Alexandr Soljenitin

— Nu-u! Aveam dinainte pregătit răspunsul la această întrebare. „Organizaţie” 6 nu în sensul de ansamblu de oameni, ci în sensul de sistem de măsuri promovate pe cale de stat

— Ah, da, da, în sensul acesta! Încuviinţează bucuros anchetatorul. A trecut îmi laudă povestirile de pe front, ataşate la dosar ca material de acuzare: „iii ele nu este nimic antisovietic. Dacă vreţi – luaţi-le, încercaţi să le publicaţi”. Dar cu o voce de om bolnav, aproape muribund, refuz: „Vai, nu, am uitat demult de literatură. Dacă o să mai trăiesc vreo câţiva ani, visez să mă ocup de fizică”. (Aceasta-i culoarea timpului! Uite aşa o să ne jucăm de acum cu dumneavoastră.)

Să nu plângi când eşti bătut, să plângi nebătut! Măcar ceva tot trebuie să ne dea închisoarea. Măcar ştiinţa de a sta în faţa CEKGB.

Capitolul 7

ZEKII în LIBERTATE În ACEASTĂ CARTE a existat un capitol intitulat Arestarea. Oare este necesar şi unul intitulat Eliberarea?

Căci dintre cei pe care cândva i-a trăsnit arestarea (ne vom referi numai la Cincizeci şi Opţi) nu ştiu dacă a cincea parte (ar fi bine chiar şi a opta) a avut noroc de „eliberare”.

Şi pe urmă – eliberarea! Cine nu cunoaşte acest lucru? S-a scris atât de mult în literatura universală, s-a arătat atât de mult prin filme: deschideţi-mi puşcăria, o zi cu soare, o masă de oameni care jubilează, îmbrăţişările rudelor.

Dar, sub cerul mohorât al Arhipelagului, „eliberarea” este blestemată, şi, în libertate, cerul deasupra ta va deveni şi mai mohorât. Doar prin lungimea şi încetineala ei (acum unde să se mai grăbească legea?) eliberarea se deosebeşte de fulgerai arestării, în rest, eliberarea este tot o arestare, tot o trecere chinuitoare de la o stare la alta, trecere care îfi frânge pieptul, tot rostul vieţii tale, al ideilor tale şi nu îţi făgăduieşte nimic în schimb.

Dacă arestarea este lovitura necruţătoare pe care gerul o dă unui lichid, eliberarea este dezgheţul timid dintre două genlri puternice.

Dintre două arestări.

Pentru că în această ţară după fiecare eliberare undeva trebuie să urmeze o arestare.

Intre două arestări – aceasta este eliberarea în toţi cei patruzeci de ani dinainte de Hruşciov.

Între două insule – un colac de salvare, ca să te bălăceşti de la o zonă la alta…!

De la o sonerie la cealaltă – aceasta-i durata pedepsei. De la o zonă la alta – aceasta-i eliberarea.

Paşaportul l tău măsliniu-murdar, pe care Maiakovski^ ne chema cu atâta insistenţă să-l invidiem, este murdărit de tuşul negru al articolului 39 referitor la paşapoarte. Conform lui, nu vei primi viză în nici un orăşel, nu vei fi primit să lucrezi în nici un post ca lumea, în lagăr cel puţin îţi dădeau raţia, aici – nu.

Şi în acelaşi timp – această amăgitoare libertate de deplasare…

Nu, nu „eliberaţi”, ci privaţi de exil, aşa ar trebui să se numească aceşti oameni nevinovaţi. Lipsiţi de fatalul exil binefăcător, ei nu sunt în stare să se forţeze să plece în taigaua din Krasnoiarsk sau în deserturile Kazahstanului, unde trăiesc mulţi dintre ai lor, foşti! Nu, ei se duc în inima acelei libertăţi cu Botniţă, acolo toţi îi ocolesc, şi acolo devin candidaţi marcaţi pentru o nouă arestare.

Natalia Ivanovna Stoliarova a fost eliberată din Karlag la 27 aprilie 1945. Nu era cu putinţă să plece imediat: trebuia să primească carnetul de identitate, cartelă de pâine nu avea, locuinţă – de asemenea, iar de lucru i-au propus să meargă la tăiat de copaci. După ce a mâncat cele câteva ruble, pe care prietenii din lagăr le strânseseră pentru ea, Stoliarova s-a întors în zonă, a minţit garda că se duce după lucruri (rânduielile, la ei, erau patriarhale), şi numaidecât – în fosta-i baracă! Să vezi bucurie! Prietenele au sărit în jurul ei, i-au adus zămârcă de la bucătărie (mm, ce gustoasă!), râd, o ascultă povestind despre lipsa de adăpost din libertate: nu, aici, la noi, este mai liniştit. Controlul de seară. Una în plus!… Gardianul de serviciu a ruşinat-o, dar i-a îngăduit să înnopteze în zonă până în dimineaţa de l mai, dar apoi să-şi ia tălpăşiţa!

În lagăr, Stoliarova se spetea muncind (tânără fiind, venise de la Paris în Uniunea Sovietică, foarte curând a fost arestată, şi iată a vrut să se elibereze, ca să-şi vadă Patria!). „Pentru că a muncit bine”, a fost eliberată în condiţii avantajoase: nu i s-a precizat localitatea în care trebuia să meargă. Cei care aveau o destinaţie specială, cum-necum, se aranjau totuşi: miliţia nu putea să-i alunge nicăieri. Dar Stoliarova, cu adeverinţa ei că a fost pur şi simplu eliberată, a devenit ca un câine hăituit. Miliţia nu-i dădea viză nicăieri. În familiile de la Moscova pe care le cunoştea bine o tratau cu ceai, dar nimeni nu-i propunea să rămână peste noapte. Şi ea înnopta prin gări. (Şi necazul mare nu era că, noaptea, vine miliţia şi te trezeşte, să iiu doimi, iar în zori toţi sunt alungaţi în stradă ca să măture; care dintre zekii eliberaţi, al cănii drum trecea printr-o gară mare, nu-şi aminteşte cum i se oprea inima la apropierea oricărui miliţian. Ce sever se uită! Fireşte, simte iii tine un fost zek! Numaidecât îl vei auzi: „Actele dumneavoastră!” îţi va lua adeverinţa de eliberare şi – gata, eşti din nou zek. Căci la noi drept nu există, lege nu există, şi nici om nu există, există actul. Iată, îţi va lua îndată adeverinţa – şi gata… Prin asta trecem cu toţii…) în Luga, Stoliarova a vrut să se angajeze ca tricoteză de mănuşi, nici măcar nu erau pentru muncitori, ci pentru prizonierii de război germani, însă pe lâugă că nu au primit-o, şeful a mai şi batjocorit-o în faţa tuturor: „A vrut să se strecoare în organizaţia noastră! Le cunoaştem noi tertipurile subtile! L-am citit pe ŞeiniuP (O, grasul ăsta de Şeinin! De i-ar sta ceva în gât!)

Era un cerc vicios: la serviciu nu te primesc fără viză, şi viza uu poţi s-o primeşti fără serviciu. Şi daca n-ai serviciu, n-ai nici cartelă de pâine. Foştii zeki nu ştiau rânduiala că MVD-ul era obligat să le asigure de lucru. Iar cei care ştiau, aceia se temeau să ceară: să iiu-i aresteze din nou;…, Te afli în libertate şi plângi pe săturate.

La Universitatea din Rostov, când eram încă student, era un profesor ciudat, N. A. Trifonov: capul mereu retras între umeri, mereu încordat, speriat, nu era bine să-l strigi în coridor. Pe urmă am aflat: stătuse la închisoare, şi orice strigare în coridor putea să fie din partea agenţilor operativi.,

Iar la Institutul de Medicină din Rostov, după război, un medic eliberat, considerând că a doua condamnare este inevitabilă, n-a mai stat să aştepte -s-a sinucis. Şi acela care a gustat viaţa de lagăr, care cunoaşte lagărul, poate perfect să facă această alegere. Nu este mai greu.

Sunt nenorociţi cei care s-au eliberat prea devreme. Avenir Borisov a avut norocul acesta în anul 1946. El nu s-a întors în nu ştiu ce oraş mare, ci în orăşelul său natal. Toţi vechii lui prieteni, colegi de şcoală, se căzneau să nu-l mtâlnească pe stradă, să nu se oprească (şi aceştia fuseseră combatanţi neînfricaţi!), iar dacă nu puteau nicicum să ocolească discuţia, căutau cuvinte evazive şi se retrăgeau într-o parte. Nimeni nu l-a întrebat cum a trăit în anii aceştia (deşi, se pare, ştim mai puţine lucruri despre Arhipelag, decât despre Africa Centrală. Oare vor înţelege cândva urmaşii noştri dresajul aplicat vieţii noastre libere!). Iată însă că un vechi prieten din anii studenţiei l-a invitat totuşi într-o seară, după ce s-a întunecat, la ceai. Ce atmosferă prietenească şi caldă! Pentru cel venit din îngheţ, tocmai această căldură e necesară. Avenir a rugat să i se arate vechile fotografii, prietenul i-a adus albumele. Prietenul pesemne uitase, şi a rămas uimit câud Avenir, fără să mai aştepte samovarul, s-a ridicat brusc şi a plecat. Dar ce putea face, când în toate fotografiile, în loc de chipul său, a văzut o pată de cerneală? *

Avenir, pe urmă, s-a săltat, a devenit directorul casei de copii. Aici creşteau orfanii de război, şi ei plângeau de necaz când copiii cu părinţi înstăriţi îl numeau pe directorul lor „temnicer”. (La noi nici n-ai cui să explici că temniceri erau mai degrabă părinţii lor, iar Avenir era întemniţat. Niciodată, poporul ras n-ar fi putut în secolul trecut să-şi piardă îutr-atât simţul limbii!) în anul 1943, Kartel, deşi condamnat prin articolul 58, a fost eliberat din lagăr pentru tuberculoză. Carnet de identitate deteriorat, nu se poate stabili în nici un oraş, nu poate primi nimic de lucru, moarte lentă – şi toţi s-au dat la o parte. Tocmai atunci s-a întrunit comisia militară, grabă mare, aveau nevoie de luptători. Cu o formă de tuberculoză foarte avansată, Kartel s-a declarat sănătos: dacă tot trebuie să moară, măcar să fie dintr-o lovitură şi printre egali. Şi a luptat aproape până la sfârşitul războiului. Numai în spital ochiul vigilent al Secţiei a Treia a băgat de seamă că acest soldat plin de abnegaţie este… Duşman al poporului. Iu anul 1949 a fost pus pe listă să fie arestat ca recidivist, dar l-au ajutat nişte oameni buni de la comisariatul militar.

În vremea lui Stalin, cea mai bună eliberare era să ieşi la poarta lagărului şi să rămâi acolo! Aceştia erau cunoscuţi ca lucrători şi erau angajaţi. Iar enkavediştii, întâlnindu-i pe stradă, îi priveau ca pe nişte indivizi verificaţi.

Ei, nu chiar aşa. În 1938, Prohorov-Pustover, după ce s-a eliberat, a rămas ca ingiiier-angajat liber în Bamlag. Şeful secţiei operative Rosenblit i-a spus: „Dumneata ai fost eliberat, dar ia aminte că mergi pe muche de cuţit. Cea mai mică greşeală – şi vei fi din nou un ze-ka. Pentru asta nici nu mai este

*Cinci ani mai târziu prietenul a dat vina pe nevastă: a inânjit fotografiile. Iar după încă zece ani (1961) aceasta a venit singură la Avenir, la comitetul raional al sindicatelor, să-i ceară un bilet de odihnă la Soci, El i-a dat. Ea făcea risipă de amintiri despre vechea lor prietenie.

Nevoie de judecată. Aşa că – ia seama şi să nu-ţi închipui că eşti un cetăţean liber”.

Asemenea zeki prevăzători, care au rămas pe lângă lagăr, care au ales de bunăvoie puşcăria ca variantă a libertăţii se găsesc şi astăzi cu sutele de mii în multe colţuri uitate de lume, în nişte raioane cum ar fi Nârob sau Narân. Pentru ei n-ar fi mare greutate să înceapă o nouă condamnare: totul este aici, alături.

Pe Kolâma nici nu aveau altă alegere: acolo oamenii erau ţinuţi Eliberihdu-se, Z/ekid semna pe loc un angajament voluntar: să lucreze la Dalstroi şi în continuare (pe Kolâma, să obţii permisul de întoarcere „pe continent” era mai greu decât a obţine eliberarea). Iată, de pildă, spre nenorocirea ei, N. V. Surovţeva şi-a isprăvit condamnarea. Ieri, încă mai lucra în orăşelul copiilor, avea adăpost cald, mâncare pe săturate, astăzi au trimis-o să muncească la câmp, altceva nu exista Ieri încă avea un pat şi o raţie garantate, astăzi – niciuna, nici alta, şi este nevoită să orbecăie printr-o casă năruită cu pardoseala putredă (asta pe Kolâma!). Dumnezeu să le ajute pe prietenele din orăşelul copiilor: ele îi vor „strecura” încă multă vreme raţii în libertate. „Starea de libertate este o povară!” – aşa a denumit ea noile sale impresii Doar cu vremea se va pune şi ea pe picioare şi chiar va deveni… Proprietăreasă! Iat-o, într-o fotografie, stând mândră lângă cocioaba ei, pe care nu orice câine şi-ar dori-o.

Pentru ca lectorul să nu creadă că toate acestea sunt din pricina blestematei de Kolâma, să ne deplasăm în Vorkuta şi să examinăm o baracă VGS (Construcţie Civilă Provizorie) în care trăiesc instalaţi confortabil muncitorii liberi, fireşte, proveniţi din foştii zeki.

Astfel încât eliberarea lui M. P. Lakubovici uu a fost cea mai proastă formă de eliberare: o închisoare de lângă Karagauda a fost amenajată drept casă a invalizilor (casa Tihonov), şi în această casa a invalizilor „l-au eliberat” sub supraveghere şi fără drept de deplasare.

Rudkovski, pe care nu l-au primit nicăieri la lucru („am suferit la fel ca în lagăr”), a plecat la pământurile înţelenite din Kustanai („acolo puteai să întâlneşti pe cine vrei şi pe cine nu vrei”). I. V. Şved a surzit formând garnituri de tren la Norilsk numai pe vreme de viscole; pe urmă a lucrat ca fochist câte douăsprezece ore pe zi. Dar n-are nici un act! Cei de la asigurările sociale ridică din umeri: „Prezentaţi martori”. Martorii noştri sunt morsele… 1. S. Karpunici a executat douăzeci de ani pe Kolâma, era epuizat şi bolnav. Dar, la şaizeci de ani, nu are „douăzeci şi cinci de ani de muncă în calitate de salariat” – şi adio pensie. Cu cât ai stat mai mult în lagăr cu atât eşti mai bolnav, cu atât ai mai puţină vechime în muncă şi cu atât mai puţine speranţe de pensie*.

*Astăzi şi cei de la drept comun păţesc la fel. Lui A. I. Burlaka. La comitetul raional de partid din Ananiev i-au răspuns: „Noi nu suntem secţia de cadre”, la procuratură: „Nu ne ocupăm cu aşa ceva”, la sovietul orăşenesc:. Aşteptaţi „. A umblat cinci luni fără să găsească de lucru (1964). Pe P. K. Egorov, în Novorossiisk (1965) l-au pus nuniaideeât să semneze că va părăsi oraşul în douăzeci şi patru de ore. La comitelui executiv orăşenesc le-a arătat diploma de” fruntaş în muncă”. Pe care a primit-o în lagăr şi – i-au râs în nas. Secretarul comitetului orăşenesc de partid pur şi simplu l-a dat afară. Atunci, a dat mită şi a rămas în Novorossiisk.

Căci la noi nu există, ca în Anglia, „Asociaţia pentru ajutorarea foştilor definuti”. Ţi-e şi frică să-ţi imaginezi o astfel de erezie.

Iată ce îmi scriu: „în lagăr a fost o zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în libertate – a doua”.

Dar – daţi-mi voie! De atunci parcă a răsărit soarele libertăţii, nu? Şi mâiiii s-au întins spre dezmoşteniţii sortii: „Asta nu se va repeta!” Şi, pare-se, chiar nişte lacrimi au curs de la tribunele congresului.

Jukov (din Kovrov): „Nu m-am ridicat în picioare, ci doar puţin în genunchi”. Dar: „Eticheta de fost deţinut în lagăr este mereu lipită pe fruntea noastră şi la cea dinţii reducere – noi vom fi primii”. P. G. Tihonov: „Am fost reabilitat, lucrez într-un institut de cercetări ştiinţifice, totuşi parcă lagărul continuă. Aceiaşi imbecili care au fost şefi în lagăr” sunt din nou la putere şi aici. G. F. Popov: „Orice s-ar spune, orice s-ar scrie, dar îndată ce colegii mei află că am fost puşcăriaş îmi întorc spatele parcă fără să vrea.”

Eh, la naiba! Aşa-i făcută ţara noastră a sovietelor: ca să o bagi de un stâujen în tiranie, este de ajuns doar să-ţi încrunţi sprâncenele ori să tuşeşti o dată. Ca să o scoţi de un deget spre libertate, trebuie să înjugi o sută de boi şi pe fiecare să-l îndemni cu nuiaua: „Gândeşte-te încotro tragi! Gândeşte-te încotro tragi!”

Şi formele de reabilitare? Bătrâna Ci-na primeşte o citaţie brutală: „Să vă prezentaţi mâine, orele zece dimineaţa la miliţie”. Nimic altceva! Seara, fata ei dă fuga la miliţie: „Mă tem pentru viaţa ei. Despre ce este vorba? Cum s-o pregătesc?” „Nu vă temeţi, este vorba de un lucru plăcut, reabilitarea soţului răposat.” (Dar poate că era un lucru amar? Binefăcătorilor nu le trece prin cap.)

Dacă acestea sunt formele clemenţei noastre – închipuiţi-vă formele cruzimii noastre!

Ce avalanşă de reabilitări a fost! – Dar nici ea n-a despicat fruntea de piatră a societăţii noastre infailibile! – Căci avalanşa n-a căzut acolo unde trebuie să încruntaţi sprinceana, ci unde trebuie să înjugi o mie de boi.

„Reabilitarea este o mistificare!” spun şefii de partid sincer. „Au fost reabilitaţi prea mulţi!”

Voldemar Zarin (Rostov pe Don) a făcut cincisprezece ani, după care încă opt ani a tăcut cuminte, în 1^960 s-a hotărât să povestească tovarăşilor de muncă ce rău a fost în lagăr, împotriva lui s-a deschis urmărire penală, şi un maior KGB i-a zis lui Zarin: „Reabilitarea nu înseamnă nevinovăţie, ci doar că delictele nu au fost prea mari. Dar ceva rămâne mereu!”

La Riga, în acelaşi an 1960, un colectiv de muncă unit trei luni de zile în şir l-a persecutat pe Petropavlovski deoarece a ascuns faptul că tatăl lui a fost împuşcat… În anul 1937!

Şi Komogor se întreabă nedumerit: „Cine sunt cei ce au dreptate şi cine sunt cei vinovaţi? Ce să te faci când un om de nimic începe deodată să vorbească de egalitate şi frăţie?”

După reabilitare, Markelov a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât preşedintele consiliului de asigurări pentru muncitorii din industrie, mai simplu – preşedinte al comitetului sindical al artelului său. Şi preşedintele Artelului nu riscă să-l lase pe acest ales al poporului o clipă singur în cabinetul său. Iar secretarul biroului de partid Baev, care, concomitent, „se ocupă de cadre”, pentru orice eventualitate, interceptează toată corespondenţa comitetului sindical, a lui Markelov. „Nu s-a rătăcit cumva pe la dumneavoastră o adresă referitoare la realegerea comitetelor sindicale?” „Da, parcă am văzut ceva în sensul ăsta cu vreo lună în urmă.” „Am nevoie de ea!” „Poftim, căutaţi, dar vă rog mai repede, programul e pe sfârşite.” „Da îmi este adresată mie! Mâine dimineaţă vă înapoiez dosarul!” „Da de unde, nu se poate -acesta-i un document.” Poftim, puneţi-vă în pielea acestui Markelov, să fiţi sub o jigodie ca Baev, şi salariul, şi viza să depindă de el, apoi respiraţi cu tot pieptul aerul veacului liber.

Învăţătoarea Deeva, a fost dată afară pentru „descompunere morală”: a înjosit prestigiul învăţătorului, căsătorindu-se cu… Un deţinut eliberat (căruia i-a predat lecţii în lagăr)!

Asta nu s-a întâmplat sub Stalin, asta s-a întâmplat sub Hruşciov.

Şi din tot trecutul rămânea doar o singură realitate – adeverinţa. O bucată de hârtie de 12 x 18 centimetri. Celui viu – că a fost reabilitat. Celui mort -că a murit. Data morţii – imposibil de verificat. Locul morţii – un Z mare. Diagnostic – o sută de file dacă răsfoieşti, toate cu unul singur, de serviciu*. Uneori numele martorilor (fictive).

Iar martorii adevăraţi tac, toţi tac.

Noi tăcem.

Şi de unde să afle adevărul generaţiile următoare? Totul a fost închis, bătut în cuie, urmele şterse.

„Chiar şi tineretul, se plânge Verbovski, se uită la reabilitaţi cu suspiciune şi dispreţ.”

Nu, nu tot tineretul. Majorităţii – puţin îi pasă dacă ne-au reabilitat sau nu ne-au reabilitat, dacă sunt închişi acum douăsprezece milioane sau nu sunt închişi, pentru ei este totuna. Ei să fie în libertate cu casetofoane şi fete cu coafuri zburlite.

Căci peştele nu luptă împotriva pescuitului, el doar se străduieşte să se strecoare prin ochiul năvodului.

*

Aşa cum o boală cunoscută se manifestă în mod diferit la oameni diferiţi, tot astfel şi eliberarea, dacă privim mai îndeaproape, este suportată în mod diferit de fiecare.

*Tânăra Ci-na a rugat-o pe funcţionara cam naivă să-i arate toate cele patruzeci de fişe din pachet, în toate patruzeci, cu acelaşi scris, era trecută aceeaşi boală de ficat. Se mai pot întâlni şi astfel de cazuri: „Soţul dumeavoastră (Alexandr Petrovici Malmvko-Vâsotki) a murit înainte de judecată şi de anchetă, de aceea nu poate fi reabilitat”.

Chiar fizic. Unii au depus prea multă tensiune ca să supravieţuiască, să reziste în lagăr pe toată durata condamnării. Şi au rezistat, parcă erau de oţel: zece ani de zile, fără să consume decât o fracţiune infimă din ceea ce corpul are nevoie, ei s-au spetit muncind, pe jumătate dezbrăcaţi, spărgeau piatra în ger şi nu răceau, lată însă că anii de pedeapsă au fost ispăşiţi, presiunea exterioară neomenească a dispărut, a slăbit şi tensiunea interioară. Şi pe astfel de oameni, variaţia de presiune îi distruge. Gigantul Ciulpeniov, care în cei şapte ani cât a muncit la doborâtul copacilor n-a avut nici uu guturai, în libertate a fost atins de tot felul de boli. G. A. Sorokin, „după reabilitare mi-am pierdut constant sănătatea sufletească pentru care eram atât de invidiat de tovarăşii de lagăr. Au început tot felul de nevroze, psihoze…” Igor Kaminov: „în libertate am slăbit şi am decăzut, şi mi se pare că, liber, îmi este cu mult mai greu”.

Cum spune o vorbă veche: la omul sărac nici boii nu trag. Unora, într-un singur an, le-au căzut toţi dinţii. Unul a îmbătrânit dintr-o dată. Altul, de-abia ajuns acasă, a început să slăbească, să se topească din picioare, şi a murit.

Iar alţii, numai după eliberare au reînviat. Numai acum au întinerit şi s-au îndreptat. (Eu, de pildă, şi acum încă arăt mai tânăr decât în prima fotografie din exil.) Şi, dintr-o dată, îţi dai seama cât de uşor este să trăieşti în libertate! Acolo, în Arhipelag, există o altă forţă de gravitaţie, acolo picioarele îţi sunt grele, parcă ar fi de elefant, aici – ţopăie cu acelea de vrăbiuţe. Tot ce pare celor liberi greu şi de nerezolvat, noi rezolvăm dintr-un plescăit de limbă. Fiindcă noi avem un criteriu de apreciere optimist: „A fost şi mai rău!” A fost şi mai rău, deci, acum, este foarte uşor. Şi nu ne plictisim să repetăm: a fost mai rău! A fost mai rău!

Dar noul destin al omului este şi mai categoric conturat de acel cutremur sufletesc pe care îl simte la eliberare. Acest cutremur este tare felurit. De-abia în pragul postului de gardă al lagărului începi să realizezi că laşi în spate, părăseşti, ocna-patrie. Spiritual te-ai născut aici, şi o parte tainică din sufletul tău va rămâne aici pentru totdeauna. – Picioarele te mână undeva în spaţiul fără glas, fără ecou, al lumii libere.

Lagărul pune în evidenţă caracterele umane, dar ele sunt evidenţiate şi la eliberare! Iată cum s-a despărţit de Lagărul special, în 1951, Vera Alexeevna Komeeva, pe care am mai întâlnit-o în această carte: „În spatele meu s-au închis porţile înalte de trei metri, şi nici nu-mi venea să cred că, în clipa când voi fi liberă, voi plânge. De ce?… Aveam sentimentul că îmi smulsesem inima de lângă tot ce avusesem mai scump şi drag, de lingă tovarăşii de nenorocire. Porţile s-au închis şi gata – totul s-a isprăvit. N-o să-i mai văd niciodată pe aceşti oameni, 11-0 să primesc de la ei nici o veste. Parcă am plecat pe lumea cealaltă…”

Pe lumea cealaltă… Eliberarea ca una dintre ipostazele morţii. Parcă noi ne-am eliberat?

— Noi am murit pentru o viaţă de dincolo cu totul nouă. Puţin fantomatică. Unde pipăim cu prudenţă obiectele, încercând să le recunoaştem.

Eliberarea de pe această lume nu o coiicepuserăm astfel. Noi ne-o imaginam în varianta lui Puşkin: „Şi fraţii spada vă vor da” *, însă această fericire nu este hărăzită multor generaţii de întemniţaţi.

Era o eliberare furată, nu una adevărată. Şi cuie simţea astfel se grăbea să fugă cu această frântură de libertate furată în singurătate, încă din lagăr, „aproape fiecare dintre noi, camarazii mei apropiaţi şi eu, ne spuneam: dacă Dumnezeu ne ajută să ieşim vii în libertate, nu vom locui în oraşe şi nici chiar în sate, ci undeva într-un adânc de pădure. Vom lucra ca pădurari, brigadieri silvici, în sfârşit – ciobani, şi vom fi cât mai departe de oameni, de politică, de toată această lume trecătoare” (V. V. Pospelov). La începuturile libertăţii sale, Avenir Borisov se ţinea mai tot timpul departe de oameni, se refugia în natură. „Eram în stare să îmbrăţişez şi să sărut fiecare mesteacăn, fiecare plopşor. Foşnetul frunzelor căzând (m-am eliberat toamna) mi se părea o muzică, şi mă podideau lacrimile. Puţin îmi păsa că primeam 500 grame de pâine, căci eu puteam ceasuri întregi să ascult liniştea şi să citesc cărţi. Toată munca în libertate mi se părea uşoară, simplă, zilele zburau ca orele, setea de viaţă era insaţiabilă. Şi dacă pe lume există fericire, ea îl va găsi negreşit pe fiecare zek în primul lui an de viaţă în libertate!”

Astfel de oameni multă vreme nu vor să aibă nimic: ei nu uită că averea se pierde uşor, ca mistuită de foc. Într-un mod aproape superstiţios, ei evită lucrurile noi, le poartă pe cele vechi, se aşază pe scaune rupte. Teuno şi soţia lui au avut multă vreme un soi de mobilă pe care nici să te aşezi, nici să te sprijini nu puteai, totul se clătina. „Uite aşa trăim, râdeau ei, de la o zonă la alta.” (Şi-au cumpărat alta, nouă – şi el a murit.)

L. Kopelev s-a întors la Moscova în anul 1955 şi a descoperit că: „Nu mă simt deloc bine înconjurat de oameni cu situaţie prosperă. Dintre foştii prieteni mă întâlnesc doar cu aceia care măcar nu pot fi acu/aţi de bunăstare.”

Da, omeneşte doar aceia sunt interesanţi care au renunţat să-şi aranjeze o carieră. Cei care se zbat să o facă sunt cumplit de plicticoşi.