea.

M-a iniţiat domnul Whitburn în unele din aceste mistere.

— Vezi, întotdeauna a avut favoriţi.

— Doamna Woolley?

— Da, ea. Nu rămân mereu aceiaşi, să ştiţi. Uneori preferă o persoană, alteori pe alta. Şi atunci tot ce faci e prost sau tot ce faci e bine. Eu sunt acum cel în dizgraţie.

Şi apărea, de asemenea, foarte limpede că atunci Max Mallowan era persoana care făcea totul bine. Poate pentru că fusese plecat cu un an mai înainte şi constituia astfel ceva nou faţă de ceilalţi, dar eu cred că şi pentru că în timpul celor cinci ani învăţase cum să-i trateze pe soţii Woolley. Ştia când să tacă şi când să vorbească.

Mi-am dat seama imediat cum ştia el să se poarte cu oamenii. Se comporta foarte bine cu muncitorii şi ceea ce era încă mai dificil se pricepea cum s-o ia pe Katharine Woolley.

— Evident, mi-a spus ea, Max este asistentul cel mai perfect. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără el în toţi anii aceştia. Cred că o să-ţi placă foarte mult. Îl trimit cu tine la Nejef şi Kerbala. Nejef este oraşul musulman al morţilor, iar Kerbala posedă o minunată moschee. Aşa că atunci când strângem aici şi ne ducem la Bagdad, el o să meargă cu tine acolo. În drum poţi să vezi şi Nippur.

— O, dar n-o să vrea să se ducă şi el la Bagdad? am întrebat eu. Poate că înainte de a pleca acasă doreşte să-şi vadă prietenii de-acolo.

Eram consternată la gândul de a fi trimisă cu un tânăr care probabil tânjea după libertate şi după câte ceva cu mult mai distractiv la Bagdad, după trei luni de tensiune şi de lucru la Ur.

— O, nici gând. Max o să fie încântat.

Nu credeam deloc că Max are să fie încântat, deşi nu mă îndoiam că avea să tăinuiască faptul. M-am simţit foarte prost la un moment dat. Îl consideram pe Whitburn ca pe un prieten, pentru că îl văzusem cu un an înainte, aşa că i-am vorbit despre aceasta.

— Nu găseşti că e o manifestare ele autoritate cam prea arogantă? Nu pot să sufăr asemenea lucruri. Crezi că aş putea să spun că nu doresc să văd Nerjef şi Kcrbala?

— Ba nu, eu cred că ar trebui totuşi să vezi aceste localităţi. Fii liniştită, pe Max nu-l deranjează. Şi în orice caz, ştii, dacă aşa a hotărât Katharine, nu mai ai ce să faci, e definitiv.

Am înţeles şi am simţit cum mă cuprinde admiraţia. Cât e de minunat să fii o astfel de femeie, care de îndată ce a hotărât ceva, toată lumea din jur este de acord şi nu mai suflă nimeni un cuvânt, primind totul ca pe ceva firesc. Îmi amintesc că mai multe luni după aceea, vorbeam cu Katharine cu oarecare admiraţie despre soţul ei, Len:

— Este minunat, am zis eu, şi atât de generos. Cum se scoală el noaptea şi îţi pregăteşte supa fierbinte. Nu mulţi bărbaţi ar face aşa ceva.

— Adevărat? a întrebat Katharine surprinsă. Bine, dar Len consideră asta ca pe un privilegiu.

Şi chiar credea că era un privilegiu. De fapt, orice făcea cineva pentru Katharine ea socotea că e un privilegiu pentru celălalt. Când ajungeai acasă şi îţi dădeai seama că ai renunţat la cele două cărţi pe care abia le-ai luat de la bibliotecă şi, deşi aşteptai cu nerăbdare să le citeşti, i le oferi ei de îndată ce ai auzit-o of tind că nu are ce citi, atunci vedeai numaidecât ce femeie remarcabilă era.

Numai persoanele cu totul excepţionale nu cădeau sub influenţa ei. Una era, îmi amintesc, Freya Stark. Într-o zi, Katharine era bolnavă şi avea nevoie să i se facă o mulţime de servicii. Freya Stark, care stătea cu ea atunci, era hotărâtă, veselă şi prietenoasă. Dar i-a spus: „Văd draga mea că nu te simţi bine astăzi, dar eu nu mă pricep absolut deloc să îngrijesc pe cineva bolnav, aşa că lucrul cel mai bun pe care îl pot face, pentru tine, este să lipsesc toată ziua”. Şi dusă a fost toată ziua. Ciudat, dar Katharine nu s-a supărat, ci a considerat comportarea ci ca un exemplu splendid de ce forţă de caracter avea Freya. Şi în adevăr o dovedise.

Pentru a mă întoarce la Max, fiecare părea să considere că era perfect natural ca un tânăr care lucrase din greu la săpături anevoioase şi era pe punctul de-a începe vacanţa, trebuia să se sacrifice şi să o pornească pe coclauri pentru a-i arăta unei femei străine, cu mulţi ani mai în vârstă decât el şi care ştia foarte puţin despre arheologie, priveliştile ţării. Max părea să considere asta ca pe ceva natural. Era un tânăr cu o înfăţişare foarte serioasă şi mă simţeam uşurel nervoasă în prezenţa lui. Nu ştiam dacă trebuia să-i cer scuze. Am încercat un fel de bâlbâială că nu eu am sugerat această călătorie, dar Max era foarte calm. A spus că nu avea nimic special de făcut. Se întorcea acasă în etape, mai întâi călătorind împreună cu soţii Woolley şi apoi, deoarece fusese la Delphi, despărţindu-se de ei şi ducându-se să vadă templul de la Bassae şi alte locuri din Grecia. Avea să-i facă şi lui plăcere să meargă la Nippur. Era unul din locurile cele mai interesante, unde se bucura întotdeauna să se ducă, ca şi Nejef şi Kerbala care meritau să fie văzute.

Aşa că a sosit şi vremea când am pornit-o la drum. Mi-a făcut foarte multă plăcere ziua petrecută la Nippur, deşi era teribil de extenuant. Am călătorit ore de-a rândul pe pământuri accidentate şi am străbătut pe jos întinderi imense, pline de excavaţii. Nu cred că aş fi găsit interesante toate astea, dacă nu aş fi avut pe cineva cu mine să-mi explice. Şi aşa stând lucrurile m-am îndrăgostit şi mai mult ca oricând, de săpături.