Alexandr Soljenitin

Totuşi oamenii sunt diferiţi. Şi mulţi au simţit trecerea spre libertate într-un mod diferit (mai ales în perioada când CEKGB parcă mai închidea ochii puţin): ura! Sunt liber! Acum un singur legământ: să nu se mai repete! Acum să recuperez, să recuperez ce am pierdut!

Unii recuperează în funcţii, unii în grade (ştiinţifice sau militare), alţii în salarii şi carnete de economii (la noi se consideră că este de prost gust să vorbeşti despre aşa ceva, dar în secret oamenii numără…). Unii – în copii. Alţii… Valentin M. Mi s-a jurat în puşcărie că în libertate va recupera în domeniul – fete, şi, într-adevăr: câţiva ani în şir, ziua era la lucru, iar serile, chiar şi în cele obişnuite – cu fetele, şi mereu cu altele; dormea câte patru-cinci ceasuri, s-a scofâlcit, a îmbătrânit. Unii recuperează la mâucare, la mobilă, la îmbrăcăminte (au uitat cum ni se tăiau nasturii, cum piereau cele mai bune lucruri în vestiarele băilor). Din nou – să cumperi va deveni cea mai plăcută ocupaţie.

Şi cum să le reproşezi dacă, într-adevăr, au pierdut atâtea? Dacă li s-au tăiat din viaţă atâtea?

Corespunzător celor două moduri de receptare a libertăţii, vom întâlni două atitudini diferite faţă de trecut Tu ai trăit nişte ani cumpliţi. Pare-se, nu eşti un ucigaş sinistru, nu eşti un şarlatan murdar, atunci de ce să încerci să uiţi puşcăria şi lagărul? De ce să te ruşinezi de ele? Oare nu este mai bine să consideri că ele te-au îmbogăţit? Nu-i mai bine să te mândreşti cu ele?

Dar foarte mulţi (şi nu dintre cei slabi, nu dintre cei proşti, de la care nici nu te aştepţi) încearcă să u iţe! Să uite cât mai repede cu putinţă! Să uite absolut totul. Să uite, ca şi cum n-ar fi existat!

I. G. Wendelstein: „De obicei te străduieşti să iiu-ţi aduci aminte, este o reacţie de apărare”. Pronman: „Vă spun cinstit, n-am vrut să mă văd cu foştii deţinuţi, ca să nu îmi amintesc”. S. A. Lesovik: „După ce m-am întors din lagăr, am încercat să nu-mi amintesc trecutul. Şi, ştiţi, aproape am izbutit!” (până la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici). S. A. Boudarin (ştiu de mult că în 1945 el a stat în aceeaşi celulă de la Lubianka înaintea mea; eu mă prind să-i numesc nu numai pe colegii noştri de celulă, dar şi pe cei cu care el a stat înainte, pe care nu i-am cunoscut niciodată – şi îmi răspunde): „Eu m-am străduit să-i uit pe toţi cei cu care am stat acolo”. (După asta, fireşte, nici nu-i mai răspund.) înţeleg când cei care evită cunoştinţele vechi din lagăr sunt comunişti ortodocşi: s-au plictisit să latre unul la o sută, amintirile sunt prea dezagreabile. Şi apoi, ce nevoie au ei de acest public spurcat, fără ideologie? Cum sunt ei loialiştii, dacă uu vor să uite, să ierte, să se întoarcă la situaţia dinainte? Căci pentru asta trimiteau jalbe de patru ori pe an: aduceţi-mă înapoi! Aduceţi-mă înapoi! Eu am fost bun şi voi fi bun! * în ce constă întoarcerea pentru ei? În primul rând, în recăpătarea carnetului de partid. A statelor de serviciu. A vechimii. A meritelor.

Carnetul de partid îşi lasă adierea „. – ’.:’ Mângâind fruntea reabilitată.

Iar experienţa lagărului este acea pacoste de care trebuie să scapi cât mai repede. Parcă în experienţa de lagăr, chiar dacă o vei scutura şi spăla, se va găsi măcar un grăuncior de metal preţios?

Iată-l, de pildă, pe bătrânul bolşevic Vasiliev, din Leningrad. A făcut de două ori câte zece ani (având de fiecare dată şi câte cinci ani de botniţă^). A primit pensie personală republicană. „Am absolut tot ce-mi trebuie, înalţ slavă partidului şi poporului meu.” (Extraordinar! În felul acesta numai Iov din Biblie l-a proslăvit pe Dumnezeu pentru bube, pentru boală, pentru foamete, pentru morţi, pentru umilinţe: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!) Dar acest Vasiliev nu este un trântor, doar uu consdmator pur şi simplu: „Fac parte din comisia de luptă împotriva parazitismului”. Contribuie şi el, adică, pe măsura Puterilor lui de bătrân cârpaci la una dintre principalele ilegalităţi ale zilelor noastre. Aşadar, asta este faţa Binegmditorului [Bungânditoralui]!

Este clar de ce nici turnătorii nu sunt doritori de amintiri şi întâlniri: se tem de reproşuri şi demascări.

Dar ceilalţi? Nu se cufundă oare prea adâhe în robie? Este un legământ impus de bunăvoie ca să nu mai ajungă încă o dată unde au fost? „Să uit, ca pe un vis urât, să uit, să uit imaginile trecutului de lagăr blestemat”, zice Nastenka V., care a ajuns la puşcărie nu oricum, ci fugind, cu o rană făcută de o armă de foc. De ce filologul clasicist. A. D., care prin natura ocupaţiilor sale are de-a face cu numeroase fapte de istorie antică. – De ce şi el îşi impune „să uite totul”? Ce va înţelege atunci din toată istoria umanităţii?

Evghenia D., când mi-a povestit în 1965 despre întemniţarea ei la Lubianka în 1921 înainte de a se căsători, a adăugat: „Iar răposatului meu soţ nici nu i-am povestit despre asta, am uitat”. A uitat? A uitat să-i spună omului celui mai apropiat, cu care a trăit o viaţă? Asta înseamnă că nu ne întemniţează de ajuns!

Dar poate că nu trebuie să judecăm atât de aspru? Poate aceasta este caracteristica umanităţii medii? Căci nu degeaba au fost create proverbele: După un ceas de bucurie uiţi toate necazurile.

O poveste se uită repede, uu corp se-ngraşă repede.

Un corp care se îngraşă repede – iată ce este omul!

Prietenul şi coinculpatul meu Nikolai Vitkevici (mulţumită eforturilor noastre copilăreşti, ne-am trezit amândoi după gratii) a luat tot ce s-a întâm-plat ca pe un blestem, ca pe un eşec ruşinos al unui dobitoc. Şi s-a aruncat în ştiinţă, activitatea cea mai inofensivă pentru a parveni, în anul 1959, când Pastemak^ încă trăia, dar era hăituit din toate părţile, am început să-i vorbesc despre acest mare poet. A dat din mână plictisit: „Ce să mai vorbim de aceşti boşorogi! Mai bine ascultă cum mă lupt eu la catedra mea!” (El se luptă mereu cu cineva ca să avanseze în funcţie.) Şi tribunalul l-a preţuit la zece ani de lagăr. Oare nu era suficientă o bătaie bună cu nuiaua…?

Iată că a fost eliberat şi Grigori M-z, a fost eliberat, i s-au ridicat antecedentele penale, a fost reabilitat, i s-a înapoiat carnetul de partid (căci nu te întreabă dacă în vremea asta nu cumva ai crezut în lehova sau în Allah şi n-au cum să ştie că nici o fărâmiţă din vechile tale idei n-a mai rămas în vremea asta, ci – poftim, ia-ţi carnetul!) Şi el se întoarce din Kazahstan în oraşul său J, trece prin oraşul meu, eu ies la tren. Oare la ce se gândeşte el acum? E-e, nu cumva ţinteşte să se întoarcă la Secţia Secretă ori la Secţia Specială? Discuţia noastră a fost puţin cam distrată.

Iată-l şi pe R. Retz. În prezent este şeful unui birou administrativ, mai este şi drujinnik’. Povesteşte plin de importanţă despre viaţa lui actuală. Şi cu toate că pe cea veche nu a uitat-o – cum să uiţi optsprezece ani pe Kolâma? – Despre Kolâma povesteşte cu uscăciune şi nedumerire: oare au existat într-adevăr toate acestea? Cum au putut să existe?… El s-a spălat definitiv de trecut. El este neatins şi mulţumit de toate.

Aşa cum un hoţ abandonează furatul, tot astfel un surogat de definut politic uită. Pentru asemenea oameni lumea devine din nou comodă, nu mai înţeapă şi nu mai strânge pe nicăieri. Cum înainte li se părea că „toţi sunt la puşcărie”, acum li se pare că uu mai este nimeni, îi umple de bucurie vechiul tâlc al lui întâi Mai şi al aniversării lui Octombrie: nu mai sunt acele zile crunte când în bătaie de joc ne percheziţionau în ger şi ticseau până la refuz celulele puşcăriei lagărului. Dar de ce să ne ducem aşa de sus? Dacă ziua, la serviciu. – Capul familiei a fost lăudat de şefi, seara, acasă, este sărbătoare, e un triumf.

Doar în familie, fostul mucenic îşi îngăduie uneori să mai bombăne. Doar aici el îşi mai aminteşte uneori, că să fie mai mult mângâiat şi apreciat. Dar îndată ce a trecut pragul casei – gata, a uitat.

Dar să nu fim atât de intransigenţi. Căci asta e o însuşire general-umană: după o experienţă potrivnică, să te întorci la „eul” propriu, la multe dintre trăsăturile şi deprinderile dinainte (chit că nu erau dintre cele mai bune), în aceasta se manifestă stabilitatea personalităţii noastre, a genelor noastre. Astfel, probabil, omul n-ar mai fi fost om. Acelaşi Taraş Şevcenko, ale cărui rânduri descumpănite au fost citate, după zece ani scrie nespus de bucuros: „Nici o trăsătură a fiinţei mele interioare nu s-a modificat. Mulţumesc din tot sufletul Creatorului atotputernic că nu a îngăduit cumplitei experienţe să se atingă de convingerile mele cu ghearele ei de fier.

Dar cum procedează ca să uite? Unde se poate învăţa aşa ceva…?

„Nu! Scrie M. I. Kalini.ua. Nimic nu se uită şi nimic în viaţă nu se aranjează. Nici eu nu mă bucur că sunt aşa. Şi la serviciu se poate să fii bine văzut, şi în viaţă să-ţi meargă totul ca pe roate, dar în inimă este ceva care te roade, te roade întruna, şi o oboseală nesfârşită. Sper că nu veţi scrie despre oamenii care s-au eliberat că au uitat totul şi sunt fericiţi?”

Raisa Lazutina: „Nu trebuie să ne amintim de ceea ce a fost rău? Dar dacă uu există nimic bun de care să ne aducem aminte…?”

Tamara Prâtkova: „Am fost închisă doisprezece ani, sunt în libertate de unsprezece, dar nu pot nicicum să înţeleg: pentru ce trăim? Şi unde este dreptatea?”

De două secole Europa discută despre egalitate, iar noi suntem atât de diverşi! Ce brazde diferite lasă viaţa în inimile noastre: unul nu poate uita nimic nici după unsprezece ani, altul uită totul a doua zi…

Ivan Dobriak: „Totul a rămas în urmă, dar nu-i chiar aşa. Am fost reabilitat, dar nu-mi găsesc liniştea Rareori se întâmplă să fie vreo săptămână când pot să dorm liniştit, în rest – tot timpul visez numai zona. Te trezeşti în lacrimi, ori te trezesc cei din casă speriaţi.”

Ans Berastein şi după unsprezece ani visează numai scene din lagăr. Şi eu la fel, vreo cinci ani mă visam numai deţinut, niciodată liber, ba uneori chiar şi astăzi visez că sunt zek (şi în vis nu mă miră deloc acest lucru, mă comport Ca odinioară). L. Kopelev, la paisprezece ani de la eliberare – s-a îmbolnăvit şi numaidecât a început să aiureze din cele trăite în puşcărie*.

Şi întotdeauna nu vei găsi în limbajul nostru din somn cuvintele „cabină” şi „salon”, ci întotdeauna doar „celulă”… Şavirin: „Nu pot nici acum să privesc liniştit câinii-lup”. C r Ciulpeniov, câud merge prin pădure, nu poate pur şi simplu să respire, să se delecteze cu plimbarea: „Mă uit şi-mi zic: ce pini grozavi, au crengi puţine, uu rămân resturi la tăiere, metri cubi curaţi…”

Cum să uiţi, dacă te stabileşti în satul Milţevo, iar acolo aproape jumătate din locuitori au trecut prin lagăre, e drept, mai mulţi pentru hoţie? Dacă vii la gara din Riazan şi vezi trei uluci desprinse drn gard? Şi nimeni nu le bate la loc, ca şi când aşa trebuie să stea. Pentru că tocmai lângă acest loc opresc vagoanele cu deţinuţi – şi astăzi, şi astăzi opresc! – Iar lângă spărtura din gard trag dubele cu spatele, şi zekii sunt împinşi prin spărtura aceea (aşa este mai comod, ca zekii să nu fie duşi prin peronul de pasageri). Asociaţia unională pentru răspândirea ignoranţei8 îţi comandă o conferinţă (1957) şi te trezeşti că aceasta trebuie ţinută la ITK-2 din Riazan – colonia feminină de pe lângă închisoare. Şi tu te prezinţi la postul de gardă, şi prin vizor te priveşte un chipiu familiar, însoţit de cetăţeanul educator, treci prin curtea închisorii, şi nişte femei triste, prost îmbrăcate dau mereu cele dintâi bineţe cu o expresie slugarnică. Acum stai în cabinetul şefului secţiei politice, şi până ce el te distrează aici, ţii ştii: acolo, acum, sunt alungate din celule, sunt trezite cele care dorm, celor care se află la bucătăria individuală li se smulg gamelele din mmă – repede la conferinţă, repede! Şi iată că au umplut sala. Şi sala este umedă, şi coridoarele sunt umede, şi, probabil şi mai umede sunt celulele, şi nefericitele femei, fireşte – care muncesc din greu, tot timpul conferinţei tuşesc cu o tuse bătrânească, profundă, răsunătoare, seacă ori hârâitoare. Nu sunt îmbrăcate ca femeile, ci ca nişte caricaturi de femei, tinere – colţuroase, slabe, ca nişte babe, toate sunt istovite şi aşteaptă sfârşitul conferinţei mele. Mi-e ruşine. Cât n-aş fi dat să mă pot preface în fum şi să dispar. Ce n-aş fi dat ca în locul acestor „realizări ale ştiinţei şi tehnicii” să le strig: „Femei! Până când vor mai dura toate astea?” Ochiul meu remarcă vreo câteva proaspete, bine îmbrăcate, chiar în pulovere. Acestea sunt „oploşitele”. Iată, asupra lor să-ţi opreşti privirea şi fără să mai asculţi tuşea, poţi foarte lin să-ţi sfârşeşti cu bine conferinţa. Ele nu-şi iau ochii de la tine, ascultă foarte atente. Insă eu ştiu că ele nu ascultă cuvintele, uu de cosmos au nevoie, ci, pentru că rar au ocazia să vadă un bărbat, acum îl privesc, îl cercetează. Şi îmi imaginez că acum îmi vor lua permisul de intrare şi voi rămâne aici. Şi aceşti pereţi, aflaţi doar la câţiva metri de strada cunoscută, de cunoscuta staţie de troleibuz, îmi vor bara toată viaţa, din pereţi ei vor deveni ani. Nu, nu, voi pleca îndată! Cu un bilet de patruzeci de copeici voi merge cu

*În Occident am primit o scrisoare de la Frank Dilder din Bra/ilia, că şi acolo şi deja după treizeci, de ani de la eliberare încă mai are coşmaruri din lagăr şi mereu îl roagă pe şeful secţiei a treia (secţia operativă) să-l elibereze din regiunile transpolare.

Troleibuzul până acasă, acolo voi prânzi, şi mâncarea va fi gustoasă. Dar măcar să nu uit: ele vor rămâne toate aici. Şi vor continua să tuşească. Ani în şir.

La aniversarea arestării mele, „sărbătoresc”, pentru mine însumi, „ziua zekului”: dimineaţa tai 650 grame de pâine, pun deoparte două bucăţi de zahăr, şi tom apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prânz rog să mi se fiarbă o zămârcă şi un căuşel de casă lungă. Şi ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfârşitul zilei adun firimiturile şi le arunc în gură, ling castronul. Senzaţiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!

Am scos din lagăr şi păstrez peticele cu numerele purtate. Da parcă numai eu? Jn multe case ţi le vor arăta ca pe nişte lucruri sfinte.

Iiitr-o zi treceam pe strada Novoslobodskaia – puşcăria Butârki! „Biroul de primire a pachetelor”. Intru. E plin de femei, dar sunt şi bărbaţi. Unii îşi predau pachetele, alţii discută. Va să zică, de aici ni se expediau pachetele? Ce interesant. Cu figura cea mai nevinovată mă apropii să citesc regulamentul de primire. Dar, observându-mă cu privirea-i de vultur, de mine se apropie un plutonier botos. „Dumneata ce doreşti, cetăţene?” A simţit că nu-i vorba de un pachet, ci de o festă. Prin urmare, totuşi miros înpă a zek!

Şi vizitarea morţilor? Morţii tăi, lingă care trebuia să zaci şi tu străpuns de baionetă? A. L Olenev, de acum moşneag, s-a dus în anul 1965. Cu rucsacul şi bastonul a ajuns în vechiul orăşel sanitar de acolo – pe deal (lângă aşezarea Kerki), unde îngropau morţii. Dealul este plin de oase şi cranii, şi localnicii îi zic astăzi dealul oaselor.

Într-un oraş din nordul îndepărtat, unde jumătate de an este noapte şi jumătate de an este zi, trăieşte Galia V. Ea nu are pe nimeni în toată lumea, iar ceea ce ar trebui să se cheme „casă” este un colţ zgomotos şi murdar. Odihna, pentru ea, înseamnă să meargă cu o carte la restaurant, să ia un vin, să bea un pic, să fumeze, să „tânjească după Rusia”. Prietenii ei preferaţi sunt muzicanţii şi portarii. „Mulţi dintre cei care se întorc de acolo îşi ascund trecutul. Eu însă sunt mrndră de biografia mea.”

Ba ici, ba colo, o dată pe an se strâng asociaţii ale foştilor zeki, beau şi deapănă amintiri. „Şi, ciudat, spune V. P. Goliţân, sunt evocate nu numai imagini sumbre, apăsătoare, multe lucruri trezesc îu noi sentimente calde, pline de duioşie.”

Şi asta este una din însuşiririle omului. Şi nu dintre cele mai rele.

„Eu purtam în lagăr litera I, ne comunică îucântat V. L. Ghinzburg. Iar carnetul de identitate care mi l-au dat avea seria ZK!”

Citeşti şi simţi că te cuprinde un val de căldură. Nu, pe cuvânt de onoare, cât sunt de deosebite, printre alte scrisori, scrisorile foştilor zeki. Ce dârzenie excepţională! Iar câud ştiu ce au de făcut – câtă energie scot la iveală! În zilele noastre, dacă primeşti o scrisoare fără văicăreli, o scrisoare cu adevărat optimistă, ea ou poate fi decât de la un fost zek. Obişnuiţi cu totul pe lume, ei nu se plâng de nimic.

Sunt mândru că aparţin acestei generaţii puternice! Noi nu am fost o generaţie, noi am fost făcuţi o generaţie! Ne-au sudat atât de grozav, cum noi înşine, în lumina amurgului şi răzleţiţi de viaţa normală, unde toţi se tem unul de celălalt, u-ani fi putut niciodată să ne sudăm. Ortodocşii şi turnătorii s-au Eliminat într-un fel automat dintre noi în libertate. Nu trebuie să convenim dinainte ca să ne susţinem unul pe celălalt. Nu trebuie să ne punem la încercare unul pe altul. Ne întâluim, ne privim în ochi, două cuvinte – şi nu mai este nevoie de alte explicaţii. Suntem gata să-l ajutăm pe cel aflat în necaz. Pretutindeni avem oamenii noştri. Şi noi suntem milioane.

Zăbrelele ne-au dat o altă măsură a lucrurilor şi a oamenilor. A ridicat de pe ochii noştrii acel văl zilnic ce acoperă permanent ochii omului în viaţa căruia nu se întâmplă niciodată nimic.

N. Stoliarova, venită de bunăvoie în 1934 din Paris în această capcană, care i-a răpit anii din miezul vieţii, nu numai că nu este chinuită de regrete şi nu-şi blesteamă venirea în ţară, dar iată ce scrie: „Am avut dreptate când în pofida mediului meu şi în pofida glasului raţiunii am plecat în Rusia. Necunoscând-o câtuşi de puţin, am ghicit-o cu tot lăuntrul meu”.

I. S. Karpunici-Braven, cândva, în timpul războiului civil, comandant de brigadă înflăcărat şi impetuos, pe care nu-l ocoleau izbânzile, nu examina niciodată listele ce i le prezenta şeful secţiei speciale şi, nu deasupra listei, ci jos, nu cu litere mari, ci cu litere de rând, ca şi cum ar fi fost o bagatelă, scria cu un creion bont, fără să pună puncte: p e (asta însemna: Pedeapsa Capitală! Tuturor!). Pe urmă au venit romburile la petliţe9, pe urmă – douăzeci de ani şi jumătate pe Kolâma. – Şi iată-l apoi trăind în mijlocul pădurii într-o gospodărie izolată, îşi udă grădina de zarzavat, îşi hrăneşte găinile, face puţină tâmplărie, nu vrea să facă deloc cerere de reabilitare, îl înjură pe Voroşilov, notează supărat în caiete răspunsurile sale, nenumărate răspunsuri, la orice emisiune radio şi la orice articol de ziar. Dar mai trec nişte ani, şi filosoful din pădure notează cu convingere dintr-o carte un aforism: „Este puţin să iubeşti omenirea, trebuie să ştii să suporţi oamenii”.

Iar înainte de moarte, cu vorbele lui, dar care te fac să te înfiori – oare nu-i misticism? Nu-i bătrânul Tolstoi?: „Am trăit şi am judecat totul după mine. Acum sunt un alt om şi nu mai judec astfel.”

Om uimitor, V. P. Tarnovski, după expirarea termenului, a rămas pe Kolâma. Scrie versuri pe care nu le trimite nicăieri. Iată una din meditaţiile lui:, r, ;’:’ Şi mi-a revenit acest meleag hain, Dumnezeu m-a osândit la tăcere. Pentru că l-am văzut pe Cain Şi să-l ucid – nu am avut putere.*

Păcat numai că o să murim toţi, unul după altul, fără să fi săvârşit nimic vrednic de luat în seamă.

*

Şi când ajung să fie liberi, pe zeki îi mai aşteaptă ceva – îutâluirile. Părinţi şi copii. Soţi şi soţii. Şi aceste întâlniri nu se termină întotdeauna cum te-ai fi aşteptat în zece, în cincisprezece ani, fără noi, copiii noştri puteau să crească în dezacord cu dorinţele noastre: uneori erau pur şi simplu străini, uneori – şi duşmani. Şi femeile – puţine dintre ele erau răsplătite pentru aşteptarea cu credinţă a soţilor: atâţia ani trăiţi în despărţire puteau să schimbe totul în om, rămânea doar numele dinainte. Experienţa de viaţă a lui şi a ei este prea deplină, şi acum le este imposibil să se mai unească.

Cei amatori pot găsi aici material pentru filme şi pentru romane, care însă nu intră în cartea aceasta., Aici vom reda numai povestea Măriei Kadaţkaia.

„În primii zece ani, soţul mi-a scris şase sute de scrisori. În următorii zece – una singură, şi aceea că-ţi pierea cheful de viaţă. După nouăsprezece ani, în prima lui învoire, n-a venit la noi, s-a dus la rudele lui, pe la mine şi la băiat a venit doar patru zile, în trecere. Trenul cu care trebuia să sosească fusese desfiinţat în ziua aceea. Şi, după o noapte fără somn, m-am culcat să mă odihnesc. Aud soneria O voce necunoscută:” O caut pe Măria Venediktovna „. Deschid. Intră un bărbat corpolent, în vârstă, cu manta de ploaie şi pălărie. Fără să scoată un cuvânt, el intră cutezător. Buimacă de somn, parcă uitasem că îmi aşteptam soţul. Stăm în picioare.” Nu m-ai recunoscut? „ Nu. „Şi mă tot gândeam că omul acesta este vreuna din multele mele rude, pe care de asemenea uu le văzusem de mulţi ani. Pe urmă i-am privit buzele strânse, mi-am amintit că îmi aştept bărbatul şi – am leşinat! Atunci a ieşit băiatul, care era bolnav. Şi toţi trei, fără să, ieşim din singura cameră, am stat patru zile. Şi faţă de băiat a fost foarte rezervat, de altfel, şi băiatul faţă de el, şi cu soţul aproape că n-am vorbit, a fost, aşa, o discuţie generală. Ne-a povestit de viaţa lui şi nu s-a interesat câtuşi de puţin cum am dus-o noi fără el. A plecat din nou în Siberia, la plecare nu m-a privit în ochi. I-am spus că soţul meu a murit în Alpi (era prizonier în Italia, l-au eliberat aliaţii)”.

Dar sunt şi altfel de întâlniri, mai vesele.

Poţi să întâlneşti un supraveghetor sau pe vreunul din şefii de lagăr. La baza turistică din Teberda, în instructorul de educaţie fizică Slava, recunoaşti brusc pe vertuhaiul^ din Norilsk. Sau, într-un magazin alimentar din Leningrad, Misa Baxt observă o figură cunoscută şi aceasta l-a observat pe el. Căpitanul Gusak, şeful unei secţii de lagăr, acum civil. „Ascultă, stai puţin! N-ai stat cumva în lagăr?… A, mi-aduc aminte, ţi-am interzis pachetul pentru muncă proastă.” (Ţine minte! Toate astea lor li se par fireşti, ca şi cum ar fi puşi deasupra noastră pe vecie, iar acum nu-i decât o mică pauză.)

Poţi să-l întâlneşti (cazul lui Belski) pe comandantul unităţii, colonelul Rudâko, care s-a grăbit să-şi dea acordul la arestarea ta, numai să nu aibă neplăceri. Tot în civil şi cu căciulă boierească, figură de savant, om respectabil.

Poţi să-ţi întâlneşti anchetatorul, acela care te-a bătut şi te-a băgat la ploşniţe. Acum este la pensie, o pensie frumoasă, ca de pildă Hvat, anchetatorul şi ucigaşul marelui Vavilov10, locuieşte pe strada Gorki11. Să te izbăvească Dumnezeu de o astfel de întâlnire, căci vei avea un atac de inimă, tu, nu el.

II mai poţi întâlni şi pe denunţătorul tău, acela care te-a băgat la puşcărie, şi, iată-l, prosperă. Şi nu-l pedepsesc fulgerele cerului! Cei care se întorc pe meleagurile natale, aceia îşi întâlnesc neapărat turnătorii. „Ascultaţi, de ce nu-i daţi în judecată? Încearcă să vă convingă oameni cu simţul dreptăţii şi cu firea mai aprigă. Măcar să fie demascaţi în public!” (Mai mult nu speră nimeni, toţi înţeleg asta…) „O, nu… Nu merită…” răspund reabilitaţii.;?

Pentru că această judecată ar fi în partea în care trag boii…

„Să-i pedepsească viaţa!” zice Avenir Borisov, făcând un gest de renunţare. ’.; –;]-. ’. -.’-

Nu rămâne altceva.

Compozitorul H. I-a spus lui Şostakovici! „Uite, cucoana asta, L., membră a Uniunii^ noastre, cândva, m-a băgat la puşcărie”. „Scrie o declaraţie, i-a propus Şostakovici cu înflăcărare, şi o s-o excludem din Uniune!” (Vezi să nu fie aşa!) H. S-a apărat cu mâinile amândouă: „Nu, mulţumesc! Pe mine m-au târât de barba asta pe pardoseală, nu mai vreau”.

Dar parcă poate fi vorba de răzbunare? Iată plângerea lui G. Polev: „Canalia care m-a băgat la puşcărie, când am ieşit – era gata-gata să mă bage din nou, şi m-ar fi băgat! – Dacă nu-mi abandonam familia şi n-aş fi plecat din oraşul natal”.

Asta da, este ca la noi! Iii spirit sovietic!, -,.: <.

Ce este vis, ce e miraj de mlaştină: trecutul? Ori prezentul…?

În anul 1955, Ephroimsohn s-a dus la Salin, adjunctul procurorului general, şi i-a prezentat un volum de acuzaţii penale împotriva lui Lâseuko. Salin i-a spus: „Nu suntem competenţi să analizăm asta, adresaţi-vă Comitetului Central”.

Oare de când au devenit incompetenţi? Sau – de ce n-au devenit cu treizeci de ani mai înainte?