Agatha Georgescu

Adevăr şi magie Cronicile Wardstone 
de Joseph Delaney

Acum cîteva săptămîni am descoperit o serie de cărţi – şapte la număr, dintre care am citit pînă acum şase –, scrise de autorul britanic Joseph Delaney. Povestea se bazează, mai mult sau mai puţin, pe întîmplările din copilăria autorului. 

Personajul ce se află în centrul tuturor acţiunilor este Thomas J. Ward, fiul unui fermier şi al unei femei exotice, misterioase, cel de-al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, care este dat în ucenicie Vraciului Comitatului, John Gregory.

Joseph Delaney dă o cu totul şi cu totul altă faţă îndeletnicirii de vraci, în viziunea lui principala îndatorire fiind să înlăture Întunericul din ţinutul de care aparţine şi pe care îl serveşte, toate acţiunile petrecîndu-se în secolul al XVII-lea. 

Supus unor probe mai grele sau mai uşoare, în primele luni de ucenicie, Tom se descurcă bine, dar se împrieteneşte cu cine nu trebuie, făcînd promisiuni unei fete cu pantofi ascuţiţi, pe nume Alice, exact aşa cum Vraciul îl învăţase să nu facă. 

Aşa ajunge să o elibereze, fără să-şi dea seama, pe Mama Malkin, o vrăjitoare ţinută într-unul dintre puţurile din grădina Vraciului, şi să fie la un pas de a-şi pierde viaţa, fiind însă salvat de fata cu pantofi ascuţiţi, care îi devine cea mai apropiată prietenă.

În următoarele luni, Tom şi Vraciul pleacă la Priestown, la înmormîntarea fratelui Domnului Gregory, unde o găsesc pe Alice, acuzată de către Inchizitor de vrăjitorie şi ameninţată cu arderea pe rug. Cei doi încearcă să o salveze pe fată şi în acelaşi timp să înfrîngă Urgia, un monstru ascuns în catacombele oraşului.

În lunile ce se succed întîmplării cu Urgia, Vraciul, Tom şi Alice se duc în sudul Comitatului, la casa de iarnă a Vraciului, respectiv la casa unor prieteni de-ai lui din apropiere. Aici, Tom face cunoştinţă cu Meg Skelton, o vrăjitoare lamia de care Vraciul este îndrăgostit şi pe care o cunoaşte încă din tinereţe, dar pe care o ţine închisă în pivniţa casei lui de iarnă, pe perioada anului, iar iarna, împreună cu el şi ucenicul lui din casă, încearcă s-o facă să-şi piardă memoria şi îndeletnicirea de vrăjitoare. 

De asemenea, îl cunoaşte şi pe un fost ucenic al vraciului, necromantul Morgan, care vrea să trezească spiritul iernii, Golgoth, şi deşi îl convinge pe Tom, folosindu-se de sufletul tatălui său mort, să-i aducă o carte cu incantaţii şi chiar reuşeşte să-l invoce parţial pe Golgoth, Tom izbuteşte să scape, şi de această dată, cu ajutorul lui Alice. 

În spatele multor crime din comitat, se ascund alte secrete legate de Vraci, de familia lui Tom şi de familiile din care se trage Alice, toate avînd un punct comun, şi anume invocarea Diavolului. Toate aceste întîmplări culminează cu invocarea Diavolului, care îl urmăreşte pe Tom timp de cîteva zile, iar odată ajuns la fermă, se mai întîlneşte şi cu vrăjitoarea asasină, Grimalkin, pe care reuşeşte s-o învingă necinstit cu ajutorul unei şmecherii pe care nici mama, nici magistrul său nu ar fi acceptat-o vreodată. 

În următoarele luni, Vraciul îl trimite pe Tom să studieze cu un alt vraci, Bill Arkwright, care, deşi are metode mai dure de lucru, reuşeşte să-l înveţe pe Tom multe lucruri importante, mai ales să înoate şi să lupte, aflîndu-se în ţinutul vrăjitoarelor de apă. 

Dar Diavolul are un scop sigur – să-l învingă pe Tom, pentru a cîştiga stăpînirea lumii. Mama lui Tom însă îl priponeşte să nu-l poată omorî, aşa că Diavolul o trimite pe Morwena, fiica sa, după el. Aceasta încearcă, de mai multe ori, să-l ucidă pe Tom, şi de asemenea pe Vraci şi pe Alice, dar nu reuşeşte, prinzîndu-l doar pe Bill Arkwright. 

Împletind realul şi irealul, Joseph Delaney realizează în această serie de cărţi echilibrul dintre bine şi rău, lumină şi întuneric, un echilibru precar, ce este exprimat prin alianţele sau rivalităţile dintre vraci, vrăjitoare, zeităţi şi Diavol, în cele din urmă dovedindu-se că Întunericul are întotdeauna şi o parte luminată, fie că unii vor să creadă asta sau nu. 

Deşi la început cărţile mi s-au părut puţin „trase de păr“, fiind fragmentate întîmplările în aşa fel încît cititorul clasic să-şi dorească să le citească, am ajuns să fiu fascinată de micile lucruri simple care ori le fac viaţa grea eroilor cărţii, ori îi ajută, dar care întotdeauna decid soarta tuturor. 

Cred că este o lectură de vacanţă minunată şi îi îndrum şi pe alţii să citească aceste cărţi, căci vor fi uimiţi de cît de mult adevăr poate fi ascuns în întîmplările magice şi ireale.  

Agatha Cristiana GEORGESCU, clasa a VII-a, Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes“, Bucureşti

Amintirile unui înger păzitor
Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

M-am trezit căzând fără să ştiu de ce. Era totuşi o cădere lină, împietată doar de câte un nor pufos. Câte o pană din aripile mele plutea, atingând din când în când marginile norilor răzleţi.

Părul îmi zbura în zeci de direcţii, mâinile încercau să se menţină într-o linie dreaptă, imposibilă, iar picioarele goale răscoleau cerul în mici cercuri, de parcă ar fi încercat să înoate.

Speram că nu cădeam din cer pentru a avea grijă de un alt copil, al cărui înger păzitor îl părăsise din nu se ştie ce motive. Ultimul ajunsese un adult mediocru, fără soţie, copii sau o slujbă decentă, foarte aproape de închisoare, scăpat doar datorită mie de proces în ultimele două luni de viaţă, înainte de a muri într-un tragic accident de maşină.

Cine ştia atunci, că aveam să întâlnesc cel mai frumos şi bine-crescut copil pe care aş fi putut să-l cunosc vreodată.

Era o dimineaţa blândă de toamnă, cu frunzele colorate în culori calde, cu aburi de cafea răsuciţi în aerul curat al verandelor, cu căţei blănoşi alergând şi tulburând apa prin băltoacele apărute după ploaie ori sărind prin grămezile de frunze uscate, îngălbenite şi pătate precum mâinile unei bunicuţe. O dimineaţă asemănătoare cu cea în care mă născusem eu, demult, demult.

În faţa mea era o casă cu pereţii de culoarea piersicii, poate un pic mai închişi datorită trecerii vremii peste ei, cu ferestre mari de sticlă acoperite de perdele din materiale fluide în culori calde precum cele ale toamnei, cu o uşă mare din lemn de brad având câteva linii simple sculptate în ea, o casă cu mansardă, cu un garaj încăpător şi cu trei feţe fericite la una dintre ferestre.

Locuitorilor ei li se născuse cel de-al doilea fiu cu câteva luni în urmă.

M-am uitat la feţele luminoase ale părinţilor şi la faţa primului lor fiu. Erau cu siguranţă fericiţi să aibă încă un copil pe care aveau să-l crească înconjurat de dragoste şi căldură.

Copilul era mic, cam de vreo patru-cinci luni, cu părul scurt, castaniu închis, moale, cu ochi căprui strălucitori şi blânzi, cu gura mică, rotundă şi cu pielea deschisă la culoare, dar cu o tentă caldă. Strălucea tot de bucurie ascultându-şi tatăl, cu care semăna leit, cântând la o chitară veche de când lumea şi simţind mirosul dulce al prăjiturilor puse la cuptor de femeia roşcată, cu ochi verzi precum smaraldele, ce-i era mamă. Fratele său mai mare era cel mai ciudat frate pe care-l văzusem vreodată: nu era supărat că-i va fi luat locul de vedetă a familiei, ba era chiar încântat peste măsură de noul frate.

Se părea că o să am treabă uşoară de acum încolo.

Mi-am luat rolul de înger păzitor în primire. Am trecut prin uşa de la intrare şi apoi prin peretele sufrageriei. Am ajuns în încăperea mare cu canapea roşie în mijloc ce era plină de oameni. Doi, trecuţi de prima tinereţe îl alintau pe cel mic din leagăn alături de cei doi părinţi ce-i cântau duios. Fratele mai mare stătea de vorbă cu un băiat de vârsta lui ce-şi ţinea de mână sora mai mică. Pe canapea o femeie stătea alături de soţul ei ţinându-şi copilul în braţe iar în faţa ei o domnişoară o servea cu ceai şi prăjiturele, uitându-se cu drag la logodnicul ei ce cânta la pianul vechi dintr-un colţ al camerei.

M-am dus la capătâiul pătuţului şi de atunci, niciodată nu m-am mai putut despărţi de pruncul pe care l-am îndrăgit cel mai mult de când am devenit înger păzitor.

I-am fost alături mereu şi am vegheat asupra lui, fără a interveni în propriile decizii.

I-am fost alături când a spus primele cuvinte, când a făcut primii paşi, când a învăţat să scrie şi să citească sau când a învăţat să cânte la pian şi la chitară. I-am fost alături când a terminat şcoala primară, gimnaziul, liceul şi facultatea. I-am fost alături chiar şi când şi-a găsit femeia potrivită ce i-a devenit soţie.

Ajunsese nu numai un bun muzician, care purta tradiţia familiei mai departe, un scriitor de succes, dar şi un om şi un soţ minunat.

Mi-am dat seama că se apropia ziua în care aveam să fiu pentru ultima dată alături de copilul pe care îl îndrăgisem din prima clipă. Era deja luna mai.

Cu greu aş fi putut să-l părăsesc după douăzeci şi cinci de ani, dar se părea că aşa trebuie să fie.

***
Mi-am deschis aripile larg, fără prea mare tragere de inimă şi m-am întors, printre norii albi în casa Tatălui meu. Am continuat să-l privesc de departe, din cer, dar îmi era atât de dor de el.

Într-o zi, sătulă să mai privesc de sus viaţa copilului căruia i-am fost alături atâţia ani, m-am dus la Tatăl ceresc să-l întreb ce trebuie să fac.

- Bună ziua, draga mea.

- Sărut mâna, Doamne. Am o problemă.

- Îţi ştiu problema. Ştii singură ce trebuie să faci. Nu trebuie să mă întrebi pe mine despre rezolvare, Eu trebuie doar să-ţi dau acceptul.

- Deci, mă pot întoarce, Doamne?

- Da, cu siguranţă că da. Ştiu cât îţi doreşti asta, aşa că te las să te întorci pe pământ.

- Dar cum, Tată?

- Vei vedea ...

***

Şi atunci m-am născut din nou, în luna mai, lună de primăvară încărcată de flori şi soare. M-am trezit mică, în braţele acelui copil, devenit azi adult, atât de îndrăgit şi de care am avut atâta grijă. Am renăscut pentru a fi alături de el încă o viaţă, aducându-i azi eu bucurie în suflet şi atâta fericire în priviri.

Pe veranda împletită din flori în zeci de culori, stăm fericiţi toţi trei, ascultând vântul şi păsările ce şopteau tuturor povestea noastră.

Trimisa la revista Dilematix – nepublicata

Publicata in Republica artelor- Cititor de proza