Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,56 Mb.
səhifə29/60
tarix06.01.2019
ölçüsü2,56 Mb.
#90642
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   60

Chiar din primele ore trebuia definită linia politică a revoltei, care va să zică a existenţei sau nonexistenţei ei. Oare trebuia să pornească încotro chemau acele inocente manifeste scrise deasupra coloanelor de ziar: „Băieţi, loviţi-i pe cekişti”?

Abia ieşit din închisoare şi numaidecât – prin forţa împrejurărilor, prin perspicacitatea-i de militar, prin sfaturile prietenilor ori dintr-o pornire interioară – ajungând să ia conducerea, Kapiton Ivanovici Kuzneţov a luat de la început partea şi a adoptat modul de a vedea lucrurile al puţin numeroşilor comunişti-ortodocşi, izolaţi la Kengliir: „Să se pună capăt acestor plăsmuiri (manifestele), să se pună capăt spiritului antisovietic şi contrarevoluţionar al celor care vor să profite de evenimentele noastre!” (Citez aceste expresii după însemnările unui alt membru al Comisiei – A. F. Makeev, referitoare la o convorbire restrânsă desfăşurată în magazia de îmbrăcăminte a lui Piotr Akoev. Ortodocşii îi făceau semne lui Kuzneţov. „Pentru aceste manifeste o să ne alegem toţi cu noi condamnări”.)

Chiar din primele ceasuri, era încă noapte, făcând ocolul tuturor barăcilor şi vorbind până a răguşit, pe urmă, dimineaţa, la adunarea de la cantină şi mai târziu încă de vreo câteva ori, colonelul Kuzneţov, întâlnind stări de spirit extreme şi îhdârjirea unor existenţe într-atât călcate în picioare, încât păreau că nu mai au nimic de pierdut, repeta şi tot repeta neobosit:

— Antisovietismul ar fi moartea noastră. Dacă noi, acum, ieşim înainte cu lozinci antisovietice, ne vor strivi neîntârziat. Ei doar atâta aşteaptă – un pretext ca să ne strivească. Aceste manifeste le vor da justificarea deplină ca sa deschidă focul asupra noastră. Salvarea noastră constă în loialitate. Trebuie să stăm de vorbă cu reprezentanţii de la Moscova aşa cum se cuvine unor cetăţeni sovietici!

Şi pe urmă ceva mai tare: „Nu voi admite o astfel de atitudine din partea anumitor provocatori!” (De altminteri, în vreme ce el ţinea aceste discursuri, pe vagonaşe destule perechi se sărutau zgomotos. Nu prea ascultau cu atenţie discursurile lui.)

Asta este ca şi când trenul nu te-ar duce în direcţia în care doreşti şi te-ai decis să sari din el – trebuie să sari în direcţia mersului, nu în direcţia opusă, în aceasta constă inerţia istoriei. Nici pe departe nu voiau toţi aşa ceva, dar raţiunea acestei lumi a fost numaidecât înţeleasă şi a biruit. Foarte repede prin lagăr au fost atârnate lozinci de mari dimensiuni, care puteau fi citite cu uşurinţă din turnuri şi de la posturile de gardă: „Trăiască Constituţia Sovietică!”! – - „Trăiască Prezidiul Comitetului Central!”,: -. – „Trăiască puterea sovietică!”

Deşi pentru majoritatea deţinuţilor din Kenghir era absolut limpede că milioanele de acţiuni represive, mai îndepărtate sau mai apropiate, au avut loc sub soarele mlăştinos al acestei consitituţii şi aprobate de acest Birou Politic, lor nu le mai rămăsese altceva decât să scrie – trăiască această constituţie şi Acest Birou Politic. Iar acum, recitind lozincile, deţinuţii rebeli au simţit sub picioare tăria legalităţii şi au început să se liniştească: mişcarea lor nu era lipsită de orice speranţă.

Deasupra cantinei, unde tocmai avuseseră loc alegerile, a fost înălţat un drapel, care putea fi văzut de întregul orăşel. A fluturat acolo multă vreme: fond alb, bordură neagră, în mijloc – o cruce roşie. Conform codului maritim internaţional acest cod semnifica: „Naufragiu. Femei şi copii la bord.” ’ în Comisie au fost aleşi vreo doisprezece oameni în frunte cu Kuzneţov. Comisia s-a specializat numaidecât şi a creat subcomisii:

— Agitaţie şi propagandă (condusă de lituanianul Knopkus, un pedepsit disciplinar venit din Norilsk după revolta care a avut loc acolo), t:

— Viaţa cotidiană şi gospodărire.

— Alimentaţie.

— Securitate internă (Gleb Slucenkov), ’.”.’.’

— Militară şi

— Tehnică, pesemne cea mai uimitoare în acest guvern de lagăr. Fostului maior Makeev i s-au încredinţat contactele cu conducerea lagărului. Din componenţa comisiei făcea parte şi un vătaf de hoţi, conducea şi el ceva Erau şi femei (evident: Şahnovskaia, economist, membră de partid, deja căruntă; Suprim, o învăţătoare din teritoriile subcarpatice, Liuba Ber-şadskaia).

Or fi intrat oare în această Comisie principalii şi adevăraţii inspiratori ai răscoalei? Fără îndoială – nu. Centrele, mai cu seamă cel ucrainean (în tot lagărul, ruşii nu erau mai mulţi de un sfert), continuau de bună seamă să existe de sine stătător. Mihail Keller, un partizan ucrainean, care din 1941 a luptat când împotriva nemţilor, când împotriva sovieticilor, iar în Kenghir a înjunghiat public un turnător, participa la şedinţe ca observator tăcut din partea celuilalt stat-major.

Comisia lucra deschis în cancelaria lagărului femeilor, dar subcomisia militară şi-a stabilit comandamentul (statul-major de campanie) în baia lagărului nr. 2. Subcomisiile s-au apucat de lucru. Primele zile au fost, în special, pline de însufleţire: totul trebuia născocit şi pus la punct.

Întâi şi-ntâi, trebuiau să se consolideze. (Makeev, care se aştepta la o inevitabilă intervenţie militară, era împotriva creării oricărei apărări. O susţineau insistent Slucenkov şi Knopkus.) Se adunaseră multe cărămizi de chirpici de la spărturile largi efectuate în zidurile interioare. Din acest chirpici au construit baricade vizavi de toate posturile de gardă, toate ieşirile în afară (şi intrările din afară), care rămăseseră în puterea trapelor de gardă şi indiferent care, în orice clipă, putea să se deschidă şi să lase să intre detaşamentele de pedeapsă. La intendenţă s-au găsit din belşug bobine de sârmă ghimpată. Din ea au confecţionat spirale şi le-au aruncat în direcţiile ameninţate. N-au scăpat din vedere să pună din loc în loc tăbliţe cu inscripţii: „Atenţie! Minat!”. 229

Asta a fost una dintre primele iniţiative ale Subcomisiei tehnice, în junii lucrărilor subcomisiei s-a creat o atmosferă de mare mister. La intendenţă, Subcomisia tehnică a amenajat nişte încăperi secrete, deasupra intrărilor cărora au desenat un craniu, două oase încrucişate şi au scris: „Tensiune 100 000 de volţi”. În aceste încăperi aveau acces doar câţiva oameni care lucrau acolo. Nici măcar deţinuţii nu ştiau cu ce se ocupă Subcomisia tehnică. Foarte curând s-a răspândit zvonul că pregăteşte o armă secretă în domeniul chimiei. Cum şi zekii, şi stăpânii ştiau prea bine ce ingineri valoroşi se aflau aici, în lagăr, n-a fost greu să se împrăştie convingerea superstiţioasă că ei pot orice, şi chiar să inventeze o astfel de armă care nici la Moscova n-a fost inventată. Atunci de ce să nu facă nişte prăpădite de mine, folosind reactivii găsiţi în magaziile intendenţei? Aşa că tăbliţele „Minat” erau luate în serios.

A mai fost născocită încă o armă: lăzi cu sticlă pisată la intrare în fiecare baracă (ca să arunce trăgătorilor cu automate în ochi).

Toate brigăzile s-au postat aşa cum au fost, dar au început să se numească plutoane, barăcile – detaşamente, şi au fost desemnaţi comandanţii de detaşamente, subordonaţi Subcomisiei militare. Comandantul gărzilor a devenit Mihail Keller. Conform unui grafic exact, toate locurile ameninţate erau ocupate de pichete, întărite pe timp de noapte. Luând în consideraţie acea trăsătură a psihologiei bărbăteşti că de faţă cu o femeie bărbatul n-o să dea bir cu fugiţii şi, în general, toţi se vor arăta mai viteji, au fost alcătuite pichete mixte. Iar în Kenghir erau multe femei care erau nu doar bune de gură, dar şi curajoase, în special printre ucrainence, care în lagărul femeilor constituiau majoritatea.

Fără să mai aştepte bunul plac al stăpânului, au început să scoată zăbrelele de la ferestrele barăcilor. Primele două zile până ce patronii şi-au dat seama şi au deconectat reţeaua electrică a lagărului, la intendenţă încă au funcţionat maşinile, şi din barele zăbrelelor au confecţionat o mulţime de lănci, rotun-jindu-le şi ascuţindu-le la capete. În general fierăria şi strungarii, în aceste prime zile, au confecţionat fără întrerupere arme: cuţite, halebarde – baltage şi săbii, care erau îndrăgite în special de hoţi (la minere atârnaseră ciucuri din piele colorată). Unii au fost văzuţi purtând ghioage.

Cu lăncile pe umăr, pichetele se duceau să-şi ocupe posturile de noapte. Şi plutoanele de femei, care veneau pe timpul nopţii în zona bărbaţilor, în camerele repartizate lor, pentru ca la cea dinţii alarmă să iasă buluc înaintea atacatorilor (exista presupunerea naivă că ucigaşii se vor jena să atace femeile), mergeau cu lăncile ridicate, semănând cu nişte arici.

Toate acestea n-ar fi fost posibile, totul s-ar fi năruit sub povara bătăii de joc sau a desfrâului, dacă n-ar fi fost învăluit în aerai sever şi pur al revoltei. Lăncile şi săbiile erau pentru secolul nostru nişte jucării, dar pentru aceşti oameni închisoarea din trecut şi închisoarea din viitor nu erau o jucărie. Lăncile erau nişte jucării, dar ele fuseseră trimise de soartă: cea dintâi posibilitate de a-ţi apăra libertatea. În aerul puritan de la începutul unei revoluţii, când prezenţa femeii pe baricadă devine, de asemenea, o armă, bărbaţii şi femeile de aici au rămas demni, şi-au purtat cu demnitate lăncile îndreptate cu vârful spre cer.

Dacă în aceste zile cineva se bizuia pe senzualitatea primară, aceştia erau stăpânii cu epoleţi albaştri de dincolo de zonă. Ei socoteau că, lăsaţi de capul lor o săptămână, deţinuţii se vor sufoca în desfrâu. Şi chiar aşa prezentau locuitorilor orăşelului, că deţinuţii s-au revoltat pentru dezmăţ. (Fireşte, ce altceva putea să le lipsească deţinuţilor, care de altfel duceau o viaţă îndestulată?)*

Conducerea lagărului conta mai ales pe faptul că hoţii vor încerca să violeze femeile, politicii vor sări în ajutorul lor, şi astfel va începe măcelul. Dar şi aici s-au înşelat psihologii MVD! Şi asta merită uimirea noastră. Toţi atestă că hoţii s-au comportat ca oamenii, dar nu în sensul lor, tradiţional, al cuvântului, ci în al nostru. Drept răspuns – politicii şi femeile înseşi se purtau faţă de ei evident prietenos, cu încredere. Iar ce era ascuns dincolo de asta -nu ne priveşte. Poate că hoţii aveau tot timpul dinaintea ochilor victimele lor însângerate din prima duminică.

Dacă rebeliunii din Kenghir i se poate atribui o anumită forţă, această forţă era aceea oferită de unitate.

Hoţii nu s-au atins nici de magazia de alimente, ceea ce pentru cunoscători nu este mai puţin uluitor. Deşi în magazie erau alimente pentru mai multe luni, Comisia, consfătuindu-se, a hotărât să menţină normele de mai înainte la pâine şi la merinde. Teama supuşilor de a muica prea mult din proviziile statului, ca să nu fie apoi acuzaţi de risipă şi delapidare! Ca şi cum statul nu era dator deţinuţilor pentru atâţia ani de înfometare! Şi să vedeţi ce întorsătură, aproape comică: toată conducerea lagărului, rămasă în afara zonei, trebuia să fie aprovizionată de la intendenţă, cum altfel! – Şi, la rugămintea lor, Comisia permitea intrarea la intendenţă a locotenentului-ma-jor Boltuşkin (era inofensiv, fost combatant pe front), care încărca cu regularitate alimente pentru conducere, de pildă fructe uscate, din normele calculate pentru angajaţii liberi.

Contabilitatea lagărului elibera alimente în cadrul normelor dinainte, bucătăria le primea, le gătea, dar în noua atmosferă revoluţionară, ea nu mai fura şi nu se mai prezenta solul hoţilor cu indicaţia de a pune deoparte pentru oameni. Astfel încât „oploşiţii” nu mai primeau un polonic în plus. Şi s-a văzut că, din aceeaşi normă, mâncarea era considerabil mai multă!

Şi dacă hoţii vindeau lucruri (adică din cele jefuite înainte şi în altă parte), nu veneau imediat, după obiceiul lor, să le ia îndărăt. „Acum nu-i vremea pentru asta”, ziceau ei.

Chiar şi chioşcurile ORS-ului local continuau să vândă în zone. Încasatoarei, statul-major i-a făgăduit că-i asigură securitatea. Era lăsată să intre în zonă fără supraveghetori şi aici, însoţită de două fete, dădea ocol tuturor chioşcurilor şi strângea încasările – bonurile. (Dar bonurile, fireşte, s-au terminat, şi nici stăpânii n-au mai permis aducerea altor mărfuri în zonă.)

Ei judecau evenimentele la nivelul lor.: În mâinile stăpânilor rămăseseră încă electricitatea, apa, medicamentele. De aer, cum se ştie, nu dispuneau ei. Medicamente, timp de patruzeci de zile, n-au dat în zonă de nici un fel, nici o picătură de iod, nici o pilulă. Electricitatea au deconectat-o peste vreo două-trei zile. Conducta de apă au lăsat-o în pace.

Subcomisia tehnică a început bătălia pentru lumină. Mai întâi s-au gândit să arunce cu putere peste linia de înaltă tensiune din exteriorul zidului lagărului nişte câiiige agăţate de un cablu foarte fin. – şi astfel au furat curent câteva zile, până ce cârligele-tentacule au fost descoperite şi tăiate. În vremea asta Subcomisia tehnică a izbutit să experimenteze un motor eolian şi să renunţe la el, apoi s-a apucat să monteze la intendenţă (într-un loc care să nu poată fi observat din turnuri sau din avioanele U-2, care zburau jos) o centrală hidroelectrică, ce funcţiona cu apă de la… Un robinet Un motor de la intendenţă a fost transformat în generator şi astfel au început să alimenteze reţeaua telefonică a lagărului, corpurile de iluminat ale statului-major şi… Radio-emiţătorul! În barăci luminau cu facle… Această centrală hidroelectrică unică a funcţionat până în ultima zi a rebeliunii.

La începutul revoltei, generalii veneau în zonă ca stăpânii (fireşte, nu erau prea dezinvolţi în zona propriu-zisă, se fereau). Este adevărat, nu s-a pierdut cu firea nici Kuzneţov, la cele dintâi tratative a ordonat să fie aduşi de la morgă cei ucişi şi a comandat cu glas tare: „Toată lumea – capul descoperit!” Zekii şi-au descoperit capul, şi generalii, de asemenea, au trebuit să-şi scoată caschetele militare în faţa victimelor proprii. Dar iniţiativa a rămas de partea generalului gulagovist Bocikov. Aprobând alegerea comisiei (. „nu se poate să discuţi cu toţi deodată”), el a cerat ca delegaţii la tratative să-şi prezinte mai întâi propriul caz penal (şi Kuzneţov a început să şi-l expună pe al său îndelung şi, poate, cu plăcere); când iau cuvântul, zekiî să se ridice negreşit în picioare. Când cineva a spus: „Deţinuţii cer…”, Bocikov a obiectat cu sensibilitate: „Deţinuţii nu pot decât să roage, nu sa ceară!” Şi s-a stabilit această formulă: „Deţinuţii roagă”.

La rugăminţile deţinuţilor, Bocikov a răspuns printr-o lecţie despre construcţia socialismului, despre avântul nemaiîntâlnit al economiei naţionale, despre succesele revoluţiei chineze. Această înfigere oblică, plină de sine, a şurubului în creier, din care cauză slăbim întotdeauna şi amuţim. A venit în zonă să explice de ce folosirea armelor de către gardă a fost corectă (curând vor declara că de fapt nu s-a tras asupra zonei, asta-i o minciună de-a bandiţilor, şi nici bătăi n-au fost). El s-a arătat pur şi simplu uimit că ei îndrăznesc să-l roage să încalce „instrucţiunile privind detenţia în locuri diferite a ze-ka ze-ka”. (Aşa vorbesc ei de instrucţiunile lor, ca şi cum acestea ar fi nişte legi care există dintotdeauna, dinaintea începutului începuturilor.)

Curând au aterizat cu nişte „Douglas” -uri nişte generali noi şi mai importanţi: Dolghih (pe atunci parcă şeful GULag-ului) şi Egorov (ministru adjunct al MVD al URSS). A fost convocată o adunare la cantină, unde s-au adunat aproape două mii de deţinuţi. Kuzneţov a dat comanda: „Atenţie! Ridicaţi-vă! Drepţi!” Şi, cu respect, i-a invitat pe generali să ia loc în prezidiu, iar el, ca subordonat, a rămas deoparte, în picioare. (Cu totul altfel s-a comportat Slucenkov. Când careva dintre generali s-a scăpat, pomenind de duşmanii de aici, Slucenkov le-a răspuns tare cu vocea lui sonoră: „Dar care dintre voi nu s-a dovedit duşman? Lagoda – duşman, Ejov – duşman, Abakumov – duşman, Beria – duşman. De unde ştim noi că Kruglov este mai bun?)

Makeev, judecând după însemnările lui, a redactat un proiect de acord, conform căruia conducerea lagărului ar fi promis să nu transfere pe nimeni şi să nu aplice nimănui represalii, să nu deschidă anchete, în schimb zekii consimţeau să iasă neîntârziat la lucru, însă când el şi adepţii lui au pornit din baracă în baracă şi au propus să fie acceptat proiectul, zekii i-au ocărât, numindu-i „comsomolişti chelboşi”, „dăbilari” şi „slugoi ai cekiştilor”. Deosebit de ostil au fost primiţi în lagărul femeilor, pentru zeki era mai mult decât inacceptabil să consimtă acum la separarea zonei femeilor de zona bărbaţilor, (înfuriat, Makeev le răspundea astfel celor ce îi obiectau: „Dacă ai ciupit-o pe Paraska de ţâţe, crezi că s-a isprăvit cu puterea sovietică? Puterea sovietică, oricum, îşi impune punctul de vedere!”)

Zilele se scurgeau. Fără să-şi ia ochii de la zonă – ochii soldaţilor din turnurile de pază, ai supraveghetorilor – tot de acolo (supraveghetorii, fiindcă îi cunoşteau pe zeki la faţă, trebuiau să-i recunoască şi să memoreze ce face fiecare) – generalii au trebuit să conchidă cu amărăciune că în zonă nu există nici masacre, nici progromuri, nici violenţe, lagărul nu se prăbuşeşte, şi nu există nici un motiv să ceară ajutorul trupelor.

Lagărul era în picioare, şi tratativele şi-au schimbat caracterul. Epoleţii aurii continuau să meargă, în diverse combinaţii, în zonă pentru a discuta şi a convinge, îi lăsau pe toţi să intre, dar pentru asta toţi trebuiau să ţină în mâhă un steag alb, iar după postul de gardă al intendenţei, acum intrarea principală în lagăr, înainte de baricadă să suporte o percheziţie, timp în care o fetişcană ucraineancă în pufoaică pipăia buzunarele generalilor, să se convingă că n-au pistoale sau grenade, în schimb, statul-major al rebelilor le garanta securitatea personală…!

Generalii erau conduşi acolo unde se putea (fireşte, nu prin zona secretă a intendenţei), şi îi lăsau să discute cu zekii şi convocau adunări mari în filialele lagărului. Cu epoleţii lor strălucitori, stăpânii se aşezau şi aici în prezidiu ca şi înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi îhtâmplat Deţinuţii îşi desemnau oratorii lor. Dar cât de greu le era să vorbească! Nu doar pentru că prin acest cuvânt fiecare îşi scria viitoarea sentinţă, ci şi pentru că prea erau diferite cunoştinţele şi reprezentările despre adevăr ale cenuşiilor şi ale albaştrilor, şi aproape cu nimic nu puteai să răzbeşti şi să luminezi aceste matahale burduhănoase şi prospere, aceste capete lucioase ca nişte pepeni. Se pare că i-a supărat foarte tare un bătrân muncitor din Leningrad, comunist şi participant la revoluţie. El i-a întrebat ce fel de comunism va fi ăsta, dacă ofiţerii pasc la intendenţă, din plumbul furat de la fabrica de îmbogăţire a minereurilor pun să li se facă alice pentru braconaj; dacă grădinile lor de zarzavat sunt lucrate de puşcăriaşi; dacă pentru şeful lagărului, când se spală la baie, se aştern covoare şi cântă orchestra?

Pentru a stârni mai puţine asemenea strigăte ilogice, aceste convorbiri luau şi forma unor tratative directe după cel mai înalt model diplomatic: în iunie, în zona femeilor, într-o zi, a fost adusă de la cantină o masă lungă de o parte a căreia, pe bancă, s-au aşezat epoleţii aurii, iar în spatele lor, în picioare, soldaţii cu automate, admişi pentru a-i păzi. De cealaltă parte a mesei s-au aşezat membrii Comisiei, şi aveau şi ei gardă: stătea foarte serios, înarmată cu săbii, lănci şi praştii. Mai departe se îmbulzeau zekii, să asculte ce se discuta la consfătuire, şi să strige în semn de aprobare sau nu. (Pe masă se aflau pentru trataţie castraveţi proaspeţi, aduşi de la sera intendenţei, şi cvas – de la bucătărie. Epoleţii aurii ronţăiau castraveţi fără să se jeneze…)

Şi a mai avut loc o consfătuire, s-ar zice secretă, a Comisiei lagărului cu cinci generali MVD în căsuţa de la postul de gardă al filialei 3.

Revendicările-rugăminţi ale rebelilor fuseseră formulate încă din primele două zile şi acum erau repetate la nesfârşit:

— Să fie pedepsit ucigaşul evanghelistului;

— Să fie pedepsiţi toţi cei vinovaţi de crimele săvârşite de duminică până luni la intendenţă;

— Să fie pedepsiţi cei ce au bătut femei;

— Să fie readuşi în lagăr acei camarazi care, pentru grevă, au fost trimişi ilegal în puşcării închise.

— Să nu se mai aplice numerele, să nu se mai pună zăbrele la barăci, să nu se mai încuie barăcile; „

— Să nu se mai refacă zidurile interioare între filialele lagărului;

— Ziua de lucru de opt ore, precum muncitorii liberi;

— Sporirea retribuţiei pentru muncă (nu s-a pus problema egalităţii cu muncitorii liberi);

— Corespondenţă liberă cu rudele şi uneori vizite; >; „’; ’

— Revizuirea dosarelor judiciare.

Şi cu toate că niciuna dintre revendicări nu zguduia orânduirea din temelii şi nu contravenea constituţiei (iar multe nu ar fi fost decât o revenire la vechea situaţie), stăpânilor le era imposibil să accepte chiar şi pe cea mai mică dintre ele, fiindcă aceste cefe grase şi tunse, aceste chelii şi chipie se dezvăţaseră demult să-şi recunoască greşeala sau vina. Şi adevărul era pentru ei dezgustător şi de nerecunoscut dacă nu se manifesta în instrucţiunile secrete ale instanţelor superioare, ci ieşea din gura norodului prost.

Totuşi acest asediu prelungit al celor opt mii de oameni arunca o pată asupra reputaţiei generalilor, putea să dăuneze carierei lor, astfel încât ei făgăduiau. Făgăduiau că aceste revendicări, aproape toate, pot fi îndeplinite, doar că, iată (pentru verosimilitate) va fi greu să lase deschisă zona femeilor, asta nu se cuvine (de parcă în ITL, douăzeci de ani, a fost altfel), dar că vom mai vedea, vom reflecta, s-ar putea organiza nişte întâlniri. Iată însă că generalii au fost numaidecât de acord să înceapă în zonă activitatea comisiei de anchetă (privind circumstanţele în care s-a deschis focul asupra deţinuţilor). (Dar Slucenkov şi-a dat seama de intenţiile lor şi a insistat să nu se întâmple ca sub pretextul mărturiilor, turnătorii să profite şi să-şi facă denunţurile despre tot ce se petrece în zonă.) Revizuirea dosarelor? Desigur, şi dosarele Vor fi revizuite, doar că trebuie să mai aştepte, însă ce nu mai suportă câtuşi de puţin amânare – este ieşirea la lucru: trebuie să ieşiţi la lucru, la lucru, la lucru!

Dar zekii cunoşteau asta: împărţirea pe coloane, apoi aşezarea la pământ sub ameninţarea armelor şi arestarea instigatorilor!

Nu, au răspuns ei din partea cealaltă a mesei şi de la tribună. Nu! Au răspuns din mulţime. Direcţia Steplag-ului a avut o atitudine provocatoare! Nu avem încredere în conducerea Steplag-ului! Nu avem încredere în MVD!

— Nici în MVD nu aveţi încredere? A întrebat ministrul adjunct, ştergându-şi fruntea uluit că aude asemenea vorbe rebele. Da cine v-a inspirat atâta ură faţă de MVD?

Mister.

— Un membru al Prezidiului CE! Să vină un membru al Prezidiului CE! Atunci vom avea încredere! Strigau zekii.



— Luaţi seama! Ameninţau generalii. O să fie mai rău.

Atunci s-a ridicat Kuzneţov. El vorbea curgător, uşor, şi avea o ţinută demnă, mândră.

— Dacă veţi intra în zonă cu arme, i-a prevenit el, nu uitaţi că jumătate dintre oamenii care se află aici au luat Berlinul. Or să le vină de hac şi armelor voastre!

Kapiton Kuzneţov! Un viitor istoric al revoltei din Kenghir ni-l va explica pe acest om. Cum a considerat el şi cum a îndurat propria arestare? În ce situaţie îşi reprezenta el propriul dosar judiciar? De multă vreme ceruse revizuirea, dacă tocmai în zilele rebeliunii îi sosise de la Moscova eliberarea (se pare şi reabilitarea)? Era oare doar mândria de militar profesionist care îl făcea să ţină lagărul răsculat într-o asemenea ordine? A luat conducerea mişcării doar pentru că a fost cucerit de ea? (Eu resping această presupunere.) Ori, cunoscându-şi talentul de comandant, pentru a o modera, a o aduce pe făgaş (şi să prevină răfuielile reciproce, temperându-l pe Slucenkov) şi, precum un val îmblânzit, să o pună sub cizma conducerii lagărului? (Aşa cred.) La întâlniri, la tratative şi prin intermediul unor persoane secundare avea posibilitatea să transmită călăilor tot ce voia şi să audă tot ce voiau ei să-i spună. De pildă, a avut un prilej în iunie, când l-au trimis în afara zonei pentru tratative pe descurcăreţul Markosian cu un mesaj din partea Comisiei. Oare folosea Kuziieţov astfel de prilejuri? Înclin să cred că uu. Poziţia lui putea fi independentă, mândră.


Yüklə 2,56 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin