Agatha Christie

Am învăţat destul de curând că nimic din Orientul Apropiat nu este ce pare a fi. Regulile de viaţă şi de conduită, de adaptare şi de comportare trebuie toate inversate şi învăţate din nou. Când vezi vreun bărbat că gesticulează cu violenţă, tu crezi că trebuie neapărat să pleci, să te retragi rapid; nu-i aşa: de fapt el te invită să te apropii. Pe de altă parte, dacă face vreun semn, chemându-te, îţi spune, de fapt, să pleci. Doi bărbaţi, stând departe unul de altul pe câmp, care urlă cu violenţă unul la celălalt, par că sunt gata să se omoare. Nu e deloc aşa. Sunt doar doi fraţi care aşteaptă să treacă ziua, ridicându-şi vocile pentru că le e prea lene să se apropie unul de altul. Soţul meu, Max, mi-a povestit odată că, în timpul primei lui vizite aici se hotărâse, şocat de felul cum urlă toată lumea la arabi, să nu strige niciodată la ei. Totuşi, când a început să lucreze cu ei, a descoperit că orice afirmaţie rostită pe un ton obişnuit nu era auzită, nu din cauza surzeniei, ci din credinţa că cineva care vorbea pe un ton scăzut îşi vorbea sieşi, iar dacă vrei să spui ceva care să fie ascultat trebuia să zbieri.

La Alwiyah m-am bucurat de o caldă ospitalitate. Am jucat tenis, m-am dus la curse, am fost plimbată, dusă pe la magazine şi mă simţeam ca în Anglia. Din punct de vedere geografic puteam fi în Bagdad, spiritualiceşte mă aflam în Anglia, iar eu mă hotărâsem să călătoresc tocmai ca să plec din Anglia şi să văd alte ţări. Ceva trebuia făcut totuşi.

Doream să vizitez oraşul Ur. M-am informat şi am fost încântată să văd că, în această direcţie, am fost încurajată fără nici o opoziţie. Mi s-a aranjat călătoria, aşa cum am descoperit mai târziu, cu prea multe suplimente care nu erau necesare. „Trebuie să ai cu tine şi un hamal”, a spus doamna C. „şi o să-ţi rezervăm biletele de tren şi vom telefona la Ur să-i înştiinţăm pe domnul şi doamna Woolley că vei sosi şi vrei să vizitezi oraşul. Poţi să stai vreo două nopţi la casa de odihnă de acolo şi Eric te va aştepta în gară la întoarcere.”

Le-am spus că era foarte amabil din partea lor că se deranjau atâta şi m-am simţit vinovată că nu ştiau că şi eu la rândul meu mă agitam să-mi aranjez întoarcerea.

Am plecat la timpul potrivit. L-am examinat cu grijă pe hamalul meu şi am fost cuprinsă de o oarecare îngrijorare. Era un bărbat înalt, uscăţiv, cu aerul omului care întovărăşise destule Mem-Sahib în tot Orientul Apropiat, ştiind cu mult mai mult despre ele decât ştiau chiar ele. Îmbrăcat splendid, m-a instalat în compartimentul nu prea confortabil şi m-a părăsit, explicându-mi că atunci când vom ajunge la o anumită gară, va veni să mă conducă la restaurantul de pe peron.

Primul lucru pe care l-am făcut când am rămas singură, a fost să deschid fereastra, ceea ce a fost o greşeală. În compartiment era un aer înăbuşitor pe care nu-l puteam suporta şi tânjeam după aer curat. Dar de afară nu a intrat aer curat, ci un aer şi mai cald, încărcat cu praf şi cu un nor de viespi mari. Am fost-îngrozită. Viespile bârâiau înspăimântător. Nu ştiam ce să fac mai bine: să las fereastra deschisă, în speranţa că vor ieşi, sau să o închid şi să rămân cu ele acolo. Era o situaţie foarte nenorocită şi m-am ghemuit într-un colţ stând aşa cam vreo o oră şi jumătate, până când a venit hamalul şi m-a salvat, ducându-mă la restaurant.

Masa a fost grasă şi destul de proastă şi nici nu prea am avut timp să mănânc. Imediat a sunat clopotul, slujitorul meu credincios m-a luat şi m-a dus înapoi în compartiment. Fereastra fusese închisă şi viespile alungate. După aceea am fost mai atentă în tot ce-am mai făcut. Eram singură în tot compartimentul, ceea ce părea obişnuit, iar timpul trecea destul de greu, mai ales că nu era posibil să citeşti pentru că trenul te zgâlţâia foarte tare şi nici de privit nu prea aveai la ce, căci în faţa ochilor ţi se întindea doar deşertul nisipos. Era o călătorie lungă, obositoare, întreruptă pentru mese şi odihnă în condiţii proaste.

Ora sosirii la Ur a variat de-a lungul anilor în care am făcut această călătorie, dar întotdeauna a fost nepotrivită. De data asta cred că era cinci dimineaţa. Am fost trezită şi am coborât, iar apoi m-am dus la casa de odihnă a gării, unde mi-am trecut timpul într-o cameră de culcare curată, sobră, până la ora micului dejun, la opt.

Curând după aceea a sosit un automobil care trebuia să mă ducă la şantierul săpăturilor arheologice, cam vreo doi kilometri depărtare. Deşi nu ştiam, fusesem foarte onorată. Acum, după experienţa, pe care o am de a fi luat parte mult timp la diferite săpături, îmi dau seama de ceea ce habar nu aveam atunci, cât de detestaţi sunt vizitatorii, care vin întotdeauna la momente nepotrivite, şi doresc să li se arate toate, să li se explice totul, obligându-i pe cercetători să-şi piardă cu ei un timp valoros şi, în general, producând mult deranj. La nişte săpături atât de importante ca cele de la Ur, fiecare minut era preţios şi fiecare om lucra cu cea mai mare viteză. A avea o mulţime de femei nervoase şi agitate, umblând de colo-colo, era lucrul cel mai plictisitor care se putea întâmpla. Dar familia Woolley organizase foarte bine lucrurile. Turiştii erau conduşi în grupuri, arătându-li-se ceea ce era necesar, iar apoi, trimişi repede la plimbare. Eu însă am fost primită cu cea mai mare amabilitate, ca un oaspete de vază şi ar fi trebuit să apreciez mai mult toate astea decât am făcut-o.

Acest tratament s-a datorat faptului că soţia lui Leonard Woolley, Katherine, terminase tocmai de citit una din cărţile mele, „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” şi era atât de entuziasmată, încât mi s-a acordat o primire ca unor oaspeţi extrem de importanţi. Ea întreba şi pe alţi membri ai grupului dacă au citit cartea şi dacă spuneau că nu, erau mustraţi cu severitate.

Leonard Woolley, de o manieră plină de amabilitate, mi-a arătat lucrările şi am fost de asemenea condusă şi de părintele Burrows, călugăr iezuit şi un bun epigrafist.

Şi el era o figură dintre cele mai originale şi, după felul în care îmi descria lucrurile, prezenta un contrast încântător cu Leonard Woolley. Acesta vedea totul cu ochii imaginaţiei – locurile erau tot atât de reale pentru el cum fuseseră şi cu l500 de ani înaintea erei noastre, sau cu câteva mii de ani. Oriunde ne aflam, făcea ca ceea ce vedeam să pară plin de viaţă. În timp ce-mi vorbea, aveam impresia, fără nici o urmă de tăgadă, că de exemplu, casa de la colţ fusese a lui Avraam. Reconstituia trecutul şi credea în această reconstituire şi toţi cei care-l ascultau vorbind aveau acelaşi sentiment.

Tehnica părintelui Burrows era cu totul diferită. Cu un aer de scuză, el îţi descria curtea mare ori o stradă cu prăvălii şi, când erai mai interesat de ceea ce vedeai, îţi spunea:

— Bineînţeles, nu putem şti dacă e adevărat. Nimeni nu poate fi sigur. Nu, cred că probabil nu era. Şi mai apoi în acelaşi fel: Da, da, erau prăvălii, dar nu cred că au fost construite aşa cum ne-am imagina noi, s-ar putea să fi fost făcute cu totul altfel.

Avea o pasiune de a denigra totul. Era o persoană deosebită, deştept, prietenos, totuşi distant, şi avea ceva uşor inuman în el.

Odată, fără nici o raţiune, mi-a vorbit la prânz, descriindu-mi genul de carte poliţistă pe care credea el că aş putea-o scrie foarte bine şi stăruia să o scriu. Până în acea clipă nici nu mă gândisem că-i puteau place cărţile poliţiste. Ceea ce schiţa el, deşi vag, constituia, într-un, fel o imagine a unei probleme foarte curioasă şi m-am hotărât că într-o zi voi face ceva din asta. A trecut multă vreme de atunci şi într-o zi, după douăzeci şi cinci de ani, mi-a revenit în minte ideea lui şi am scris nu o carte, ci doar o nuvelă lungă, bazată pe împrejurările speciale pe care le schiţase el. La acea vreme părintele Burrows era de mult mort, dar speram că într-un fel cineva şi-ar putea da seama că-i folosisem ideea cu multă gratuitate. Dar aşa cum se întâmplă cu toţi scriitorii, ideea a devenit a mea şi până în cele din urmă nu prea mai era a lui, deşi el mă inspirase.

Katharine Woolley, care avea să fie una din cele mai bune prietene ale mele în anii următori, era o persoană extraordinară. Cei care o cunoşteau erau împărţiţi în ceea ce privea părerile despre ea: unii nu o puteau suporta deloc şi manifestau o adevărată ostilitate faţă de ea; alţii erau fermecaţi de ea, poate pentru că trecea de la o stare la alta cu multă uşurinţă, încât niciodată nu ştiai la ce te puteai aştepta de la această fiinţă. Mulţi declarau că era imposibilă, că nu mai vroiau să aibă de-a face cu ea, că felul în care se comporta era insuportabil, dar mai apoi, aşa dintr-o dată, erau fascinaţi. De un singur lucru sunt sigură şi anume că dacă ai vrea să-ţi alegi o femeie ca tovarăşă pe o insulă pustie sau într-un loc unde nu ai avea pe nimeni să te distreze, ea era cea mai potrivită pentru aşa ceva. Nu spunea niciodată banalităţi. Îţi stimula gândirea, făcându-te să reflectezi la situaţii la care nu te gândiseşi niciodată. Era capabilă de nepoliteţe, avea o formă de comportare aspră, insolentă când vroia, care te uluia, dar când dorea să te cucerească reuşea întotdeauna.

M-am îndrăgostit de Ur, de frumuseţea oraşului în orele înserării, de ziggurat-ul67 profilându-se învăluit de o uşoară umbră şi imensa mare de nisip cu minunatele-i culori şterse, când gălbui, când rozalii, albăstrui sau viorii, schimbându-se la fiecare clipă. Îmi plăceau muncitorii, meşterii, salahorii – toată tehnica şi viaţa care se desfăşura acolo. Să vezi un pumnal, apărând încetişor din nisip cu plăselele aurii strălucitoare, era romantic. Când vedeam cum se dezgroapă cu grijă din pământ vase şi tot soiul de obiecte, mă cuprindea o mare dorinţă de a fi şi eu arheolog. Ce păcat, mă gândeam, că am dus o viaţă atât de frivolă. Atunci mi-am adus aminte, cu ruşine, cum pe când mă aflam în anii adolescenţei cu mama la Cairo, ea a încercat să mă convingă să mă duc la Luxor şi Aswan ca să văd gloriile trecute ale Egiptului, iar eu doream numai să întâlnesc tineri cu care să dansez până în zorii zilei. Dar presupun că e cel mai bine ca fiecare lucru să se petreacă la vremea lui.

Katharine Woolley şi soţul ei au stăruit să rămân încă o zi pentru a vedea şi alte săpături şi am fost foarte încântată. Slujitorul pe care mi-l dăduse doamna C. era cu totul de prisos. Katharine Woolley l-a trimis înapoi la Bagdad, spunând că nu se ştia încă precis când mă voi întoarce. În felul acesta speram să mă întorc neobservată de către fosta mea gazdă, atât de amabilă, şi să mă instalez la Tigris Palace Hotel (dacă într-adevăr ăsta îi era numele pe atunci, căci erau foarte multe, încât probabil că l-am uitat pe primul).

Acest plan nu s-a putut înfăptui căci doamna C. şi-a trimis afurisitul de soţ la fiecare tren care sosea de la Ur, zi de zi. Totuşi am scăpat de el foarte uşor. I-am mulţumit foarte mult, spunând cât de amabilă a fost soţia lui, dar că într-adevăr consideram că era mai bine pentru mine să mă duc la hotel şi că deja îmi şi reţinusem o cameră. Aşa că m-a condus acolo. M-am instalat acolo, i-am mulţumit încă o dată şi am acceptat o invitaţie la tenis peste trei sau patru zile. În felul acesta ara scăpat de sclavia vieţii sociale în stil englezesc, încetasem de a mai fi o Mem-Sahib, devenisem o turistă oarecare.

Hotelul nu era deloc rău. Mai întâi treceai prin beznă, un hol mare, sala de mese cu perdelele mereu trase. La etajul I era un fel de verandă, de jur împrejur dormitoare, şi oricine trecea putea privi înăuntru cum stăteai în pat. O altă parte a hotelului dădea spre râul Tigru şi nenumăratele lui bărci, ceea ce era o încântare. Mesele se luau jos, în sirdab, într-o întunecime totală, lumina electrică fiind foarte slabă. Aici ţi se serveau mai multe feluri de mâncare într-unul singur, fiecare fel având o ciudată asemănare cu celălalt: bucăţi mari de carne friptă şi orez, cartofi mici, tari, omlete cu roşii, cam cureloase, conopide imense, şi aşa la nesfârşit.

Soţii Howe, perechea drăguţă care mă trimiseseră în această călătorie, mi-au dat câteva recomandări. Le-am apreciat în mod special pentru că nu erau menite să mă facă să stabilesc relaţii sociale, ci să-mi prezinte nişte oameni pe care şi ei consideraseră că merita să-i cunoşti, pentru a izbuti să vezi unele părţi interesante ale oraşului.

Bagdadul, în ciuda vieţii englezeşti de la Alwyah, era primul oraş cu adevărat oriental pe care-l vedeam. Nu aveai decât s-o porneşti pe Rashid Street şi să hoinăreşti pe toate străduţele înguste, pe diferitele uliţe cu specificul şi pitorescul lor, cu fierari şi lucrători în aramă bătând şi ciocănind, sau să-ţi porţi paşii pe străduţele vânzătorilor de mirodenii.

Unul dintre prietenii soţilor Howe, Maurice Vickers, un anglo-indian care ducea, cred, o viaţă destul de solitară, s-a dovedit a-mi fi un bun prieten. M-a dus să văd cupolele aurite de la Kadhimain dintr-o clădire înaltă, mi-a arătat diferite părţi ale oraşului, dar nu dintre cele pe care le văd de obicei turiştii, m-a condus în cartierul olarilor şi în multe alte neobişnuite locuri. Am hoinărit prin plantaţiile de palmieri şi grădinile de curmali, pe râu în jos. Cred că am apreciat mai mult felul cum îmi vorbea, decât de ceea ce-mi arăta. De la el am învăţat să mă gândesc la timp, ceva la care nu mă gândisem niciodată înainte, adică niciodată la modul absolut. Pentru el însă timpul şi legăturile timpului aveau o semnificaţie cu totul specială.

— Dacă te gândeşti la timp şi la infinit, lucrurile personale nu te mai afectează în acelaşi fel. Durerea, suferinţa, toate lucrurile limitate apar într-o perspectivă cu totul diferită.

M-a întrebat dacă am citit cartea lui Dunne „Experimentul timpului” (Experiment with Time). Nu o citisem. Mi-a împrumutat-o şi, din acel moment, mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat cu mine. Nu o schimbare în sentimentele mele şi nici o schimbare a punctului meu de vedere, dar într-un fel ajunsesem acum să văd lucrurile mai proporţionate, pe mine mai redusă ca dimensiune, apărând doar ca o părticică a întregului, într-o lume vastă, cu sute de interconexiuni. Din când în când, poţi să-ţi dai seama de existenţa ta proprie, observându-te pe un alt plan, din afara ta. La început eram încă nepricepută, neştiutoare, dar din acel moment am simţit un puternic sentiment de reconfortare şi ajunsesem la o seninătate pe care nu o atinsesem niciodată până atunci. Îi sunt recunoscătoare lui Mauriee Vickers că datorită lui am reuşit să dobândesc un punct de vedere mult mai cuprinzător asupra existenţei. Avea foarte multe cărţi de filosofie şi de diferite alte genuri şi era un tânăr remarcabil.

Mă întrebam atunci dacă o să ne mai întâlnim vreodată, dar, dacă mă gândesc acum, cred că a fost mai bine că nu ne-am mai întâlnit. Fusesem ca navele care trec unele pe lângă altele, în noapte. Mi-a dat un dar pe care l-am acceptat, acel fel de dar pe care nu-l mai primisem de la nimeni, un dar al intelectului, al minţii, şi nu al inimii.

Nu prea mai aveam timp de stat la Bagdad, căci eram dornică să mă întorc acasă, să mă pregătesc de Crăciun.

Mi s-a spus că trebuie să văd Basra şi în special Moşul – Maurice Vickers m-a sfătuit să-l văd mai ales pe al doilea, adăugând că, dacă va avea timp, mă va însoţi. Unul din lucrurile cele mai surprinzătoare despre Bagdad, şi Irak, în general, este faptul că aveai întotdeauna pe cineva care să te conducă în diferite locuri. Cu excepţia unor călătoare bine cunoscute, femeile mergeau destul de rar singure. De îndată ce doreai să călătoreşti, cineva îţi trimitea pe vreo rubedenie a sa: un frate, un văr, un soţ sau un unchi care avea destul timp să te întovărăşească.

La hotel am întâlnit un colonel, Dwyer, din regimentul regal de puşcaşi. Călătorise foarte mult în lumea întreagă. Era un om mai în vârstă şi ştia foarte multe lucruri despre Orientul Mijlociu. La un moment dat am început să vorbim despre Kenya şi Uganda şi i-am spus că fratele meu stătuse acolo mulţi ani. M-a întrebat cum îl cheamă şi i-am spus: Miller. A făcut ochii mari apoi am desluşit pe faţa lui o expresie pe care o mai văzusem, un fel de îndoială şi de neîncredere.

— Cum vrei să spui că eşti sora lui Miller. Că fratele dumitale era Puffing Billy Miller?

Nu auzisem acest epitet de Puffing Billy.

— Nu era nebun de legat? m-a întrebat el.

— Ba da, am răspuns, fiind întru totul de acord. Întotdeauna a fost nebun de legat.

— Şi eşti sora lui?! Pe cinstea mea, multe buclucuri trebuie să vă fi făcut.

Am spus că, din păcate, aşa era.

— Una dintre cele mai straşnice figuri pe care am întâlnit-o vreodată. Nu puteai să-l convingi să facă ceva; nu era posibil să-l faci să-şi schimbe vreo hotărâre pe care o lua. Încăpăţânat ca un catâr cum era, dar nu puteai nici să nu-l respecţi. Unul dintre cei mai curajoşi băieţi pe care i-am văzut vreodată.

Ascultam ce-mi spunea şi dădeam din cap aprobativ; mă gândeam că poate chiar aşa era.

— Dar greu de strunit în timpul războiului, a mai adăugat el. Am comandat regimentul acela mai târziu şi mi-am dat seama de el de la început. Am mai întâlnit oameni ca el în călătoriile mele prin lume. Excentrici, încăpăţânaţi, aproape geniali, dar parţial, şi atunci nu rămân decât nişte rataţi. Sunt cei mai buni cozeuri din lume, dar asta numai când au chef. Uneori nici măcar nu-ţi răspund la întrebare.

Fiecare cuvânt pe care-l rostea era absolut adevărat.

— Eşti mult mai tânără decât el, nu-i aşa?

— Cu zece ani mai tânără.

— Când a plecat de-acasă erai încă o copiliţă, nu?

— Da, nici nu-l ştiam prea bine. Dar a venit acasă într-o permisie.

— Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat cu el? Ultima dată când am auzit despre el era bolnav în spital.

I-am explicat ce s-a întâmplat cu fratele meu şi că a fost trimis acasă să moară, dar a reuşit să mai trăiască un timp, în ciuda tuturor celor prezise de doctori.

— Natural, a spus el. Billy nu putea sa moară decât când avea el chef. Mi-l amintesc cu braţul în eşarfă într-un tren-spital, grav rănit… Îi intrase în cap să nu se ducă la spital. De fiecare dată când îl puneau undeva nu stătea; au avut foarte multă bătaie de cap cu el. Au reuşit până la urmă să-l interneze în spital pentru braţul rănit, dar în a treia zi a izbutit să o ia din loc, fără să-l vadă nimeni. O bătălie de-a noastră îi poartă chiar numele, ştiai asta?

I-am spus că aflasem ceva vag.

— S-a certat cu comandantul lui. Nici nu se putea altfel. Comandantul era un tip convenţional, formalist şi pompos, exact opusul lui Miller. La vremea aceea se ocupa cu catârii regimentului şi grozav ştia Billy să-i mâne! Când am ajuns la un anumit punct, a pretins că acela era locul cel mai bun unde se putea da bătălia cu germanii şi şi-a oprit catârii acolo. Nicăieri nu putea fi mai potrivit, spunea el. Comandantul i-a spus că trebuie să asculte ordinele, altfel înseamnă că nu se supune şi-l va trimite la arest. Billy s-a aşezat jos şi a spus că nici el, nici catârii n-aveau să se mai mişte de-acolo Şi chiar aşa era: catârii rămâneau neclintiţi dacă aşa le poruncea Miller. Era gata, gata, să fie trimis la Curtea Marţială. Dar chiar atunci au apărut nemţii.

— Şi a început lupta? am întrebat eu.

— Bineînţeles, am câştigat. A fost victoria cea mai hotărâtoare din toată campania. Atunci colonelul, pe care-l chema Rush sau aşa ceva, era tare furios: câştigasem o bătălie datorită unui rebel de ofiţer nesubordonat, care urma să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Dar după cum stăteau acum lucrurile nu mai putea să facă aşa ceva. În orice caz, prestigiul colonelului a trebuit să fie salvat, dar acea bătălie a rămas întotdeauna cunoscută sub numele de bătălia lui Miller.

Colonelul Dwyer mi-a spus o mulţime de poveşti despre Monty şi despre felul lui de a se comporta.

— Dumitale îţi plăcea? m-a întrebat el dintr-odată.

Mi-era greu să răspund.

— În general, am răspuns, nu cred că l-am cunoscut prea bine ca să am pentru el ceea ce se numeşte o afecţiune de familie. Uneori mă dispera, alte ori mă înnebunea, câteodată mă fascina, mă fermeca.

— Putea să farmece femeile foarte uşor. Erau toate la picioarele lui şi fiecare ar fi vrut să se mărite cu el. Da, să se căsătorească cu el, să-l schimbe şi să-l facă să devină un bărbat aşezat, cu o slujbă plăcută, sigură. După cât mi se pare nu mai trăieşte.

— Nu, a murit acum câţiva ani.

— Păcat, nu-i aşa?

M-am întrebat adesea unde este de fapt limita dintre eşec şi succes? Privită din exterior viaţa fratelui meu Monty a fost un dezastru. Nu a reuşit în nimic din câte a încercat. Sau poate asta era numai din punct de vedere financiar? Dar în ciuda insucceselor lui băneşti, s-a bucurat oare de ceva în toată viaţa lui?

Odată mi-a spus cu veselie: „Bănuiesc că am dus o viaţa imorală. Datorez oamenilor bani în toată lumea. Am încălcat legile multor ţări. Am o rezervă ilicită de fildeş pusă bine undeva în Africa. Se ştie că o am. Dar n-o să fie nimeni în stare să o găsească. Le-am necăjit şi le-am dat griji bietei mame şi lui Madge. Nu cred că preotul ar aproba toate astea. Dar, ştii, pe cinstea mea, puştiule, m-am distrat, a fost ceva formidabil. Niciodată nu m-am înfruptat decât cu ce-i mai bun.”

Monty a avut întotdeauna noroc (chiar şi, până la urmă, cu bătrâna doamnă Taylor) de câte o femeie care l-a dădăcit când a fost nevoie. Cât a stat împreună cu doamna Taylor la Dartmoor a dus-o un timp foarte bine. Mai apoi ea a avut o bronşită rea. S-a refăcut foarte greu. Doctorul nu l-a sfătuit să-şi mai petreacă încă o altă iarnă la Dartmoor. Trebuia să se ducă altundeva, într-un loc mai cald, poate în sudul Franţei.

Monty era încântat. A cerut să i se trimită toate broşurile privind posibilităţile de călătorie. Madge şi cu mine am fost de acord că nu-i puteam cere doamnei Taylor să stea la Dartmoor, deşi ea ne-a asigurat că nu avea nimic contra şi dorea să rămână:

— N-aş putea să-l părăsesc pe căpitanul Miller tocmai acum.

Gândindu-ne să aranjăm lucrurile cum putea fi mai bine, n-am mai ţinut seama de ideile extravagante ale lui Monty şi am închiriat camere la o mică pensiune dintr-o localitate din sudul Franţei pentru ea şi Monty. Am vândut bungalow-ul şi i-am condus la Trenul albastru. Erau radioşi, fericiţi, dar vai, din nenorocire, doamna Taylor a răcit pe drum şi a făcut o pneumonie. A murit la spital în câteva zile.

L-au dus şi pe Monty la spital, la Marsilia. Era distrus din cauza morţii doamnei Taylor. Madge s-a dus acolo gândindu-se că ar putea aranja ceva, neştiind de fapt ce. Sora care-l îngrijea era simpatică şi de mare ajutor. Avea să vadă ce se putea face.

Cu o săptămână mai târziu am primit o telegramă de la directorul băncii, care se ocupa de chestiunile financiare ale lui Monty, informându-ne că a găsit o soluţie satisfăcătoare. Cum Madge nu se putea duce să-l vadă, m-am dus eu. Directorul m-a invitat la dejun la restaurant. Nimeni nu ar fi putut fi mai simpatic şi mai binevoitor decât el, dar, în mod ciudat, tot timpul era cam evaziv şi nu-mi dădeam seama de ce. Am aflat apoi cauza stânjenelii lui. Era neliniştit la gândul că nu ştia ce putea spune sora lui Monty] a propunerea lui. Infirmiera, Charlotte, se oferise să-l ia pe Monty la ea acasă şi să-i poarte de grijă. Se temea de o manifestare plină de pudoare din partea noastră. Dar cât de puţin se pricepea. Madge şi cu mine am fi fost în stare să-i cădem la picioare Charlottei, pline de gratitudine. Madge a ajuns s-o cunoască destul de bine pe fata asta şi să se ataşeze de ea. Aprobând planurile măreţe ale lui Monty de a călători cu un iaht luxos şi alte chestii din astea, ea îi administra banii cu o mare chibzuială.

Monty a murit într-o zi, subit, de o hemoragie cerebrală, pe când se afla la-o cafenea. Charlotte şi Madge au plâns amândouă la înmormântare. A fost îngropat în cimitirul militar din Marsilia.

Şi cum era el făcut, cred că Monty s-a bucurat de toate până la sfârşit.

După aceea m-am împrietenit foarte mult cu colonelul Dwyer. Uneori mă duceam şi luam masa cu el, alteori venea el şi mânca cu mine la hotelul meu, iar discuţiile noastre reveneau mereu la Kenya, Kilimanjaro, Uganda şi la lac, precum şi la poveştile despre fratele meu.

Cu o rigoare militară şi autoritară, colonelul Dwyer a făcut proiecte pentru distracţia din următoarea mea călătorie în străinătate. „Am organizat trei safari pentru dumneata”, mi-a spus el. „Trebuie să le stabilesc când îţi convine mai bine ca să pot fi şi eu liber. Cred că o să te întâlnesc, pe undeva, prin Egipt, apoi o să fixez o excursie într-o caravană prin Africa de Nord. Va dura două luni, dar va fi o călătorie minunată, pe care nu o vei uita niciodată. Pot să te duc şi să-ţi arăt lucruri unde şmecherii ăştia de ghizi ridicoli nu sunt în stare să te ducă. Cunosc fiecare peticuţ de pământ din această ţară. Şi apoi mai sunt locurile ascunse care trebuie văzute.” Şi a mai schiţat şi planurile altor călătorii, cele mai multe cu carul cu boi. Mă îndoiam uneori că voi fi în stare să întreprind asemenea călătorii. Poate că amândoi ştiam că totul era de domeniul fanteziei. Colonelul era un solitar, cred. Ajunsese ofiţer din soldat de rând, făcuse o carieră militară strălucită apoi, încetul cu încetul, se separase de soţia lui care refuza să părăsească Anglia. Tot ce-o interesa pe ea era să locuiască într-o casă curată şi ordonată, pe o strada curată. Când a venit acasă în permisie, copiii lui nici nu s-au sinchisit de el. Considerau ideile lui de a călători prin locuri sălbatice şi neumblate ca prosteşti şi nerealiste.