Agatha Christie

Al doilea test a fost să vadă dacă eram mofturoasă la mâncare. C. T. a descoperit în curând că puteam mânca orice şi asta i-a făcut plăcere. Se bucura de asemenea să-mi citească cărţile, ceea ce l-a influenţat în favoarea mea. Înţelegând, probabil, că aveam să mă descurc destul de bine la Ninive, lucrurile s-au aranjat. Mă x urma să plece la sfârşitul lui septembrie, iar eu peste o lună.

Planul meu era să stau câteva săptămâni la Rodos, pentru a mă relaxa şi scrie, apoi să mă duc cu vaporul la Alexandretta, unde îl cunoşteam pe consulul britanic. Acolo aveam să închiriez un automobil şi să mă duc la Alep, de unde urma să iau trenul spre Nisibin, pe frontiera turco-irakiană, iar de acolo opt ore cu automobilul până la Moşul.

Era un plan foarte bun care îi convenea şi lui Max. Trebuia să mă întâlnesc cu el la Moşul, dar aranjamentele în Orientul Mijlociu arareori se desfăşoară conform planurilor. Marea Mediterană poate fi foarte agitată. După ce am ajuns la Mersin, valurile se înălţau furioase şi zăceam gemând în cabina mea. Stewardul italian era plin de compasiune şi foarte necăjit că nu voiam să mănânc nimic. Din când în când îşi vâra capul pe uşă şi încerca să mă îmbie cu ceva de pe meniul zilei.

— Vă aduc spaghete bune, cu sos gustos de roşii, o să vă placă foarte mult.

Am scos un geamăt. Numai gândul la spaghete grase. cu sos de roşii, mă dădea gata.

Apărea apoi mai târziu:

— Am acum ceva care o sa vă placă sigur: frunze de viţă, în ulei de măsline, umplute cu orez. Delicios.

Alte multe gemete din partea mea. Mi-a adus o farfurie cu supă, dar grăsimea de deasupra mi-a întors stomacul pe dos încă o dată.

Cum ne apropiam de Alexandretta m-am străduit să mă pun pe picioare să mă îmbrac, să-mi strâng lucrurile şi apoi am ieşit pe punte cu un mers şovăitor, nesigur, în speranţa că aerul curat mă va reînvia. Cum stăteam pe punte, simţindu-mă ceva mai bine în vântul rece, biciuitor, mi s-a spus că eram poftită să mă duc în cabina căpitanului. Mi-a dat vestea că vasul nu putea acosta la Alexandretta.

— Marea e prea agitată, doamnă. Vedeţi, este cu neputinţă să acostăm acolo.

Era încurcată situaţia, într-adevăr. Aşa că nu puteam să comunic nici cu consulul.

— Ce pot să fac? l-am întrebat pe căpitan.

A ridicat din umeri.

— Va trebui să mergeţi la Beirut. Nu-i nimic altceva de făcut.

Am rămas consternată. Beirutul era în direcţia opusă. Dar nu aveam încotro.

— Nu vă cerem alţi bani, a spus căpitanul încurajator. Cum nu suntem în stare să vă debarcăm aici, vă ducem la portul următor.

Până când am ajuns la Beirut, furtuna se mai domolise, dar marea era încă agitată. Am luat apoi un tren foarte încet care m-a dus la Alep. Dacă-mi amintesc bine, călătoria a durat vreo şaisprezece ore cel puţin; toată ziua, chiar mai mult.

Nu exista toaletă în tren şi trebuia să te duci prin gări, dar nu ştiai niciodată dacă şi acolo puteai găsi vreo toaletă. A trebuit să rabd toate cele şaisprezece ore. Din fericire eram foarte bine dotată în această direcţie.

Ziua următoare am luat Orient Expresul până la Tel Kochek, care, la acea vreme, era punctul terminus al liniei Berlin-Bagdad. Acolo am avut încă şi mai mult ghinion. Drumul spre Moşul era inundat în două locuri şi râurile erau umflate, căci vremea fusese foarte proastă. A trebuit să stau două zile la casa de oaspeţi, un loc foarte primitiv, unde nu aveai nimic de făcut. M-am învârtit printr-un ţarc îngrădit cu sârmă ghimpată, am mers o bună bucată de drum în deşert, apoi m-am întors. Mesele erau în mod invariabil aceleaşi, de fiecare dată: ouă prăjite şi pui aţos. Am citit singura carte pe care o aveam, iar după asta nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să mă gândesc. În cele din urmă am ajuns la casa de oaspeţi de la Moşul. Era de neînţeles cum de ajunsese până acolo ştirea sosirii mele, căci Max mă aştepta pe scări.

— N-ai fost teribil de speriat, când ai văzut că nu am sosit acum trei zile? l-am întrebat.

— O, nu; se întâmplă adesea, mi-a răspuns Max.

Am plecat cu automobilul la casa pe care soţii Campbell-Thompson o închiriaseră, lângă marele deal din Ninive. Era la o milă şi jumătate depărtare şi era cu totul încântătoare; o casă la care o să mă gândesc întotdeauna cu dragoste şi afecţiune. Avea un acoperiş plat, cu un turn pătrat într-un colţ şi un portic elegant din marmură. Noi aveam camerele de sus. Erau foarte sumar mobilate, în special cu lăzi pentru portocale, şi aveam doar două paturi de campanie. În jurul casei creşteau tufe de trandafiri care, atunci când am sosit, erau pline de boboci roz. Mă gândeam că a doua zi dimineaţă aveau să se deschidă şi cât de frumos vor arăta. Dar nici gând, a doua zi erau tot boboci. Nu am putut înţelege acest fenomen al naturii – un trandafir, desigur, nu este un cactus care înfloreşte noaptea. Adevărul era următorul: aceşti trandafiri se cultivau pentru uleiul care se extrăgea din ei şi oamenii veneau la patru dimineaţa să culeagă florile de cum se deschideau. Aşa că rămâneau numai bobocii foarte tineri.

Activitatea lui Max îi cerea să ştie să şi călărească. Mă îndoiesc că Max călărise prea des până atunci, dar a stăruit spunând că şi înainte de a veni acolo fusese la un manej la Londra. Ar fi fost mai îngrijorat dacă şi-ar îi dat seama că marea pasiune a lui C. T. era să facă economii. Deşi în multe privinţe se dovedea un om foarte generos, îşi plătea muncitorii cu cele mai mici salarii posibile. Una dintre economiile pe care le făcea era că niciodată să nu plătească prea mult pentru un cal, aşa că oricare animal cumpărat de el se prea putea să aibă nişte năravuri ascunse până când proprietarul reuşea să încheie târgul cu C. T. Se cabra, zvârlea din copite, se speria repede sau cine ştie ce alte metehne avea. Cel de acum nu făcea excepţie şi trebuia să călărească în fiecare dimineaţă pe o potecă bolovănoasă sau noroioasă, care ducea până în vârful dealului. Era un adevărat chin, mai ales că Max arbora o mutră de o totală indiferenţă. Totul a mers până la urmă şi n-a căzut niciodată. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva ar fi însemnat o dezonoare supremă pentru el.

Înainte de a părăsi Anglia, C. T. îi spusese: „Nu uita că dacă o să cazi de pe cal, nici un muncitor nu va mai avea măcar o fărâmă de respect pentru tine”.

Ritualul începea la 5 dimineaţa. C. T. se urca pe acoperiş. Max se ducea după el şi după ce se consultau, semnalizau cu o lanternă gărzii de noapte de pe vârful dealului de la Ninive. Prin această semnalizare se transmitea cum era vremea, dacă se putea lucra sau nu. Cum începuse toamna şi anotimpul ploios, lucrurile se înrăutăţeau. Mulţi dintre muncitori veneau de la o distanţă de câţiva kilometri depărtare şi se uitau la lumina de pe deal ca să ştie dacă trebuie sau nu s-o pornească de acasă. La timpul potrivit, Max şi C. T. plecau călări spre vârful dealului.

Barbara Campbell-Thompson şi cu mine ne duceam la ora 8 pe deal şi luam micul dejun împreună: ouă tari, ceai şi pâine locală. În acele zile de octombrie era foarte plăcut, deşi în alte luni timpul se rece şi atunci ne îmbrăcam bine. Regiunea din jur era frumoasă: colinele şi munţii din depărtare, Jebel Maqlub-ul posomorât, munţii Kurzi cu zăpadă pe creste. Dacă priveai în partea cealaltă vedeai râul Tigrul şi Mosulul cu minaretele sale… Ne întorceam acasă şi mai târziu ne întorceam să luăm cu bărbaţii un dejun picnic.

Am avut un diferend cu C. T., a cedat cu amabilitate, dar cred că am scăzut în ochii lui. Îmi doream foarte mult să-mi cumpăr o masă de la bazar. Puteam să-mi ţin hainele în lăzi pentru portocale, să le folosesc drept scaune, aveam una lângă pat, dar ceea ce-mi trebuia ca să lucrez era o masă solidă pe care să pot bate la maşină şi sub care să-mi ţin genunchii. Nu era nicidecum vorba ca C. T. să plătească masa; o cumpăram eu. S-a uitat cu dispreţ la mine pentru că vroiam să cheltuiesc bani pe ceva care nu-mi era absolut necesar. Dar am stăruit că-mi era absolut necesar.

Scrisul era munca mea şi pentru asta îmi trebuiau unele instrumente: o maşină de scris, un creion, o masă la care să pot lucra. Aşa că C. T. a cedat, dar a fost foarte indispus. Am stăruit că trebuie să cumpăr o masă solidă, nu un simplu fleac cu patru picioare şi o planşă deasupra care se clătina când o atingeai. Aşa că masa a costat zece lire, o sumă nemaipomenită încă pentru aşa ceva. Cred că i-au trebuit vreo două săptămâni ca să mă ierte de această extravaganţă. Oricum, de îndată ce m-am văzut în posesia mesei, m-am simţit fericită, iar C. T. mă întreba cu amabilitate despre felul cum se desfăşoară activitatea mea. Cartea era „Moartea lordului Edgware” şi un schelet care s-a găsit într-un mormânt, pe deal, a fost imediat numit Lord Edgware.

Motivul principal al venirii lui Max acolo a fost efectuarea unor săpături adânci pe dealul de la Ninive. C. T. nu era chiar atât de entuziasmat de treaba asta, dar conveniseră mai înainte că Max avea să încerce. Preistoria devenise la modă acum în arheologie. Toate săpăturile până atunci fuseseră de natură istorică, dar acum fiecare era pasionat de civilizaţiile mult mai vechi, despre care până atunci se ştia foarte puţin.

Examinaseră movile mici din toată ţara, adunaseră fragmente de vase pictate de pe oriunde fuseseră, etichetându-le, clasificându-le, ambalându-le în saci, examinând modelele de pe ele. Interesul pentru toate acestea rămânea infinit. Deşi erau atât de vechi, totuşi erau noi.

Dat fiind că scrisul nu fusese încă inventat la vremea când toate acestea fuseseră făcute, datarea lor era excepţional de grea. Era extrem de complicat să stabileşti dacă un tip din această ceramică era făcută înaintea celeilalte. Woolley săpase la Ur până dăduse de pânza freatică, şi chiar mai jos, şi ceramica pictată de la Tell ‘Ubaid provoca tot felul de speculaţii. Max era foarte pasionat, ca fiecare de altfel, şi, într-adevăr, rezultatele săpăturilor noastre adânci de la Ninive au fost excepţionale pentru că a ieşit repede la iveală că movila enormă, de 90 de picioare înălţime, era pe trei sferturi preistorică, ceea ce nu se bănuise până atunci. Numai straturile de pe vârf erau asiriene.

Excavaţia atât de adâncă devenise înfricoşătoare, după câtva timp, pentru că trebuiau să sape în pământ virgin, la o adâncime de 90 de picioare. La sfârşitul campaniei s-a terminat de săpat şi C. T., care era un om curajos, îşi făcea întotdeauna un punct de onoare ca să coboare în groapă cu lucrătorii o dată pe zi. Nu suporta înălţimile şi era foarte greu pentru el. Max nu avea nici o tulburare din cauza înălţimii aşa că era vesel să se urce şi să se coboare. Muncitorii, ca toţi arabii, nu aveau ameţeli. Se urcau şi fugeau în sus şi în jos pe drumul în spirală, îngust şi alunecos, aruncându-şi coşurile unii altora, scoţând pământul, făcând tot felul de glume, zbenguindu-se, la un pas de marginea excavaţiei.

— O, Doamne fereşte! mormăia cu dezaprobare C. T şi se apuca cu mâinile de cap, nefiind în stare sa privească în jos la ei. În curând o s-avem aici un accident mortal

Dar nimeni n-a murit acolo; toţi erau foarte siguri pe picioarele lor. Într-una din zilele noastre de repaus, am hotărât să închiriem un automobil şi să ne ducem la marele deal de la Nimrud, care fusese explorat de Layard cu vreo sută de ani înainte. Max a avut unele dificultăţi până am ajuns acolo, căci drumurile erau foarte proaste. Cea mai mare parte din drum trebuia străbătută peste câmpuri, iar mătcile râurilor şi canalele de irigaţie erau adesea de netrecut.

Dar până la urmă am ajuns şi am mâncat acolo, sub cerul liber. O! Şi ce loc minunat era! Apele Tigrului curgeau la o depărtare de vreun kilometru şi ceva de-acolo, iar pe marea movilă Acropolis se desprindeau din sol imense protuberante, capete din piatră asiriene, iar ceva mai departe se contura aripa enormă a unui mare duh. Era o întindere de pământ spectaculoasă, învăluită în linişte şi pătrunsă de urmele trecutului.

Mi-l amintesc pe Max spunând:

— Aici mi-ar place să sap, dar ar trebui făcut ceva pe o scară foarte mare. Ar trebui o mulţime de bani, dar dacă aş putea, acest loc l-aş alege înaintea oricărui altuia de pe întreg pământul.

A lăsat să se audă un suspin:

— Of, nu cred că se va întâmpla vreodată aşa ceva!

Şi iată, am acum, în faţa mea, cartea lui Max, „Nimrud şi vestigiile sale”. Ce bine îmi pare că marea dorinţă a inimii lui a fost împlinită. Nimrud s-a trezit din somnul său de sute de ani. Layard a început lucrările, soţul meu le-a terminat.

Max a mai descoperit şi alte taine: marele fort Shalmaneser în afara barierelor oraşului, unele palate în diferite părţi ale oraşului. Povestea cetăţii Calah, capitala militară a Asiriei, a fost şi ea dezvăluită total. Nimrudul este acum cunoscut, cu toată istoria lui, aşa cum unele din cele mai frumoase obiecte făurite vreodată de meşteri, sau mai curând i-aş numi artişti, au ajuns în muzeele lumii. Lucruri delicate din fildeş, de o frumuseţe de nemăsurat.

Am avut şi cu un rol aici, lucrând la curăţarea multora din acestea. Ca un adevărat profesionist, posedam uneltele mele favorite: o crenguţă de portocal pe post de croşet foarte fin, folosind o dată chiar şi instrumentul unui dentist, care mi l-a împrumutat sau mai curând mi l-a dat, împreună cu un borcan cu cremă pentru faţă pe care am găsit-o a fi cea mai folositoare. Cu ajutorul acesteia scoteam uşurel ţărâna din fisuri, fără ai dăuna fildeşului friabil. De aceea avea o căutare atât de mare crema mea de faţă, încât după câteva săptămâni nu mai rămăsese nimic pentru bietul meu obraz bătrân.

Era foarte palpitant, cu răbdarea, grija pe care trebuia să o ai, delicateţea ce se cerea când umblai cu obiectele acelea. Cea mai emoţionantă zi din toate, şi una din cele emoţionante zile din viaţa mea, a fost când muncitorii au dat buzna în casă, venind de la un puţ asirian pe care-l săpau şi au strigat: „Am găsit o femeie în puţ! Este o femeie în puţ!” Şi au adus, înfăşurată într-un sac, o mare cantitate de noroi.

Am avut plăcerea să o spăl de pământul acela într-un lighean foarte mare. Încetul cu încetul, a apărut capul, bine conservat de pământ, de două mii cinei sute de ani. Şi iată – un cap cafeniu deschis la culoare, cu părul negru, buzele uşurel colorate, un surâs enigmatic ca acela al fecioarelor de pe Acropole. Femeia din puţ, Mona Lisa – aşa cum stăruise directorul antichităţilor din Muzeul irakian să fie numită – îşi are acum locul ei de onoare în noul Muzeu din Bagdad, fiind unul dintre lucrurile cele mai impresionante care a fost găsit vreodată în săpături.

Erau acolo şi multe alte obiecte din fildeş, unele poate de o frumuseţe chiar mai mare decât a capului acestuia, dar nu tot atât de spectaculoase. Aşa erau plăcile ornamentate cu vaci, cu capul întors, alăptându-şi viţeii. Altele, tot din fildeş, reprezentând femei în faţa unei ferestre, privind afară, fără îndoială ca Izabela cea ticăloasă79.

Apoi două plăci minunate, înfăţişând un negru omorât de o leoaică. Bătrânul zace pe jos, eu o fâşie aurie în jurul şoldurilor, sclipiri aurii îi apar şi în păr, iar capul pare ridicat într-o stare de extaz, leoaica stând deasupra, gata să-l sfâşie. Frunze şi flori în albastru strălucitor, roşu şi aur, completează decorul. Printr-un mare noroc s-au găsit două din aceste plăci. Una se află acum la Muzeul din Bagdad, iar alta la British Museum, la Londra.

Te simţi mândru că aparţii rasei omeneşti, când vezi ce lucruri minunate au putut făuri mâinile oamenilor.

Mândria de a fi creator este un lucru extraordinar. Îmi amintesc de un tâmplar care a făcut odată un suport oribil de lemn pentru pus prosoape, la una din casele expediţiei noastre; omul se simţea dotat cu un spirit creator. Când a fost întrebat de ce-i pusese nişte picioare atât de mari, contrar indicaţiilor primite, a răspuns pe un ton de reproş:

— A trebuit să-l fac aşa pentru că aşa era foarte frumos.

Nouă ni se părea hidos, dar lui frumos şi îl crease aşa pentru că era frumos – împlinise un act de creaţie.

Oamenii pot fi răi, mai răi decât animalele, dar pot de asemenea să se înalţe către ceruri într-un extaz al creaţiei. Catedralele Angliei reprezintă monumente prin care omul venerează ceea ce este deasupra lui. Îmi place roza Tudorilor, este cred pe frontonul Capelei de la King’s College de la Cambridge, unde cioplitorul în piatră, contrar dispoziţiilor primite, a făurit în mijlocul florii chipul Madonei, pentru că socotea în sinea lui că regii Tudor au fost veneraţi prea mult şi cea în cinstea căreia se aducea slava prea puţin.

Aceasta a fost ultima campanie de lucru a doctorului Campbell-Thompson. El era mai mult un epigrafist şi, pentru el, cuvântul scris, documentele istorice prezentau mult mai mult interes decât aspectul arheologic al săpăturilor. Ca toţi epigrafiştii se aştepta întotdeauna să găsească nenumărate tăbliţe scrise.

Se făcuseră atâtea săpături la Ninive, încât era foarte greu să dai de rostul tuturor clădirilor. Pentru Max palatele nu prezentau un interes deosebit. Îl interesau, în special, săpăturile adânci ale perioadelor preistorice, pentru că se ştia prea puţin despre acestea.

Imaginase un plan, pe care l-am găsit foarte interesant, de a săpa la o movilă mică, el singur în această parte a lumii. Trebuia să fie mică pentru că ar fi fost greu de găsit banii necesari pentru lucrări, dar considera că treaba asta putea fi făcută şi, pentru că era extrem de importantă, trebuia făcută.

Deci, pe măsură ce trecea timpul, era şi mai preocupat de cele ce se realizau în săpăturile adânci din solul virgin.

Când s-a ajuns la bază, aceasta se cerceta pe o bucăţică de pământ de câţiva metri. S-au găsit doar câteva cioburi, nu multe, datorită suprafeţei reduse, şi totul provenea dintr-o perioadă de timp diferită de cele anterioare. Din acel moment Ninive a fost etichetat de jos în sus: Ninevite l, lângă solul virgin, apoi Ninevite 2, Ninevite 3, Ninevite 4 şi Ninevite 5. Ninevite 5, perioadă în care olăritul se făcea la roată, dădea la iveală vase minunate cu modele pictate şi gravate. Cele mai multe vase erau potire, decoraţiile şi modelele pictate pe acestea fiind pline de vigoare şi de farmec. Materialul în sine nu era de o calitate atât de superioară ca acel făcut poate cu câteva mii de ani mai devreme. Aveau o culoare frumoasă, asemenea caisei, o lucrătură delicată, aproape ca şi vasele greceşti smălţuite, netede şi cu decoraţii mai ales geometrice, cu un model, de obicei, cu puncte. Max spunea că erau asemenea vaselor găsite la Tell Halaf în Siria, dar acelea au fost considerate întotdeauna ca provenind dintr-o perioadă mult mai târzie şi, în orice caz, acestea erau lucrate cu mult mai multă artă.

Le-a cerut câtorva muncitori să-i aducă diferite bucăţele de oale din satele unde locuiau, pe o rază de l kilometru; vasele din unele locuri erau din perioada târzie Ninevite 5 şi, pe lângă varietăţile pictate, mai exista şi un gen foarte frumos de vase gravate, lucrate cu multă delicateţe. Mai erau apoi vase roşii şi cenuşii, dintr-o perioadă mai timpurie, şi altele cenuşii, simple şi nepictate.

Evident, una sau două din movilele mici, care acopereau regiunea până la poalele munţilor, fuseseră abandonate cu mult înainte ca oalele să fie făcute la roată şi aceste oale fine şi timpurii erau făurite cu mâna. Exista în special o movilă foarte mică, numită Arpachiyah – numai la vreo cinci kilometri est de marele cerc de la Ninive. Pe această moviliţă nu exista aproape nici o urmă mai târzie decât cioburile pictate din epoca Ninevite 2. Aceasta pare să fi fost ultima perioadă importantă.

Max a fost atras de locul acesta. L-am îndemnat să continue cercetările aici pentru că îmi plăceau atât de mult aceste vase şi mă gândeam că ar fi foarte pasionant să se afle câte ceva despre ele. Era un mare risc, a spus Max.

Trebuie să fi fost un sat foarte mic, într-adevăr, şi e greu să-ţi imaginezi că ar fi putut fi unul important, aşa că era îndoielnic că s-ar putea găsi ceva aici. Totuşi oamenii care au lucrat acele oale trebuie să fi trăit acolo. Poate că deprinderile lor erau primitive, dar nu şi vasele făurite de ei căci acestea erau de cea mai aleasă calitate. Nu puteau să le fi produs cetatea Ninive din apropiere – asemenea porţelanurilor locale Swansea şi Wedgwood, din Anglia – căci Ninive încă nu exisă când modelau ei lutul şi nu a existat câteva mii de ani după ei. Atunci pentru cine le lucrau? Era simpla dragoste de a lucra ceva frumos?

Natural, C. T. considera că Max greşea atribuind atâta importantă perioadei preistorice şi condamna toată această „agitaţie modernă” privind vasele. Numai datele istorice, spunea el, erau singurele care aveau importanţă, omul povestindu-şi istoria lui nu în cuvinte rostite, ci scrise. Într-un sens, amândoi aveau dreptate: C. T. pentru că documentele istorice erau într-adevăr revelatoare în mod unic; şi Max pentru că e nevoie, ca să afli ceva nou despre istoria omului, să foloseşti ceea ce acesta singur poate să-ţi povestească, în cazul de faţă prin ceea ce făurise cu mâinile lui. Şi eu am avut dreptate observând că oalele din acest cătun erau frumoase şi că merita să mă preocup de ele.

Aveam dreptate să mă întreb mereu: „De ce?” Pentru că oamenilor ca mine aceste întrebări le fac viaţa interesantă.

Mi-a plăcut foarte mult prima mea experienţă de a mă afla într-un loc unde se fac permanent săpături arheologice. Am îndrăgit Moşul, m-am legat foarte mult de C. T. şi de Barbara, am terminat cartea despre moartea lordului Edgware şi găsiseră în mod fericit asasinul. Când le-am făcut o vizită lui C. T. şi doamnei sale, le-am citit cu glas tare întreg manuscrisul şi le-a plăcut foarte mult. Cred că au fost singurii oameni cărora le-am citit cu adevărat un manuscris, cu excepţia familiei mele.

Nici nu-mi venea aproape să cred, când în februarie, anul următor, mă găseam împreună cu Max din nou la Moşul, stând de data asta la casa de oaspeţi. Se purtau discuţii privind săpăturile la mica noastră movilită Arpachiyah, mica noastră Arpachiyah, despre care nimănui nu-i pasase până atunci şi nu-i dăduseră nici o importanţă, dar care avea să devină un nume cunoscut în întreaga lume a arheologilor. Max reuşise să-l convingă pe John Rose, care fusese arhitect la Ur, să lucreze cu noi. Era prietenul nostru, era un minunat desenator, şi avea un fel de a vorbi liniştit şi un umor amabil pe care l-am găsit irezistibil. La început, John cam ezita să ni se alăture. Nu mai dorea să se întoarcă la Ur. Nu ştia prea bine dacă merita să continue activitatea arheologică sau să se întoarcă la arhitectură. Totuşi, aşa cum i-a arătat Max, nu era vorba de o expediţie de lungă durată. Cel mult două luni; iar de lucru nu prea era mult.

— De fapt, i-a spus Max, cu persuasiune, poţi s-o consideri ca pe o vacanţă. E o perioadă frumoasă a anului, sezonul florilor, clima e bună, fără furtuni de nisip ca la Ur, fără munţi şi dealuri. O să-ţi placă foarte mult. Va fi o odihnă perfectă.

John s-a lăsat convins.

Dar Max a adăugat:

— Un risc există, totuşi!

Era un moment delicat pentru el, căci se afla la începutul carierei. Făcuse această alegere cu de la sine putere şi de rezultat va depinde situaţia sa: va reuşi sau se va compromite.

Chiar de la început, totul a fost nefavorabil. Vremea era îngrozitoare. Ploua cu găleata, fiind aproape imposibil să te duci undeva cu automobilul, şi s-a dovedit a fi incredibil de greu să aflăm cine era proprietarul pământului pe care ne propuneam să facem săpături. Problemele privind proprietatea pământului în Orientul Mijlociu sunt întotdeauna pline de dificultăţi. Dacă se află la o distantă mai mare de oraş, atunci pământul este sub jurisdicţia unui şeic şi toate aranjamentele financiare şi de altă natură le discuţi cu el, având însă un oarecare sprijin din partea guvernului ca să-ţi acorde o anumită autoritate. Pământul înregistrat ca Tell80 – adică cel care în antichitate a fost ocupat – este proprietatea guvernului şi nu a stăpânului pământurilor. Dar mă îndoiesc că Arpachiyah, fiind o biată moviliţă pe suprafaţa solului, ar fi fost considerată astfel. Aşa că trebuia să intrăm în legătură cu proprietarul.