Alexandr Soljenitin

Într-un lagăr din Mordovia, în anul 1964, un zek tânăr a aflat că, pare-se, la Geneva şi, parcă, în anul 1955 s-a semnat o convenţie privind interzicerea muncii foiţate îu locurile de detenţie, şi a refuzat să iasă la muncă! Pentru acest elan al lui a primit şase luni la celula individuală.

Toate acestea constituie genocid, scrie Karavanski.

Oare laburiştii de stingă ar putea numi aşa ceva altfel? (Doamne, să nu vă atingeţi de laburiştii de stânga! Căci dacă ei vor fi nemulţumiţi de noi -praful se va alege de reputaţia noastră…!)

Dar de ce mereu numai tonuri mohorâte, întunecate? Ca să fim drepţi, să-l lăsăm să aprecieze regimul special pe un tânăr Practician, absolvent al Şcolii MVD din Tavda (1962): „înainte (până în 1961) într-o sală de conferinţe erau câte zece supraveghetori, dar nu făceau faţă. Astăzi – poţi să auzi musca zburând, îşi fac observaţii unul altuia. Se tem să nu fie trecuţi la un regim mai aspru. Se lucrează mult mai uşor, mai ales după Decret (privind pedeapsa cu moartea). A fost aplicat pentru doi deţinuţi. Altădată veneau la postul de gardă şi îţi aduceau cuţitul: luaţi-l, am omorât un ticălos… Cum să lucrezi în astfel de condiţii?”

Fireşte, aerai a devenit mai curat. Acest lucra este confirmat şi de o profesoară de la una dintre şcolile din colonii: „Pentru chicotit în timpul unui seminar politic, unui deţinut i se ridică dreptul la eliberare anticipată. Dar dacă faci parte din activ, poţi să fii mitocanul mitocanilor, doar să ai grijă ca vreunul să nu arunce chiştocul pe jos, să stea cu căciula pe cap. – şi munca îţi va fi mai uşoară, şi caracterizarea mai bună, şi pe urmă vei fi ajutat pentru viza de domiciliu.”

Consiliul Colectivului, Secţia de Ordine Interioara (de la Marcenko aflăm că, cifrat, i se spunea Stâna Oilor Idioate – SOI) erau un fel de drujinnici, purtau, brasardă roşie: urmăriţi abaterile! Ajutaţi-i pe supraveghetori! Iar Consiliul are dreptul să facă demersuri pentru pedepsirea deţinuţilor. Cel căruia articolul îi permite aplicarea a două treimi sau „înjumătăţirea” trebuie negreşit să ajute SOI, altfel nu va primi eliberarea „condiţionat-anticipată”. Cei care au un „articol blocat” nu se duc, ei nu au nevoie. I. A. Alexeev scrie: „Majoritatea preferă pedeapsa întreagă, dar nu intră în aceste consilii şi secţii”.

Începem să simţim aer, nu-i aşa? Activitate obştească în lagăr! Ce calităţi formidabile educă ea (slugărnicia, delaţiunea, îmbrâncitul vecinului). – Iată scara luminoasă care duce spre cerul reeducării. Dar cât este de alunecoasă!

Iată de ce se plânge Oluhov (comunist, director de magazin, condamnat pentru abuz) de la ITK-2 din Tiraspol: a luat cuvântul la o adunare-fulger a fruntaşilor în producţie, a demascat pe careva, „i-a chemat pe fiii cei rătăciţi ai Patriei la muncă cinstită”, şi sala i-a răspuns cu aplauze puternice. Iar când s-a aşezat la locul lui, lingă el s-a tras un zek, care i-a zis: „Dacă tu, lepădătură, vorbeai aşa cu zece ani în urmă, îţi tăiam gâtul chiar la tribună. Acum, legile mă opresc, pentru tine, câine, m-ar condamna la moarte”.

Simte oare cititorul că totul este corelat dialectic, simte oare unitatea contrariilor, că una trece în alta? Pe de o parte, o activitate obştească efervescentă, pe de altă parte – aceasta se sprijină pe Decretul privind condamnarea la moarte? (Sesizează oare cititorul durata condamnărilor? „Cu zece ani în urmă – şi omul este încă în lagăr! A trecut o epocă – s-a dus, s-a isprăvit, iar el tot acolo este…)

Acelaşi Oluhov povesteşte şi de deţinutul Isaev, fost maior (Moldova, ITK-4). Isaev era „neîndurător cu toţi cei ce încălcau regimul, la Consiliul Colectivului a luat cuvântul şi a vorbit împotriva unor deţinuţi concreţi”, adică solicita să fie pedepsiţi şi să li se suprime avantajele. Şi ce credeţi? „În noaptea următoare i-a dispărut o cizmă militară, din piele de mânzat! S-a încălţat cu bocanci, dar în noaptea următoare i-a disparat un bocanc”. Iată ce forme de luptă nevrednice foloseşte duşmanul de clasă în vremea noastră…!

Fireşte, viaţa obştească este un fenomen acut şi trebuie dirijat cu pricepere. Există îuţâmplări care pot să-i demoralizeze definitiv pe deţinuţi, cum a păţit, de pildă, Vania Alexeev. A fost convocată, pentru prima oară, o adunare generală pe lagăr la orele 20. Dar şi la orele 22, orchestra încă mai cânta, şi adunarea tot nu începuse, deşi ofiţerii se aflau pe scenă. Alexeev a rugat orchestra „să se odihnească”, iar pe şefi – să răspundă când va avea loc adunarea. Răspuns: nu va avea loc. Alexeev: în acest caz, noi, deţinuţii, vom ţine o adunare pe tema viaţa şi timpul. Deţinuţii şi-au manifestat în mod zgomotos acordul lor, ofiţerii au părăsit scena. Alexeev a ieşit cu caietul la tribună şi a început de la cultul personalităţii. Dar câţiva ofiţeri s-au repezit, au ridicat tribuna, au deşurubat becurile şi i-au îmbrâncit pe deţinuţii care izbutiseră să se caţăre pe scenă. Supraveghetorii au primit ordin să-l aresteze pe Alexeev, dar Alexeev le-a spus: „Cetăţeni supraveghetori, voi sunteţi comsomolişti. Aţi auzit, eu am spus adevărul, asupra cui ridicaţi voi mâna, asupra conştiinţei ideii leniniste?” Ar fi arestat cu toate acestea şi conştiinţa ideii, dar zekii caucazieni l-au luat pe Alexeev în baraca lor şi pentru o noapte l-au salvat de arest Pe urmă a stat la carceră, iar după carceră, intervenţia lui a fost consemnată ca antisovietică. Consiliul Colectivului a făcut demersuri pe lângă administraţie ca Alexeev să fie izolat pentru propagandă antisovietică. Pe baza acestor demersuri, administraţia s-a adresat tribunalului popular, şi Alexeev a primit trei ani de puşcărie închisă.

Pentru orientarea corectă a spiritelor sunt foarte importante seminarele săptămânale de îiivăţămâiit politic, care s-au introdus în coloniile de astăzi. Acestea sunt conduse de şefii de detaşamente (200-250 oameni), ofiţeri. De fiecare dată se alege o anumită temă, cum ar fi, de pildă: umanismul oruiduirii noastre, superioritatea sistemului nostru, succesele Cubei socialiste, trezirea Africii coloniale. Aceste probleme sunt ascultate cu interes de către indigeni şi îi ajută să-şi îndeplinească regimul colonial şi să muncească mai bine. (Desigur, nu toţi înţeleg corect. O scrisoare din Irkutsk: „într-un lagăr înfometat ne vorbesc de abundenţa produselor alimentare din ţară. Ne vorbesc de introducerea peste tot a mecanizării, dar noi nu vedem la lucru decât tâmăcoape, lopeţi, tărgi şi – propria spinare”.)

La un asemenea seminar de învăţământ politic, Vania Alexeev, încă înainte de adunarea aceea, a mai comis o extravaganţă, în stilul lui. A cerut cuvântul şi a spus: Voi sunteţi ofiţeri MVD, iar noi – deţinuţi, criminali de pe vremea cultului personalităţii, noi şi voi. Suntem duşmani ai poporului, şi trebuie să muncim cu abnegaţie ca. Să merităm iertarea poporului sovietic. Şi eu vă propun serios, cetăţene maior, să. Ne îndreptăm spre comunism! „Şi la dosar i-au scris:” Tendinţe antisovietice nesănătoase”.

Scrisoarea acestui Alexeev, venită din. Ustvâmlag, este foarte lungă, hârtia. Se fărâmiţa, iar rândunle erau decolorate, mi-a luat şase ore s-o descifrez. Şi ce nu găseşti în ea! În special acest raţionament cu caracter general:. Cine se afl. A astăzi în colonii, în. Aceste vizuini ale robiei? O categorie a poporului impetuoasă şi intransigentă, care a fost eliminată din societate… Blocul birocraţilor au împins pe panta vieţii acel tineret năvalnic pe care era periculos să-l înarmeze cu teoria privind echitatea relaţiilor sociale „.” Zekii sunt copiii proletariatului eliminaţi din societate şi care au fost trecuţi în proprietatea ITL.”

Radioul este şi el foarte important dacă este folosit corect (nu muzica, nu piesele de dragoste, ci emisiunile educative). Precum totul este dozat pe regimuri, tot astfel şi emisiunile radio: de la două-trei ore pentru regimul special, până la o zi întreagă pentru regimul general*.

Apoi, mai există şi şcoli (păi cum! Doar îi pregătim pentru a-i reda societăţii!). Doar că totul este formal, de ochii lumii… Băieţii se duc aici cu foita, minaţi cu bâta, plăcerea de a învăţa este anihilată cu BUR-ul „; apoi,” se jenează de profesoarele din afară, căci sunt îmbrăcaţi în zdrenţe”.

Şi a vedea o femeie în carne şi oase – este un eveniment prea important, pentru un deţinut!

Este de prisos să mai vorbim că o educaţie, o reeducare corectă, mai cu seama a unor oameni adulţi, mai cu seamă dacă durează decenii, se poate efectua numai pe baza separării beriauiste a sexelor de după război, care este considerată în Arhipelag de neclintit. Influenţa reciprocă dintre cele două sexe ca impuls al progresului şi dezvoltării, acceptată de întregul neam omenesc, nu poate fi acceptată în Arhipelag, fiindcă atunci viaţa băştinaşilor ar semăna cu „viaţa la o casă de odihnă”. Şi cu cât ne apropiem mai mult de văpaia comunismului, care de pe acum a inundat jumătate de cer, cu atât mai insistent trebuie să separăm criminalii de criminale şi numai prin această izolare să-i facem să se chinuiască aşa cum trebuie şi să se îndrepte*.

În epoca noastră, când oamenii nu sunt lipsiţi de informaţii şi de drepturi, întregul sistem armonios al reeducării coloniale se află sub supravegherea opiniei publice şi a comisiilor de supraveghere. – Cititorul nu le-a uitat? Ele n-au fost desfiinţate de nimeni.

Ele sunt constituite „prin grija organelor locale”. Dar practic, acolo, în acele locuri sălbatice, în acele aşezări libere, cine vrea să meargă şi să intre în aceste comisii, în afară de soţiile administraţiei? Era pur şi simplu comitetul femeilor care îndeplineau ceea ce spuneau bărbaţii lor.

Însă în marile oraşe acest sistem, din când în când, poate să dea şi rezultate neaşteptate. Comunista Galina Petrovna Filippova a primit din partea comitetului raional de partid sarcina să facă parte din comisia de supraveghere a închisorii din Odessa! Ea a refuzat: „N-am nimic de-a face cu criminalii!” şi numai cu disciplina de partid au obligat-o să accepte. Apoi însă a făcut o

*însuşi Tikunov, ministrul apărării ordinii publice (îndată o să relatez despre întâlnirea noastră), mi-a povestit următoarea întâmplare: în timpul unei vizite individuale (adică într-o casă închisă, trei zile) o mamă, care a venit să-şi vadă fiul, i-a ţinut loc şi de soţie. Este un subiect antic. – Vă amintiţi de fiica hrănindu-şi tatăl din sânii proprii? 6 însă domnul ministru, strâmbându-se de ticăloşia acestor barbari, nu se gândea câtuşi de puţin: ce a însemnat pentru un flăcău holtei să nu vadă femeie timp de douăzeci şi cinci de ani.

Adevărată pasiune! Acolo a întâlnit oameni, şi câţi dintre ei nevinovaţi, şi câţi dintre ei se căiseră. Chiar de la început a instaurat regula de a discuta cu deţinuţii fără administraţie (administraţia s-a împotrivit din răsputeri). Unii zeki, luni de zile, s-au uitat la ea cu ochi răi, pe urmă s-au îmblânzit. A început să meargă în puşcărie de două-trei-patru ori pe săptămână, rămânea acolo până la stingere, a renunţat la concediu. – Nu mai erau deloc bucuroşi cei care o trimiseseră aici, A început să umble pe la diferite instanţe şi să discute problema celor condamnaţi la douăzeci şi cinci de ani (în cod nu exista o astfel de condamnare, dar sunt oameni care au primit-o şi continuă s-o poarte), despre angajarea în serviciu a celor eliberaţi, despre exil. La vârf întâmpina ori totală nedumerire (şeful Direcţiei Locurilor de Detenţie din RSFSR, un general, a încredinţat-o în anul 1963 că în ţară nu există condamnare de douăzeci şi cinci de ani, şi, ceea ce-i nostim, se pare că el chiar nu ştia!), ori oameni perfect informaţi, şi atunci – împotrivire plină de ostilitate. A început să fie urmărită şi persecutată de către ministerul ucrainean al apărării ordinii publice şi pe linie de partid. Apoi au desfiinţat şi întreaga lor comisie, pentru demersurile scrise în favoarea deţinuţilor.

Ia să nu-i mai stânjenească pe stăpânii Arhipelagului! Să nu-i mai deranjeze pe Practicieni! Nu aţi uitat că tot de la ei am aflat: „Acelaşi personal care a lucrat cândva lucrează şi acum, poate s-au mai adăugat vreo zece la sută”.

Nu întrebăm însă dacă în sufletul lor nu s-a produs vreo schimbare? Nu s-au pătruns de iubire pentru protejaţii lor? Da, toate ziarele şi revistele vorbesc că s-au pătruns. N-am ales special, dar am citit (Cap. 1) în „Literaturnaia gazeta” despre actualii şefi ai lagărului de la staţia Erţevo. Iată însă că din nou „Literatumaia gazeta” (3 martie 1964) dă cuvântul unui şef de colonie: „Este uşor să-i ocărăşti pe educatori, e mult mai greu să-i ajuţi şi cel mai greu să-i găseşti: oameni vii, culţi, intelectuali (negreşit intelectuali), interesaţi şi înzestraţi pentru această meserie… Trebuie să li se creeze condiţii bune de viaţă şi de muncă… Ştiu cât de modest este salariul lor, cât de nesfârşită ziua lor de muncă…”

Şi ce plăcut ar fi să putem încheia aşa, şi cu asta să isprăvim! Căci se poate să trăieşti liniştit, poţi să te dedici artei, ori, şi mai sigur, ştiinţei. – Iată însă aceste scrisori blestemate, mototolite, roase, trimise „pe sub mână” din lagăre! Şi să vedeţi ce scriu nerecunoscătorii despre cei care Îi se dedică din toată inima, într-o uesfârşită zi de lucru?

I-n: „Vorbeşti cu educatorul despre ceea ce te doare şi observi că vorbele tale ricoşează din postavul cenuşiu al mantalei. Involuntar îţi vine să-l întrebi:” Iertaţi-mă, ce mai face văcuţa dumneavoastră? „, în al cărei grajd petrece mai mult timp decât lângă cei pe care îi are sub tutelă.” (Kraslag, Reşotî.)

L-n: „Supraveghetorii sunt nişte tâmpiţi, şeful regimului este un Volkovoi tipic. Cu supraveghetorul nu trebuie să te contrazici, imediat te bagă la carceră.”

K-n: „Şefii de detaşament vorbesc cu noi în jargon, la tot pasul auzi: lepădătură, javră, nemernic”. (Staţia Ertevo, ce coincidenţă!)

K-i: „Şeful regimului este frate bun cu acel Volkovoi, e drept – nu bate cu gârbaciul, ci cu pumnul, priveşte ca un lup pe sub sprâncene… Şeful detaşamentului este un fost agent operativ, căci a ţinut pe lângă el un hoţ-in-formator, căruia, pentru fiecare deţinut, îi plătea cu narcotice… Toţi cei care băteau, chinuiau şi schingiuiau au trecut pur şi simplu dintr-un lagăr îiitr-altul şi ocupă doar alte posturi.” (Regiunea Irkutsk.)

I. G. P-v: „Şefii de colonie numai adjuncţi direcţi au şase. Trântorii sunt alungaţi de pe toate şantierele, şi ei se refugiază aici… Toţi tâmpiţii din lagăre… Mai lucrează şi astăzi, îşi completează vechimea pentru pensie, dar nici după asta nu pleacă. N-au slăbit câtuşi de puţin. Pe deţinuţi nu i-au socotit niciodată şi nu-i socotesc nici acum oameni.”

V. I. D-v: „În Norilsk, cutia poştală 288, nu există niciunul” nou „: sunt aceiaşi berianişti. Pe cei care ies la pensie îi înlocuiesc tot ei (cei care au fost alungaţi în anul 1956)… Dar li se dublează vechimea, primesc salarii mărite, concedii lungi, hrană din belşug. Li se socotesc doi ani pentru unul şi intenţionează să se pensioneaze la treizeci şi cinci de ani…”

P-n: „În sectorul nostru există vreo doisprezece-treisprezece zdrahoni de flăcăi, îmbrăcaţi în cojoace până la călcâie, cu căciuli de blană şi pâslari cazoni. De ce nu s-ar duce ei în mină, la pământurile înţelenite şi să-şi găsească acolo chemarea, iar aici să lase locul celor mai în vârstă? Nu, nici cu lanţurile ancorelor de la vapoarele de pe Volga nu-i scoţi de aici. Probabil că ei, aceşti trântori, au informat organele superioare că ze-ka sunt incorigibili, căci dacă ze-ka vor deveni mai puţini, se vor reduce şi schemele lor de personal.”

Şi la fel ca înainte, zekii seamănă cartofii în grădinile şefilor, îi sapă, îngrijesc vitele, lucrează mobilă pentru locuinţele lor.

Dar cine are dreptate? Pe cine să crezi? Exclamă dezorientat cititorul nepregătit?

Ziarele, fireşte! Să crezi ziarele, cititorule, întotdeauna să crezi ziarele noastre.

*

Emvediştii sunt o forţă. Ei nu vor ceda niciodată de bunăvoie. Dacă au rezistat în 1956 – vor rezista în continuare, nu vor ceda.

Ei nu reprezintă doar organele de reeducare prin muncă. Şi nu doar Ministerul Apărării Ordinii. Am văzut cu câtă râvnă îi susţin ziarele şi deputaţii.

Pentru că ei sunt osatura. Osatura multora.

Ei însă nu au doar foiţă, ci au şi argumente. Cu ei nu este chiar atât de uşor să discuţi.: >-.

Eu am încercat.

Adică nici nu m-aş fi gâudit vreodată. Dar m-au determinat aceste scrisori, aceste scrisori pe care nu le-am aşteptat câtuşi de puţin, de la băştinaşii Contemporani. Băştinaşii m-au rugat cu nădejde: să spun! Să-i apăr! Să-i ajut să fie consideraţi oameni!

Şi oare cui să-i spun? – Fără să mai pun la socoteală că poate nici nu vor vrea să mă asculte… Dacă ar fi existat presă liberă, aş fi publicat toate astea – iată, lucrurile au fost spuse, acum haideţi să discutăm.

Iar acum (ianuarie 1964), ca un petiţionar tainic şi sfios, rătăcesc pe coridoarele unor instituţii, mă aplec la ghişeele birourilor de permise, simt asupra mea privirea dezaprobatoare şi suspicioasă a militarilor de gardă. De câtă cinste şi îngăduinţă trebuie să se bucure un scriitor-publicist pentru ca nişte demnitari guvernamentali ocupaţi să-şi elibereze o jumătate de oră urechea pentru el.

Dar nici măcar în asta nu constă dificultatea principală. Dificultatea cea mare pentru mine, ca şi atunci la adunarea brigadierilor din Ekibastuz, era aceasta: despre ce să le vorbesc? În ce limbaj?

Tot ceea ce eu gândesc într-adevăr, aşa cum este expus în această carte, ar fi şi periculos să le dezvălui şi n-ar avea totodată nici un rost. Asta n-ar însemna decât să-mi pierd capul în liniştea mută a unui cabinet, neauzit de către societate, neştiut de cei însetaţi de dreptate şi fără să urnesc treaba nici măcar cu un milimetru.

Atunci ce să le spun? Păşind peste pragurile lor de marmură strălucind ca oglinda, călcând pe covoarele lor mâugâietoare, trebuie să-mi asum lanţurile iniţiale, firele de mătase care îmi vor fi trecute prin limbă, prin urechi, prin pleoape şi, pe urmă, toate astea cusute de umeri, de pielea spatelui şi de pielea pântecului. Va trebui să accept cel puţin:

1. Slava Partidului pentru tot trecutul, prezentul şi viitorul lui. (Şi, deci, politica penitenciară generală nu este greşită. Eu nu îndrăznesc să mă îndoiesc de necesitatea Arhipelagului în general. Şi nu pot să afirm că „majoritatea deţinuţilor stau în lagăr nevinovaţi”.)

2. Înalţii demnitari cu care voi sta de vorbă sunt devotaţi misiunii lor, ei se preocupă de soarta deţinuţilor. Ei nu pot fi învinuiţi de nesinceritate, de indiferenţă, de lipsă de informare (căci nu pot, dacă pun tot sufletul în această treabă, să n-o cunoască!)

Mult mai suspecte sunt motivele intervenţiei mele: cine sunt eu? De ce mă ocup eu de treaba asta dacă nu este obligaţie de serviciu? Nu cumva urmăresc nişte scopuri interesate, murdare?… De ce să mă amestec eu, dacă Partidul şi fără mine vede totul şi fără mine va face totul aşa cum trebuie?

Ca să arăt puţin mai impunător, am ales luna când m-au propus la Premiul Lenin, şi, iată, mă deplasez ca un pion important: cine ştie, poate se transformă în turn?

Sovietul Suprem al URSS. Comisia pentru propuneri legislative. Această comisie se ocupă de mai mulţi ani de elaborarea noului Cod de Reeducare prin Muncă, cu alte cuvinte codul vieţii viitoare a Arhipelagului, în locul codului din anul 1933, care a existat fără să fi existat vreodată, care parcă nici n-a fost redactat vreodată. Şi iată că mi s-a aranjat o întrevedere, ca eu,

Vlăstar al Arhipelagului, să pot face cunoştinţă cu înţelepciunea lor şi să le prezint ideile mele cu sclipiri amăgitoare.

Ei sunt opt. Patru surprind prin tinereţea lor: aceşti băieţi parcă de-abia au absolvit VUZ-ul, dar s-ar putea să nu-l fi absolvit. Se înalţă atât de repede la putere! Ţinuta lor este atât de degajată în acest palat de marmură şi parchet, unde eu am fost admis cu mari precauţii: Preşedintele comisiei este Ivan Andreevici Babuhin, om între două vârste, care pare comsecădenia întruchipată. Lăsa impresia că de-ar depinde de el – chiar mâine ar desfiinţa Arhipelagul. Dar rolul lui va fi: să stea tot timpul discuţiei noastre deoparte şi să tacă. Aici, însă, cei, mai caustici sunt doi bătrânei! Doi bătrâni parcă ieşiţi din piesa lui Griboedov, aceia Din vremea bătăliei de la Oceakov Şi a Crimeii cucerire J leit aceia, care au înţepenit cu ceea ce şi-au însuşit cândva, sunt gata să jur că de la 5 martie 1953 ei n-au mai deschis un ziar, pentru că nu se mai putea întâmpla nimic care să influenţeze concepţiile lor! Unul dintre ei poartă un sacou albastru şi mie mi se pare că aceasta este uniforma albastră de la curtea Ecaterinei, şi chiar disting urma stelei de argint la jumătatea pieptului, încă din prag a fost limpede că amândoi moşnegii nu mă aprobă câtuşi de putui nici pe mine, nici vizita mea, dar au hotărât să dea dovadă de răbdare.

Este foarte greu să vorbeşti când ai prea multe de spus. În plus, totul la mine e cusut, şi la fiece mişcare simt.

Totuşi, tirada principala este pregătită şi pare că nimic n-ar trebui să tragă de fire. Iată ce le-am spus: de unde a apărut această idee (nu vreau să se înţeleagă că la ei) ca lagărul este ameninţat să devină casă de odihnă, ca şi cum, dacă în lagăr nu s-ar instaura foamea şi frigul, acolo ar domni fericirea? Îi rog, în pofida experienţei personale insuficiente, să-şi reprezinte gama acelor privaţiuni şi pedepse, care alcătuiesc detenţia însăşi: omul este lipsit de locurile natale; el trăieşte alături de cine nu doreşte; el nu trăieşte lângă cine doreşte (familia, prietenii); el nu-şi vede copiii crescând; este privat de ambianţa obişnuită, de casa proprie, de lucrurile personale, chiar şi de ceasul de la mâiiă; şi-a pierdut şi dezonorat numele; este privat de libertatea de deplasare, este privat de obicei şi de dreptul de a lucra în specialitate; simte asupra sa presiunea permanentă a unor oameni străini, ba chiar şi ostili – alţi deţinuţi, cu altă experienţă de viaţă, cu alte concepţii, obiceiuri, este privat de influenţa liniştitoare a sexului opus (fără să mai vorbim de aspectul fiziologic al chestiunii); şi chiar asistenţa medicală este incomparabil de nivel scăzut Prin ce seamănă toate astea cu un sanatoriu de pe litoralul Mării Negre? De ce se tem că lagărele ar putea deveni „casă de odihnă”?

Nu, această idee nu-i izbeşte în frunte. Ei nu s-au clătinat pe scaunele lor.

Să punem însă problema mai cuprinzător: oare vrem să-i redăm pe aceşti oameni societăţii? Atunci de ce îi silim să trăiască de parcă ar fi nişte blestemaţi? De ce atunci rostul regimurilor este de a-i umili sistematic pe Deţinuţi şi de a-i epuiza din punct de vedere fizic? Ce câştigă statul dacă ei sunt transformaţi în invalizi?

Poftim, eu mi-am spus păsul. Şi ei încep să-mi explice greşeala mea: eu nu ştiu ce reprezintă contingentul actual, judec după impresiile anterioare, nu mai sunt în pas cu viaţa. (Acesta e punctul meu slab: într-adevăr, eu nu-i văd pe cei închişi în momentul de faţă) Pentru acei recidivişti izolaţi, tot ce am enumerat eu nu este câtuşi de puţin de prisos. Regimurile de astăzi, doar ele, pot să le bage minţile în cap. (Firele trag semnalul: asta-i de competenţa lor, ei ştiu mai bine cine sunt cei deţinuţi.) Să-i redăm societăţii?… Da, desigur, desigur, spun moşnegii cu glasuri de lemn, iar eu desluşesc: nu, fireşte, să moară acolo, e mai bine pentru noi toţi.

În privinţa regimurilor? Unul dintre cei doi bătrânei de la Oceakov, procuror, cel în albastru şi cu steaua pe piept, ale cărui bucle subţirele îl fac să semene puţin cu Suvorov, îmi răspunde:

— Am început să obţinem roadele introducerii regimurilor severe, în loc de două mii de asasinate pe an (aici putem spune) – acum avem doar câteva zeci.

Asta-i o cifră importantă, o notez pe furiş. Se pare că va fi singurul câştig al vizitei mele.

Cine sunt deţinuţii?! De bună seamă, ca să discuţi despre regimuri -trebuie să ştii cine sunt deţinuţii. Pentru asta ţi-ar trebui zeci de psihologi şi jurişti, care să meargă şi să discute nestingheriţi cu zekii, pe urmă, da, putem discuta. Dar corespondenţii mei din lagăre tocmai asta nu scriu: pentru ce au fost condamnaţi, ei şi confraţii lor*. Anul 1964 – rudele zekilor îşi înghit lacrimile în singurătate. Moscova liberă încă nu cunoaşte amănunte despre viaţa din lagăre (Ivan Denisovici se referă la „trecut”), este încă timidă, divizată, nu există nici un fel de mişcare socială. Aceeaşi lipsă de informaţii ca pe vremea lui Stalin.