Alexandra Titu

Încet, încet, sub presiunea deziluziei, nomazii descopereau teatrul.

La căderea serii, panoramele erau strânse şi rulate (când nu fuseseră deteriorate prea rău), iar nomazii, aţâţaţi de aceste false jafuri, predau la magazie monezile false şi obiectele de recuzită închipuind tezaure, păpuşile cu siluete feminine şi toate celelalte prăzi calpe capturate în timpul zilei, şi reveneau la treburile lor zilnice. Uneori totul se termina cu un chef. Parfumul florilor de câmpie ofilite mai stăruia agonic peste pieţe, subţiat şi el de palele de vânt…

În tot acest timp, Fiul Lupoaicei hoinărea undeva, prin lumea largă. Trecuse cu succes firesc de uceniciile plictisitoare din diverse lăcaşuri de înţelepciune, unele mai secrete şi mai greu de cucerit decât altele. Ştia acum mai multe decât visase Prinţul, despre mişcarea astrelor, despre tendinţa materiei spre formă şi apoi iar spre haos, ştia mai multe decât ar fi putut visa Prinţul despre legăturile tainice dintre mişcările acelor tulburătoare semne de pe cer, a astrelor văzute şi nevăzute, şi destinele fulgerător trecătoare ale oamenilor. Învăţase atâta, încât uneori propria lui minte îi apărea ca un monstru care l-ar fi însoţit pretutindeni, credincios dar detaşat şi, oricum, inuman. Ca o fiinţă fabuloasă şi invizibilă, prea sceptică pentru a mai lua aparenţa fermecătoare a unui Unicorn.

Rătăcea aşadar prin lume, cărând cu el, ca unică avere, manuscrisul mereu reluat şi cizelat al unei mari epopei. În nopţile fericite de poas, în câte un hotel modest sau doar sub acoperişul precar al unui pod, continua să reia vechile teme, încercând să nu neglijeze filiera nici unui motiv şi, luminat de stele, de lună, de pâlpâirea unui bec, se apleca iar şi iar asupra acelor forme riguroase şi suple, ce semănase la început cu miraculosul corn al Inorogului, ţesut din imaginile mişcătoare ale lumii, şi acum dobândise o aparenţă paradoxală dar solidă, de spirală deschizându-se, în ciuda propriei mişcări vertiginoase…

Iar Elena… Pentru ea vremea aproape că nu trecea, îngheţată între zidurile unei mănăstiri, care părea să fi transformat într-un scenariu pentru Infern, basmul cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Şi, ebală, poate, în întindere, dar ritmată de neastâmpărul arzător al tinereţii, vremea trecea şi pentru viitorii eroi, pentru băieţii născuţi din restrişte şi salvaţi prin trădare şi crescuţi pentru vremurile când Imperiul destrămat şi risipit va năzui, poate, iar, spre o formă…

În jurul vechii clădiri, solidă ca toate construcţiiledin epoca ăndepărtată când nu existaseră oraşe şi nici molipsitorul lor gust pentru lux, confort şi faet, în jurul acelei zidării masive încercuite de un brâu lat de ape mâloase, înşelătoare şi pline de papuri se întindeau labirinturi de hăţişuri, pădurea era la fel de compactă ca şi zidăria. Lumina pătrundea la fel de zgârcit – câteva pete aurii pe covorul de frunze vechi, sau scăpărând în corola delicată a vreunei flori de pădure. Efectele maselor alternante – zidăria negru-cenuşiu-verzuie, oglinda strălucitoare şi rece a apelor şi verdele compact al pădurii – dădeau peisajului un farmec aspru şi mohorât. Era un peisaj mai curând deprimant, înclinând spre melancolie. Numai iarna când apa îngheţa şi pădurea se acoperea de zăpadă, în unele dimineţi însorite, bântuia prin ţinut un aer de sărbătoare.

Aici era ascunzişul găsit de Elena şi de generalul sedus, care-l trădase pe Lăcustă în preţul unei nopţi de dragoste dăruite de Regină, locul unde fuseseră ascunţi băieţii smulşi mâniei regelui sterp, care-şi văzuse zădărnicit visul de a întemeia o dinastie, privat de posibilitatea de a fi astfel legitimat în istorie, prin insistenţa unui număr de urmaşi, şi scos, prin permanenţa lor, de sub incidenţa aventurii…

… Într-o zi de primăvară, pe meterezele înalte stăteau doi băieţi. Cerul era înnourat, pădurea era încă neagră, şi doar ici-colo, sălciile înmugurite marcau câte o pată gingaşă de culoare. Pe pământul noroios mai persistau pete de zăpadă. Cerul mohorâtse oglindea în apele tulburi. Vântul însă, dădea acelei zile nelinişte şi forţă. Era un vânt încărcat de mireasma tuturordepărtărilor lumii, mirosind a libertate şi aventură, a pământ reavăn, a nori, a muguri, a tinereţe imperioasă… Apele se încreţeau în jurul castelului, norii alergau joţi şi cenuşii, aproape să-i atingi cu mâna, brazii din incintă vuiau, contaminaţi de frenezia vântului şi departe, pădurea vuia şi ea ca o chemare nedefinită şi seducătoare.

— Sunt sigur că o să meargă. De data asta nu poa' să nu zboare. Am refăcut toate calculele.

Băiatul care vorbea era ocheş, subţirel şi plin de o vivacitate meridională. Părul creţ îi încadra chipul inteligent şi inspirat. Întreaga lui făptură era numaimişcare, iscodire şi nelinişte. Mânuită de el, cu iscusinţă, o pânză triunghiulară se înălţa peste ziduri. Pânza închipuia o aripă care, întinsă pe un cadru de metal, se umfla gata să-şi ia zborul. Era o pânză improvizatădin tot felul de bucăţi disparate, din ţesături cu destinaţii foarte diferite, şi broderiile diverselor fragmente se îmbinau într-un desen fastuos, ca al unui steag de luptă fantastic… Dar scopul ei era altul şi era în fond, cât se poate de funcţională.

— Dă-i drumul atunci. Dă-i odată drumul, dacă eşti sigur c-o să meargă. Ce mai aşteptăm? Replică celălalt, nerăbdător. În ochi i se răsfrângea goana norilor şi nostalgia sălbatică a acelui vânt de sfârşit de martie, ăncărcat de prea multă şi prea sfâşietoare dorinţă de libertate.

— Păi, ai să vezi c-o să meargă.

— Sunt sigur, se grăbi Fiul Elenei. Ochii plini de goana norilor şi de nostalgia sfâşietoarei libertăţi surâseră pe faţa calmă. Amândoi se atârnară de bara orizontală a aripii-zmeu, se aşezară cu burta peste ea şi se împinseră cu călcâiele în zid. Zmeul ezită câteva clipe indecis, păru gata să se fleşcăie, ca în alte dăţi, dar negriciosul îl orientă cu dibăcie spre un curent ascendent şi el se înălţă triumfal, opulent colorat, cu adevărat fantastic, sus, deasupra turnurilor printre norii catifelaţi şi grîâăbiţi, care-i mângâiau pe flăcăi cu atingerea lor umedă, destrămându-se şi ţesându-se iar în jurul pânzei. Băieţii îşi dirijau încordaţi, instrumentul de zbor. Doar din când în când „meridionalul” spunea câte ceva, dar vântul lua repede cuvintele purtându-le spre pădure. Pe urmă cântară amândoi o melodie trăznită, veselă, aproape isterică, prinşi de vraja zborului peste apele în care se oglindea castelul, pădurea şi norii deopotrivă, şi chiar şi siluetele lor mici, atârnate de zmeul colorat. Vântul îi mâna şi pe ei generos, spre păduri…

Era prea târziu să mai schimbe direcţia, şi nici nu ştiau încă să mânuiască prea bine drăcia aia zburătoare, când zăriră călăreţii din marginea desişurilor.

— Am belit-o! – suspină negriciosul.

— Să nu ne pierdem cu firea. Ei n-au de unde şti cine suntem. Dar chiar atunci unul dintre călăreţi îi arătă cu degetul, într-un gest lipsit de orice echivoc, şi toţi ceilalţi începură să se agite, îndreptându-şi caii spre apă.

— Mda. Nici prin gând nu le trece.

— Oricum, n-are importanţă. Suntem destul de mari să ne purtăm de grijă. Eu unul m-am săturat să tot fiu Scufiţa Roşie. (Vântul le biciuia obrajii şi flăcăii erau prinşi de exaltare). Dacă altfel nu se poate o să ne batem (din glasul lui, amplificat de vânt, răzbătea entuziasmul). Dar poate reuşim să-ntoarcem drăcia asta.

— Lasă-te pe dreapta. Eu îi fac vânt cât pot. Din păcate eşti mai greu.

— S-o-ntoarcem invers.

— Imposibil. Asta-i mişcarea curenţilor.

Zmeul se răsuci, din nou indecis, şi apa îi reflectă mişcarea osclantă în jurul propriei axe. Un nor de săgeţi plecă dinspre pâlcul de călăreţi. Fâşâitul pânzei îi anunţă pe băieţi ce s-a-ntâmplat.

— Apa-i destul de adâncă, strigă Fiulo Elenei, pe când cădeau încet şi cu graţie, auzind pânza cum se sfâşia sub presiunea vântului şi zgomotul copitelor ce plescăiau în apă. „Slavă Domnului că e regulamentul ăsta, gândi negriciosul. Slavă Domnului că ne obligă să umblăm înarmaţi tot timpul”. Era comic că tocmai el, care făcuse nenumărate ore de arest, în foişorul cel mic şi incomod (în pustietăţile alea, să faci arest era destul de ridicol, mai ales când cel pedepsit mai avea şi imaginaţie) dar care, oricum, fusese pedepsit în fel şi chip pentru indisciplină, aducea acum un elogiu legii aspre a vieţii lor de captivi. Porniră să înoate din răsputeri spre castel. Călăreţii avuseseră gthinion, aventurându-se pe terenul mlăştinos al lacului artificial săpat cu sute de ani în urmă, Sau mai bine zis, se îndreptaseră spre locul ce le era destinat, căci nu le era menit lor să atingă o asemenea pradă. După câţiva metri erau înglodaţi, caii se zbăteau în frâie, nechezând şi rotinsu-şi ochii înnebuniţi, în timp ce mâlul îi sorbea în adâncuri. Câţiva călăreţi se dezechilibrară, dispărând în apa tulbure. Alţii câţiva reuşiseră să se descurce din scări şi să pornească înot după bîieţi. În milocul lacului, se încăierară într-o avalanşă de stropi. Toată nebunia nostalgică şi insuportabilă a zilei, a tinereţii lor tulburi, încrâncenate de forţe latente, a primăverii, explodă în încăierarea plină de gesturi violente, de clipocitul apei, de sentimentul morţii planând în preajmă şi de bucuria neaşteptată pe care o dă descoperirea propriilor puteri, a propriei agilitîţi şi maeştrii. În urma tinerilor care înotau spre mal, sleiţi de puteri, dar plini de sentimentul victoriei, rămaseră să plutească pe apă câteva glugi de postav brun-cenuşii, frânturi de arme, şi pânza colorată a zmeului, iar ultimele bule de aer se ridicau tragic pe locul unde se înnecaseră caii. Ajunşi pe mal, băieţii se trântiră în noroiul pătat de zăpadă şi care mirosea a colţ de iarbă, a tinereţe fecundă, la fel ca şi vântul. Erau istoviţi, încă năuciţi, cu suflul tăiat, speriaţi poate şi sigur conştienţi de ce s-ar fi putut întâmpla, de insecuritatea locului, de insecuritatea soartei lor în tot acel Imperiu, şi de toate celelalte. Şi totuşi se dezlănţui în ei un râs năpraznic, o veselie care era a adolescenţei lor înflăcărate. Râseră aşa, pr9ivind cerul, până îi pătrunse încet-încet gravitatea luptei, conştiinţa de-a fi ucis de-adevăratelea şi de a fi trecut atât de aproape de moarte. Ecoul râsului se stinse încet şi ei mai rămaseră un timp trântiţi pe pământul plin de apă, şi pe urmă se ridicară uzi în vântul ademenitor şi tăios, şi feciorul Elenei îl văzu, oprit într-o salcxie pitică, pe malul apei, şi-şi înhăţă cu toată puterea prietenul de braţ.

— Uite-l, şopti, Doamne Dumnezeule!

— Şoimul tău.

— Ce?

— Şoimul tău…

Celălalt ezită. Spuse cu glas schimbat, plin de tristeţe şi de entuziasm:

— Şoimul Prinţului. A fost al lui. E şoimul vostru.

Şoimul îl privea neclintit, monumental şi firesc în acelaşi timp, intangibil şi familiar, în timp ce pânza colorată a zmeuluise cufunda încet în apă. Fiul Elenei şi al unuia dintre Eroi îşi aminti cu putere sentimentul zborului, clipele acelea de libertate nestăvilită când nimic nu-l legase de pământ, nici măcar o amintire şi, pe urmă, frenezia luptei, bucuria prădalnică de a te simţi puternic, şi înţelese ce spunea cu adevărat prietenul lui. Privi Şoimul, fremătând, iar vântul îi flutura părul auriu şi ochii îi erau plini de spaţii infinite.

— Într-una din nopţile astea, începu negriciosul, clefăind cu cişmele prin noroi şi scuturându-se de apă, am visat o cometă.

— Tu mereu visezi ceva care zboară. O tigaie zburătoare n-ai visat?

Ziua era îmbătătoare, tinereţea era cu adevărat minunată. Poate că până la urmă viaţa avea să-i învingă şi pe ei, să le corupă bucuriile, să-i absoarbă în mlaştina faptelor ireparabile. Dar acum erau tineri şi încă puri şi încă în stare de entuziasm gratuit, şi ziua era… Oh, era cu adevărat minunată.

— O farfurie zburătoare.

— Farfurii, crătiţi. Zmeie… Feciorul Elenei se întoarse şi ochii îi scăpărau. Îi trase un ghiont prietenului său. A zburat, strigă plin de entuziasm. Eşti un geniu, ce să mai vorbim.

— Eu îţi vorbesc de cometă – schimbă subiectul negriciosul, care se împurpurase de plăcere la laudele acestea şi se simţea mândru şi stân gherit în acelaşi timp. Era convins că e un geniu – când eşti aşa ceva nu se poate să nu simţi. Dar era stingherit când se făcea aluzie direct la talentele lui.

— Îţi spuneam de cometă (ochii îi străluceau la fel de tare). De cometa aia roşie, care vă ptiveşte pe voi. Ţi-am visat cometa. Iar acum a apărut şi Şoimul…

Îi legau multe pe cei doi adolescenţi. Îi lega şi obscuritatea, înecatăn în legendă, a originii lor. Despre tatăl nici unuia nu se ştia nimic precis ţ sau ceea ce se ştia era ascuns cu multă grijă. Unul era copilul Preafrumoasei Elena, iar celălalt al unei foarte nobile doamne din suita Reginei, care rămăsese să-i apere fuga, îi ţinuse la respect pe năvălitori o bună bucată de vreme, cedând treaptă cu treaptă şi pas cu pas presiunii lor, dar apărând fiecare metru din lungile coridoare ce duceau în sala tronului. Până la urmă căzuse victimă unuia dintre nomazi care reuşise să-i smulgă arma din mână şi să o transforme, din nou, din oştean în femeie. Şi poate că ea fusese singura să ştie că acel unul era chiar Lăcustă cel gata să-şi însuşească un moştenitor străin, cum îşi însuşise toate celelalte, şi care habar n-avea că urmaşul lui creşte împreună cu orfanii rebelilor. Care îl văzuse, ca şi toţi ceilalţi şi nu-l recunoscuse, cum nu-l recunoscuse nici pe celălalt, fiindcă nu aveau pe ei nici o etichetă, nici o ştampilă de autenticitate şi nu exista nici un garant pentru alegerea pe care ar fi făcut-o el însuşi. Ăci putea să acţioneze hazardat şi după năprasnicele-i impulsuri, dar de însuşit râvnea să-şi însuşească doar lucruri certe. Neavând nimic creator în sufletul lui arid, de cuceritor nomad, nu putea investi, nu-şi putea asuma riscul să investească el însuşi pe cineva, sau ceva, cu valoare, cu autenticitate şi adevăr. Ideea de a-şi însuşi pe oricare dintre băieţi (căci, dacă accepta ideea de a înfia un străin, oricare ar fi fost, în fond, la fel de eficient) era incompatibilă cu nevoia lui de valori certe, nevoia tipică a unui ins lipsit de un sistem de valori propriu. Nu-şi recunoscuse fiul nici atunci, nici mai târziu, când acesta avea să fie infiltrat în garda lui personală de un fost actor devenit conducător al unei facţiuni rebele, şi ajuns între slujitorii Palatului.

Deocamdată, băieţii creşteau împreună şi îi legau trainicele fire ale primelor prietenii, iar băiatul tiranului nu ştia că visând steaua călătoare, cometa ironică şi plină de imaginaţie, îşi visase propriul lui destin.

— Vrei să spui că trebuie să ne aşteptăm la ceva, cât de curând?

— Mda. Cred c-o să se-ntâmple ceva. Oricum Şoimul n-a venit până aici, doar aşa, în vizită.

— Adevărul e că noi nu ştim prea multe despre el. Nici despre el, nici despre cometă.

— Ce e grozav la cometele astea nu e nici mărimea, nici importanţa – sunt de fapt destul de mici şi de neînsemnaten – dar ce e grozav la ele e libertatea de mişcare… Şi dacă intră sub influenţa unui astru mai mare, traiectoria lor… Ştii, se modifică (recită o formulă matematică foarte complicată) şi ele pot părăsi sistemul solar.

— Mă-ntreb unde ajung, ridică din umeri celălalt, şi glasul îi era încărcat de veselie, de nepăsarea tinereţii şi, fireşte, de dor de ducă.

— Oh, da. Unde ajung! Să mă ia naiba dacă m-am gândit şi eu la asta. probabil că dispar, mai devreme sau mai târziu.

— Şi noi ce facem acum? Ai curaj să traversezi lacul înot?

— Trebuie să încercăm să ieşim mai spre dreapta. Acolo e mai sigur.

Dar nu mai avură timp să o facă. Podul fusese lăsat, şi gărzile Castelului îi înhăţară. Erau prea tineri ca să poată accepta ideea de a-i ucide pe cei care îi vegheaseră atâţia ani. Erau încă prea obişnuiţi să se supună. Fură capturaţi, dar asta nu însemna că renunţau.

XXXII.

În jurul său, glasuri înfierbântate îngrămădeau cuvinte cu înţeles imediat, cuvinte hămesite, numin lucrurile acestei lumi. Lucruri inedite şi altele, care îi fascinaseră întotdeauna pe oameni. Şi desemnând, mai ales pofta străveche, neostoită, a oamenilor pentru ele. Bogăţie, faimă, putere, dragoste, invidie, ură – şi diversele nimicuri pline de vrajă în care ele se travesteau.

Poetul privea dincolo de fereastră cerul profund, şi jos, departe, la poalele negurilor în care se înălţa clădirea, luminile oraşului care refuza să doarmă, a otraşului frenetic, ce se agăţa cu deznădejde de propriile-i patimi. Puteai să-ţi imaginezi iubirile romantice din parcurile cufundate în răcoarea dulce a miezului de noapte şi iubirile meschine închise în perimetrul apartamentelor standard, suprapuse, replicile identice şi gesturile identice. Şi puteai să-ţi închipui oameni obosiţi trântiţi în faţa televizoarelor, lăsându-se trăiţi de visele altora, şi pe cei grăbiţi să prindă trenurile sau avioanele, care să-i ducă departe, nu în căutarea aventurii, ci prompt, la orele fixe ale programului de a doua zi. Şi pe redactorii jurnalelor de actualităţi, în goană după ultimele ştiri, după cele mai scandaloase şi crâncene, şi dramatice întâmplări ale clipei. Şi puteai să ţi-i imaginezi şi pe preoţii care, derutaţi ei înşişi de frenezia marelui oraş, de pasiunile turmei pe care trebuiau să o păstorească, îşi puneau probleme de conştiinţă insolubile. Şi care poate încercau să descopere ce metode le-ar mai rămâne să reintre în legătură cu Dumnezeu, care părea că s-a săturat pentru totdeauna de propria-i creaţie şi refuză să mai acorde vreo revelaţi a binelui… Şi poliţiştii identificând cadavrele nopţii citadine, ţi pe actori, încercând să închege pe scenă un miracol provizoriu, şi animalele prizoniere în grădinile zoologice, şi tinerii frământaţi de speranţe şi de temeri, de idealuri şi de nevoia de a-şi face loc în lume, şi chiar o lume pentru a avea loc în ea. Tinerii cei minunaţi, şi dezarmaţi în faţa lumii. Dezarmaţi, inocenţi şi viteji.

O, cât de stupid, de tânăr şi de fericit – şi, fireşte, şi cât de viteaz – fusese el însuşi. Dacă nu cumva acela fusese, până la urmă doar un vis. Sau dacă o ficţiuneliterară… Ficţiunea construită cu migală de el însuşi…

În negurile ce împresurau clădirea, scăpărau stelele, atât de aproape încât păreau tangibile, la capătul gestului de afi vrut să le culeagă. Era aceasta o amintire? Foarte aproape de el, o amintire care…

Alături de chipul său, întreţesut cu scăpărări de stele, geamul reflectă un alt chip, de femeie. Una dintre invitatele la serată, din mulţimea de femei inteligente, care ştiau prea multe lucruri pentru a mai şti să fie fericite. Acest exerciţiu simplu şi la-ndemână altădată, devenit acum un mit, ca atâtea alte lucruri, odată fireşti… Dar existase oare fericirea cu adevărat vreodată? Existase – aşa cum o trăise şi el – sau fusese doar iluzia născută de buimăceala tinereţii, de inocenţa care făcea lumea să pară tânără şi minunată?

— Există, există, Făt Frumos, spuse lângă el femeia costumată în arlechin, jumătate roşu, jumătate negru şi cu pleoapele fardate cu aur.

Poetul tresări. De când nu-i mai spusese nimeni aşa? Cine era arlechinul-femeie?

— Fericirea, marile iubiri, savoarea lumii, toate au fost şi mai sunt încă… Savoarea materiei şi diversitatea lumii, şi moartea, care e regăsirea propriei unităţi. Pentru cei care ştiu să moară…

Ochii fardaţi cu aur, reflectaţi de geam, priveau în negurile presărate de stele. Amintirea era foarte aproape. Un bătrân orb, într-o piaţă, cântând despre o cetate, despre un Prinţ şi despre cea mai frumoasă femeie din lume. Melodia rudimentară a instrumentului cu coarde, şi murmutul unei fântâni.

În spate, un glas excitat vorbea despre atentatul zilei – împuşcarea unui leader, precedată de un mare buchet de trandafiri… Se spuneau glume despre prostia şi suferinţa omenească. Se aruncau nade ale iubirii… dar din camera de alături venea o melodie extrem de pură, cântată la clavecin.

Într-o piaţă, deci, cuvintele căzând în ritmul lent al epopeiei, şi apa recăzând în bazin…

Dar nu, nu era asta…

— Tot mai cauţi adevărul Făt Frumos?

Pleoapele fardate, acoperind pe jumătate neantul privirii…

Făt Frumos cuprinse cu braţul umerii îmbrăcaţi în mătase. Simţi ameţitoarea răceală urcându-i prin braţ spre inimă, devenită ea însăţşi ca un ţurţure de durere. Inima ca un jungher, înfipt năpraznic, în centrul fiinţei, în centrul dorului după tot ce fusese cu inocenţă, demult, aventura unui tânăr trubadur cutreierând lumea, alături de un unicorn, în transparenţa unui basm populat de de prinţi eroici, de şoimi pelerini şi chiar de Frumoasa Frumoaselor, prizoniera reginei vrăjitoare…

Mai aproape, răceala care îngheţa ca un drog, care ridica stavila şi liniştea între tine şi dorul năprasnic, între tine şi dorinţele tale, şi temeri şi ăntrebări… Stând aşa, cu braţul închis peste umerii de gheaţă, Făt Frumos înţelese în adâncul său, în sfârşit, esenţa acelui porm blestemat, care se închegase, fiecare vers plătit cu sângele lui, cu viaţa şi nădejdile sale. I se revelă singurătatea absolută care e destinul fiecăruia dintre noi, adevărul de care fugim, aruncându-ne nebuneşte între lucruri şi între semenii noştri, care şi ei se aruncă nebuneşte spre semenii mânaţi de aceaşi nebunie. Singuri.

— tot mai cauţi adevărul? Făt Frumos?

— Ăsta e adevărul? Întrebă Poetul – şi la glasul lui, ca un clopot de bronz, toate celelalte voci care frunzăreau înfrigurate timpul prezent (informaţii despre atentate, fluctuaţia bursei, formule de flirt convenţionale şi glume lipsite de compasiune pentru meschinăria omenească) încetară brusc, pentru o clipă. Numai în camera alăturată, clavecinul continua să construiască structura fragilă a melodiei care nu avea nimic comun cu timpul grăbit al patimilor omeneşti.

Adevărul…

Fiul Lupoaicei păşi în plină amintire. Pădurea era acolo, şi cântecul ireal, delicat şi pur, ce nu avea nimic cu urgenţele scurtei vieţi omeneşti. În vraja clarului de lună, o femeie se scălda într-un ochi de apă. Cu gesturi ce păreau ale unui dans ritual, ridica apa, şi stropii se răspândeau în jurul ei, ca o aureolă de argint. Pe mal, sub o mantie albă, dintr-o pânză subţire ca o spumă, se contura un tăiş – ceva ce tânărul erou crezuse că e o sabie. Femeia se scălda cântând pentru sine, cu glasul acela inuman, pur, care îi îngheţa sângele. Un glas în care străbătea atâta solitudine, încât prea tânărul Făt Frumos descifrase în el nefericire. Nu era nici un monstru prin preajmă, nici o fiară sălbatică, nici un duşman, dar eroul simţise teamă pentru făptura fragilă ce se scălda la miezul nopţii, cântându-şi singurătatea.

— Nu fii atât de tristă. Lumea nu poate fi atât de pustie. Uite la măcieşul sub care ţi-ai aruncat haina – cât de frumos a înflorit. Uite cum străluceşte luna – şi vezi şi Carul Mare. Uite-l în apă, chiar lângă tine. Şi simţi mireasma pădurii?

O bufniţă chemă, nefast, undeva, chiar lângă el. Dar lui Făt Frumos bufniţele îi plăcuseră totdeauna.

— Nu-i aşa că e un sunet comic?

Făt Frumos înaintase până la marginea apei, şi în jurul chipului tânăr, părul părea un nimb de lumină solară.

Există monştri împotriva cărora sabia e o armă inutilă. Glasul tandru al eroului lupta acum cu primejdia din jurul tinerei femei.

— Nu e prea rece apa? Nu ţi-e frig?

O învelise, gentil, în pelerină, pe femeia argintie.

— Dumnezeule, cât eşti de rece! Ce idee, să te scalzi la ceasul ăsta, şi-ntr-o apă care nici nu ştii de unde vine. Probabil dintr-un gheţar subteran. Nu te teme, n-am nici un fel de gânduri rele, vreau doar să te încălzesc un pic.

Iar sângele lui tânăr părea într-adevăr capabil să încălzească orice făptură pe care miezul nopţii, apa gheţarului, singurătatea – sau ce-o fi fost – erau pe punctul să o preschimbe în stană de piatră.

— Să mă-ncălzeşti? Pe mine?

Frumoasa de gheaţă privise adânc în ochii tânărului erou, citind în ei compasiune, tandreţe, generozitate şi tot soiul de alte sentimente proprii tinereţii, şi de care mai târziu ne jenăm. Ceva din căldura inimii lui tinere părea gata să-i alunge răceala.

— Ţi-e milă de mine?

— Oh, nu trebuie să te superi pentru atâta lucru. Dar eu am mai văzutaşa ceva. Priviri atât de negre. Singurătatea nu e…