Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 56

DE LA NOUĂ DIMINEAŢA PÎNĂ LA ORA PRÎNZULUI

Înapoindu-se la castel, Roederer îl întîlni pe valet, care îl căuta din partea reginei. Şi el o căuta pe regină, ştiind că în acest moment ea reprezenta adevărata forţă a palatului. A fost de aceea bucuros să afle că regina îl aştepta într-un loc ferit, unde i-ar putea vorbi între patru ochi şi fără să fie întrerupt.

În consecinţă, îl urmă pe valet.

Regina era aşezată aproape de cămin, cu spatele în­tors spre fereastră. La zgomotul făcut de uşă, se întoarse brusc.

— Ei bine, domnule ?... întrebă ea, interogînd fără să dea un scop concret întrebării sale.

— Regina mi-a făcut onoarea să mă cheme ? răspunse Roederer.

— Da, domnule. Sînteţi unul dintre primii demnitari ai oraşului. Prezenţa dumneavoastră la palat este o pavăză pentru monarhie. Vreau totuşi să vă întreb, ce speranţe sau temeri putem avea ?

— Puţin de sperat, doamnă, totul de temut !

— E sigur că poporul vine în marş asupra palatului?

— Avangarda se află la Carrousel şi duce tratative cu elveţienii.

— Duce tratative, domnule ? Dar am dat ordin elve­ţienilor să respingă forţa prin forţă. Sînt cumva ispitiţi să nu ni se supună ?

— Nu, doamnă. Elveţienii vor muri la postul lor.

— Şi noi la al nostru. Aşa cum elveţienii sînt soldaţi în serviciul regilor, regii sînt soldaţi în serviciul monar­hiei.

Roederer tăcu.

— S-ar putea să am nefericirea de a avea o părere care nu se împacă cu a dumneavoastră ? întrebă regina.

— Doamnă, spuse Roederer, nu voi avea o părere decît dacă Majestatea Voastră îmi face favoarea să mi-o ceară.

— V-o cer, domnule.

— Ei bine, doamnă, am să v-o spun cu sinceritatea unui om convins. Părerea mea este că regele este pierdut dacă rămîne în Tuileries.

— Dar dacă nu rămînem în palat, unde să ne ducem ? spuse regina, ridicîndu-se înspăimîntată.

— La ora în care ne găsim, spuse Roederer, există un singur refugiu care ar putea apăra familia regală.

— Care, domnule ?

— Adunarea Naţională.

— Cum aţi spus, domnule ? spuse regina clipind repede din ochi şi întrebînd ca o femeie convinsă că n-a auzit bine.

— Adunarea Naţională, repetă Roederer.

— Şi credeţi, domnule, că le-aş cere ceva acestor oameni ?

Roederer tăcu.

— Duşmănie pentru duşmănie, domnule. Îi prefer pe cei ce ne atacă direct şi la lumina zilei, decît pe cei care vor să ne distrugă prin spate şi din umbră.

— Ei bine, doamnă, atunci hotărîţi-vă : înaintaţi împo­triva poporului, sau bateţi în retragere spre Adunare.

— Să bat în retragere ? Sîntem oare atît de lipsiţi de apărare încît să batem în retragere înainte să fi în­cercat măcar focul armelor ?

— N-aţi vrea, doamnă, înainte de a lua o hotărîre să ascultaţi raportul unui om competent şi să cunoaşteţi forţele de care puteţi dispune ?

— Weber, du-te şi cheamă-l pe unul dintre ofiţerii din palat, fie pe domnul Maillardot, fie pe domnul de la Chesnaye, fie...

Era gata să spună : „Fie pe contele de Charny”, dar se opri. Weber ieşi.

— Dacă Majestatea Voastră ar vrea să se apropie de fereastră, ar putea judeca singură.

Cu o vădită repulsie, regina făcu cîţiva paşi spre fe­reastră, dădu la o parte perdelele şi văzu piaţa Carrou- sel, şi chiar curtea palatului plină de oameni cu suliţe.

— Doamne sfinte ! exclamă ea. Dar ce fac aici toţi aceşti oameni ?

— Am mai spus-o Majestăţii Voastre : negociază.

— Dar au intrat pînă în curtea palatului !

— Am socotit că trebuie să cîştig timp, pentru a da răgaz Majestăţii Voastre să ia o hotărîre.

În acest moment uşa se deschise.

— Veniţi ! Veniţi ! exclamă regina fără să ştie cui se adresa.

Intră Charny.

— Iată-mă, doamnă, spuse el.

— Ah ! Dumnevoastră sînteţi ! Atunci n-am ce să vă întreb, căci adineauri ne-aţi spus ce ne rămîne de făcut.

— Şi, după părerea domnului, întrebă Roederer, ce vă rămîne... ?

— Să murim ! spuse regina.

— Vedeţi că este preferabil ceea ce vă propun, doamnă.

— Ah ! pe viaţa mea, nu ştiu ce să fac, spuse regina.

— Ce propune domnul ? întrebă Charny.

— Să-l conducă pe rege la Adunare.

— Asta nu înseamnă moartea, dar înseamnă umilirea, spuse Charny.

— Auziţi, domnule ! spuse regina.

— Să vedem, reluă Roederer, nu s-ar găsi o cale de mijloc ?

Weber se apropie.

— Ştiu că reprezint prea puţin, spuse el, şi că e în­drăzneţ din partea mea să iau cuvîntul într-o asemenea companie. Dar poate că devotamentul meu îmi dă un izvor de inspiraţie... Dacă ne-am mulţumi să cerem Adu­nării să trimită o delegaţie spre a veghea asupra sigu­ranţei regelui ?

— Ei bine, fie, spuse regina, la asta consimt... Dom­nule de Charny, dacă aprobaţi această propunere, duce­ţi-vă, vă rog, să o spuneţi regelui.

Charny se înclină şi ieşi.

— Urmează-l pe conte, Weber, şi raportează-mi răs­punsul regelui.

Weber ieşi după conte.

Prezenţa lui Charny, rece, grav, devotat, era dacă nu pentru regină cel puţin pentru femeie o atît de atroce dojană încît nu-l vedea decît tremurînd. Apoi, poate că avea un presentiment îngrozitor în privinţa celor ce aveau să se întîmple.

Weber se înapoie.

— Regele acceptă, doamnă, spuse el, şi domnii Cham­pion şi Dejoly pleacă chiar acum spre Adunare să-i ducă cererea Majestăţii Sale.

— Ia uitaţi-vă ! spuse regina.

— La ce anume, doamnă ? întrebă Roederer.

— Ce fac oamenii acolo ?

Asediatorii se distrau pescuindu-i pe elveţieni.

Roederer se uită, dar, înainte de a fi avut timp să-şi facă o idee despre cele ce se petreceau, se auzi un foc de pistol, urmat de formidabila salvă.

Palatul se clătină, ca zguduit din temelii.

Regina scoase un ţipăt, se dădu înapoi cu un pas, apoi, mînată de curiozitate, se întoarse la fereastră.

— Ah ! Vedeţi ! Vedeţi ! exclamă ea cu ochii în flă­cări. Fug ! Sînt în derută ! Cum de spuneaţi, domnule Roederer, că nu mai avem altă ieşire decît să ne adresăm Adunării ?

— Vrea Majestatea Voastră să-mi facă favoarea de a mă urma ?

— Vedeţi ! Vedeţi ! continuă regina. Iată-i pe elveţi­eni care îşi execută misiunea de luptă şi îi urmăresc... Ah ! Carrouselul e liber ? Victorie ! Victorie !

— Pentru dumneavoastră vă implor, doamnă, spuse Roederer, urmaţi-mă !

Regina îşi reveni şi-l urmă pe împuternicit.

— Unde e regele ? întrebă Roederer pe primul valet pe care îl întîlni.

— Regele e în galeria Luvrului.

— Exact acolo doream să o conduc pe Majestatea Voastră, spuse Roederer.

Regina îl urmă, fără să-i treacă prin minte ce intenţii avea ghidul ei.

Galeria era pe jumătate baricadată în lungime şi tăiată la o treime. Două sau trei sute de oameni o apărau şi puteau să se retragă spre Tuileries printr-un fel de pod demontabil care, împins cu piciorul de ultimul fugar, că­dea de la primul etaj la parter.

Regele se afla la o fereastră împreună cu domnii de la Chesnaye, Maillardot şi cu alţi cinci-şase gentilomi. Ţinea o lunetă în mînă.

Regina alergă la balcon şi n-avu nevoie de lunetă să vadă ce se petrece.

Armata insurecţională se apropia, lungă şi compactă, acoperind întreaga lăţime a cheiului şi întinzîndu-se cît vezi cu ochii. Mahalaua Saint-Marceau făcea joncţiune, prin Pont-Neuf, cu mahalaua Saint-Antoine.

Toate clopotele Parisului sunau frenetic alarma, iar clopotul cel mare de la Notre-Dame acoperea cu dangătul său gros toate vibraţiile de bronz. Un soare arzător se răsfrîngea în mii de fulgere pe tunuri, pe puşti şi pe vîrful lănciilor. Apoi, ca zgomotul îndepărtat al furtunii, se auzea uruitul surd al tunurilor.

— Ce spuneţi, doamnă ! întrebă Roederer.

Vreo cincizeci de persoane erau adunate în spatele regelui.

Regina aruncă o privire pătrunzătoare asupra celor care-l înconjurau. Această privire părea să meargă pînă în fundul inimilor, căutînd să vadă ce a mai rămas din devotamentul lor.

În acest timp, regele stătea de vorbă, pe şoptite, cu împuternicitul Comunei sau, mai bine zis, Roederer îi repeta ceea ce îi spusese înainte reginei.

Două grupe bine distincte se formară în jurul celor două auguste personaje : grupul regelui, rece, grav, com­pus din consilieri care păreau să aprobe propunerea lui Roederer ; grupul reginei, entuziast, înflăcărat, compus din tineri ofiţeri care jurau să moară pentru rege şi regină.

Regina regăsi un dram de speranţă în entuziasmul lor.

În acest moment, grupul regelui se uni cu cel al regi­nei, şi regele, cu obişnuita sa impasibilitate, se află în postura de centru al celor două grupe amestecate. Această impasibilitate se numea poate curaj.

Regina luă două pistoale de la cingătoarea domnului Maillardot, comandantul elveţienilor, şi spuse:

— Hai, Sire ! Iată momentul să vă arătaţi, sau să pie­riţi în mijlocul prietenilor dumneavoastră.

Acest gest al reginei ridică entuziasmul la culme. Fiecare aştepta răspunsul regelui cu gura larg deschisă, cu respiraţia tăiată. Aşteptau, sperau.

Regele luă pistoalele din mîinile reginei şi i le înapoie domnului Maillardot. Apoi, întorcîndu-se spre împuterni­citul Comunei, îl întrebă :

— Spuneţi, prin urmare, domnule, că trebuie să mă duc la Adunare ?

— Sire, răspunse Roederer înclinîndu-se, asta este părerea mea.

— Hai, domnilor, spuse regele, nu mai e nimic de făcut aici.

Regina scoase un suspin, îl luă pe delfin în braţe şi, adresîndu-se doamnei de Lamballe şi doamnei de Tourzel, spuse :

— Veniţi, doamnelor, de vreme ce aşa doreşte regele !

Însemna că le spuse tuturor celorlalţi : „Vă abando­nez”.

Doamna Campan o aştepta pe regină în coridorul pe unde trebuia să treacă. Regina o văzu.

— Aşteaptă-mă în apartamentul meu, îi spuse ea. Voi veni să te întîlnesc acolo sau voi trimite să te chem pen­tru a merge... Dumnezeu ştie unde !

Apoi, aplecîndu-se spre doamna Campan, spuse încet de tot :

— Ah ! murmură ea, o plimbare pe malul mării !

Gentilomii părăsiţi se priveau unii pe alţii şi păreau să spună : „Pentru acest rege am venit să ne aflăm moartea aici ?”

Domnul de la Chesnaye înţelese această întrebare mută.

— Nu, domnilor, spuse el, pentru monarhie ! Omul e muritor, principiul, nepieritor !

În cele din urmă, regele binevoi să se gîndească la cei pe care-i abandona. Se opri în josul scării, întrebînd :

— Dar ce se va întîmpla cu toate persoanele pe care le-am lăsat acolo sus ?

— Sire, răspunse Roederer, nimic nu le va fi mai uşor decît să vă urmeze. Sînt îmbrăcaţi în haine de oraş şi vor putea trece prin grădină.

— E-adevărat, spuse regele. Să mergem !

— Ah ! Domnule de Charny, spuse regina zărindu-l pe conte, care o aştepta la poarta grădinii cu sabia scoasă, de ce nu v-am ascultat alaltăieri cînd m-aţi sfătuit să fug?

Contele nu răspunse, dar, apropiindu-se de rege, spuse :

— Sire, n-ar vrea regele să ia pălăria mea şi să mi-o dea pe a sa, după care ar putea fi recunoscut ?

— Ah ! Aveţi dreptate, spuse regele, din cauza penei albe... Mulţumesc, domnule.

Şi luă pălăria lui Charny dîndu-i-o pe a sa.

— Regele se expune vreunei primejdii în această tra­versare, domnule ? întrebă regina.

— Vedeţi, doamnă, dacă există vreo primejdie, fac tot ce-mi stă în putinţă s-o îndepărtez de cel ameninţat.

— Sire, sînteţi gata ? spuse ofiţerul elveţian însărci­nat cu ocrotirea regelui în timpul traversării grădinii.

— Da, răspunse regele, înfundîndu-şi pălăria lui Charny pe cap.

— Atunci, să ieşim ! spuse căpitanul.

Regele înaintă în mijlocul a două rînduri de elveţieni, care mergeau în acelaşi pas cu el.

Deodată se auziră strigăte puternice în dreapta.

Poarta care dădea spre Tuileries, aproape de Cafe­neaua „Flore”, era forţată. Ştiind că regele se îndreaptă spre Adunare, o mare masă de oameni se năpustea în gră­dină. Un om care părea să conducă toată această bandă purta ca stindard un cap în vîrful unei suliţe.

Căpitanul se opri şi pregăti armele.

— Domnule de Charny, spuse regina, dacă mă vedeţi pe punctul de a cădea în mîinile acestor mizerabili, mă veţi ucide, nu-i aşa ?

— Nu v-o pot promite, doamnă, răspunse Charny.

— Dar de ce oare ? exclamă regina.

— Fiindcă înainte de a vă atinge o singură mînă voi fi mort !

— Uite, spuse regele, e capul acelui nefericit domn Mandat. Îl recunosc.

Această bandă de asasini nu îndrăni să se apropie, dar îi împroşcă cu injurii pe rege şi pe regină. Se traseră cinci sau şase împuşcături. Un soldat elveţian căzu mort, un altul rănit.

Căpitanul ordonă să se pregătească armele pentru tra­gere. Soldaţii dădură ascultare ordinului.

— Nu trageţi, domnule ! spuse Charny, sau nici unul dintre noi nu va ajunge viu la Adunare.

— Aveţi dreptate, domnule, spuse căpitanul. Arma la umăr !

Soldaţii executară ordinul şi tot grupul continuă să îna­inteze, tăind grădina în diagonală.

Primele zile de arşiţă ale anului îngălbeniseră castanii. Deşi nu era decît începutul lui august, frunze uscate acopereau pămîntul. Micul delfin le rostogolea sub picioa­rele sale şi se distra împingîndu-le sub cele ale surorii sale.

— Frunzele cad devreme anul acesta, spuse regele.

— N-a scris oare unul dintre oamenii aceştia : „Mo­narhia nu se va menţine pînă la căderea frunzelor” ? în­trebă regina.

— Da, doamnă, răspunse Charny.

— Şi cum se numeşte acest iscusit profet ?

— Manuel.

Între timp, un nou obstacol se ivi în faţa familiei regale : era un grup impunător de bărbaţi şi femei agitînd armele şi făcînd gesturi ameninţătoare, grup care aştepta pe scara şi pe terasa care trebuia urcată şi traversată pentru a ajunge din grădina Tuileries la Manège.

Primejdia era cu atît mai reală cu cît soldaţii elveţieni nu-şi mai puteau menţine rîndurile. Cu toate acestea, căpitanul încercă să-i facă să răzbată prin mulţime, dar se produse o asemenea furie, încît Roederer exclamă :

— Luaţi seama, domnule ! Veţi provoca uciderea regelui !

Convoiul se opri din nou şi un mesager fu trimis să înştiinţeze Adunarea că regele vine să-i ceară adăpost.

Adunarea trimise o delegaţie. La vederea ei însă mul­ţimea izbucni cu o furie şi mai mare. Nu se auzeau decît aceste strigăte violente :

— Jos cu Veto ! Jos cu austriaca ! Decăderea din drep­turi, sau moartea !

Încetul cu încetul, escorta elveţienilor fu dată la o parte. Nu mai rămăseseră în jurul familiei regale decît şase gentilomi, contele de Charny şi delegaţia Adunării Naţionale venită în întîmpinarea lor.

Mai erau de făcut vreo treizeci de paşi în mijlocul unei mulţimi compacte. Era evident că intenţia acesteia era să curme zilele regelui şi, mai ales, ale reginei.

În josul scării lupta începu.

— Domnule, spuse Roederer lui Charny, puneţi-vă sabia în teacă, sau nu răspund de nimic !

Charny cedă fără să scoată o vorbă.

Grupul regal a fost ridicat de mulţime, cum este ridi­cată de valuri o barcă într-o furtună, şi dus înspre Adu­nare. Regele se văzu obligat să îmbrîncească un om care-i pusese pumnalul în faţa obrazului. Aproape sufo­cat, delfinul ţipa şi întindea braţele, ca pentru a cere ajutor.

Un bărbat se avîntă şi îl smulse din mîinile mamei sale.

— Domnule de Charny ! Fiul meu ! exclamă ea. În numele Cerului, salvaţi-mi fiul !

De-abia se îndepărtase Charny de regină, făcînd cîţiva paşi spre omul care ducea copilul cu sine, cînd mai multe braţe se întinseră spre ea şi o mînă o apucă de baticul care-i acoperea pieptul.

Regina scoase un ţipăt.

Charny uită recomandarea lui Roederer şi sabia sa dispăru întreagă în trupul omului care îndrăznise să ri­dice mîna asupra reginei. Văzînd cum cade unul de-ai ei, mulţimea urlă de furie şi se năpusti cu şi mai multă vio­lenţă asupra grupului. Femeile urlau :

— Ucideţi-o odată pe austriacă ! Daţi-ne-o s-o sugru­măm ! La moarte ! La moarte !

Şi douăzeci de braţe se întinseră s-o înhaţe.

Dar, nebună de durere, ea nu mai ţinea seama de pe­ricolul în care se afla şi nu înceta să strige :

— Fiul meu ! Fiul meu !

Aproape că atinseră pragul Adunării. Mulţimea făcu un ultim efort : simţea că-i scapă prada.

Charny era atît de înghesuit încît nu putea lovi decît cu mînerul săbiei sale. Zări printre toţi aceşti pumni strînşi o mînă înarmată cu un pistol, care o ţintea pe regină. Dădu drumul săbiei, apucă cu amîndouă mîinile pistolul, îl smulse de la cel ce-l ţinea, şi-l descărcă în mijlocul pieptului celui mai apropiat agresor.

Ucis fulgerător, omul se prăbuşi.

Charny se aplecă să-şi ridice sabia.

Sabia se găsea însă în mîinile unui om din mulţime, care încerca s-o lovească pe regină. Charny se azvîrli asupra asasinului.

În acest moment, urmîndu-l pe rege, regina intra în vestibulul Adunării. Era salvată !

E-adevărat că poarta se închidea în spatele ei şi că, în pragul acestei porţi Charny cădea, lovit în acelaşi timp cu o bară de fier în cap şi de o suliţă în piept.

— Ca şi fraţii mei ! murmură el prăbuşindu-se. Săr­mană Andrée !

Destinul lui Charny se împlinea la fel ca cel al lui Isidore, ca cel al lui Georges. — Cel al reginei urma să se împlinească.

Dealtfel, o salvă îngrozitoare de artilerie anunţa în acelaşi moment că insurgenţii şi castelul începuseră lupta.

Capitolul 57

DE LA PRÎNZ PÎNĂ LA ORA TREI DUPĂ-AMIAZĂ

Un moment — ca şi regina, văzînd fuga avangărzii — elveţienii crezură că au avut de-a face cu armata însăşi a insurgenţilor şi că această armată a fost împrăştiată.

Garda elveţiană omorîse aproape patru sute de oameni în curtea regală, o sută cincizeci sau două sute în piaţa Carrousel, şi capturase şapte tunuri. Cît de departe se putea desfăşura privirea, nu se zărea vreun om care s-ar fi putut apăra.

O singură mică baterie izolată, instalată pe terasa unei case, înfrunta corpul de gardă elveţian şi continua focul fără a putea fi redusă la tăcere. Crezînd că au în- frînt insurecţia, elveţienii se pregătesc să ia măsuri pen­tru a lichida cu orice preţ această baterie, cînd auziră răsunînd dinspre partea cheiului duruitul tobelor şi mu­getul mult mai puternic al artileriei.

Era armata, a cărei apropiere fusese urmărită de rege cu luneta, din galeria Luvrului.

În acelaşi timp începu să se răspîndească zvonul că regele a părăsit palatul şi s-a dus să ceară adăpost la Adunare.

Este greu de redat ce efect a avut această veste, chiar asupra celor mai devotaţi regalişti.

Regele, care promisese să moară la postul său, dezerta de la acest post şi trecea la duşman, sau, cel puţin, se constituia prizonier fără să lupte !

Din acel moment, soldaţii gărzii naţionale se consi­derară dezlegaţi de jurămîntul făcut şi se retraseră aproape cu toţii.

Cîţiva gentilomi îi urmară, judecînd că e inutil să se lase ucişi pentru o cauză care se recunoaşte ea însăşi pier­dută.

Rămaseră doar elveţienii, sumbri, tăcuţi, dar sclavi ai disciplinei.

Din înaltul terasei pavilionului Flore şi prin ferestrele galeriei Luvrului se vedeau venind aceşti eroi ai maha­lalelor, cărora niciodată nu le-a rezistat vreo armată şi care au răsturnat într-o singură zi Bastilia, fortăreaţă ale cărei temelii erau înrădăcinate în pămînt de patru secole.

Insurgenţii aveau planul lor. Ei îl credeau pe rege în palat. Voiau să încercuie castelul din toate părţile pen­tru a-l prinde pe rege.

Coloana care venea pe cheiul stîng primi, în conse­cinţă, ordinul să forţeze grilajul dinspre malul apei. Cea care venea prin strada Saint-Honoré, să spargă poarta de la Feuillants, în timp ce coloana de pe malul drept, comandată de Westermann, avîndu-i sub ordinele sale pe Santerre şi Billot, să atace din faţă.

Această din urmă coloană se revărsă deodată prin toate portiţele Carrouselului, cîntînd Ça ira.

Marsiliezii conduceau coloana, trăgînd în mijlocul rîndurilor lor două tunuri mici, cu cîte patru guri, încărcate cu mitralii.

Vreo două sute de elveţieni luptau în piaţa Carrousel. Insurgenţii se îndreptară direct spre ei şi, în momentul cînd elveţienii îşi coborau armele în poziţie de tragere, ei îşi demascară tunurile şi traseră cei dintîi.

Soldaţii îşi descărcară puştile, dar se repliară imediat spre palat, lăsînd la rîndul lor pe pavajul pieţei Carrousel vreo treizeci de morţi şi răniţi.

Năpustindu-se de îndată asupra castelului Tuileries, insurgenţii puseră stăpînire pe două curţi interioare. Bil­lot ar fi vrut să lupte acolo unde fusese ucis Pitou. Apoi, trebuie spus că mai păstra o speranţă, aceea că bietul băiat era doar rănit şi-l va putea salva, aşa cum făcuse acesta cu el pe Champ-de-Mars. Intră deci printre primii în curtea din centru. Mirosul sîngelui era atît de puternic, încît te-ai fi putut crede într-un abator.

Această privelişte, acest miros îi scoaseră din sărite pe asediatori, care se năpustiră spre castel.

Trebuia să-i reducă întîi la tăcere pe cei ce trăgeau din barăci.

Billot ceru ghiulele de tun şi fitiluri. Westermann în­ţelese planul locotenentului său şi îi satisfăcu cererea.

Cu riscul de a vedea luînd foc pulberea în mîinile lor, marsiliezii aprinseră fitilurile şi azvîrliră ghiulelele în barăci. Acestea luară foc, cei care le apărau fură obligaţi să le evacueze şi să se refugieze sub vestibul.

Billot se simţi deodată îmbrăţişat din spate. Se în­toarse, crezînd că are de-a face cu un duşman, dar la ve­derea celui care-l îmbrăţişa scoase un strigăt de bucurie : era Pitou ! De nerecunoscut, acoperit de sînge din cap pînă în picioare, dar teafăr şi nevătămat, fără nici o rană.

Cum am spus, în momentul în care Pitou îi văzuse pe elveţieni coborînd armele, strigase : „Culcat !”, dînd pri­mul exemplu. Dar tovarăşii săi n-avură timp să urmeze acest exemplu.

Pitou se simţi literalmente îngropat sub cadavre şi hotărî să nu scoată o vorbă, ci să aştepte un prilej fa­vorabil pentru a da semn de viaţă. Acest prilej îl aştepta de mai bine de o oră.

În sfîrşit, socoti că momentul e propice în clipa cînd auzi strigătul de victorie al tovarăşilor săi şi, în mijlocul acestor strigăte, glasul lui Billot care-l chema.

O salvă a elveţienilor, care doborî vreo zece oameni, le reaminti lui Billot şi Pitou gravitatea situaţiei. Pitou, Billot, marsiliezii, care formau capul coloanei, înaintară prin fumul gros şi pătrunseră în vestibul. Se pomeniră în faţa unui zid de baionete : erau cele ale elveţienilor. Atunci batalionul elveţienilor îşi începu retragerea, lă- sînd un şir de-ai săi pe fiecare treaptă — optzeci de ca­davre numărate pînă seara.

Deodată se auzi un strigăt :

— Regele ordonă elveţienilor să înceteze focul !

Era ora două după-amiază.

Iată ce se întîmplase la Adunare :

În momentul cînd poarta Feuillants se închisese în spatele reginei, ea intrase în urma regelui în Adunare. Acolo îl zări, cu bucurie, pe fiul ei aşezat pe biroul pre­şedintelui. Văzîndu-l în siguranţă, inima îi reaminti de Charny.

— Domnilor, spuse ea, unul dintre ofiţerii mei cei mai devotaţi şi viteji a rămas la uşă, în primejdie de moarte. Vă cer ajutor pentru el.

Vreo şase deputaţi se repeziră afară.

Regele, regina, familia regală şi personajele care-i însoţeau se îndreptară spre scaunele destinate miniştri­lor şi luară loc.

Înainte de a se aşeza, regele făcu semn că vrea să vorbească.

Se făcu linişte.

—- Am venit aici, spuse el, pentru a evita o mare crimă. Am socotit că n-aş putea fi nicăieri în mai mare siguranţă decît în mijlocul dumneavoastră.

— Sire, răspunse Vergniaud, care prezida, vă puteţi bizui pe fermitatea Adunării Naţionale. Membrii ei au jurat să moară apărînd drepturile poporului şi ale autori­tăţilor constituite.

Regele se aşeză.

În acel moment răsună zgomotul unui furios schimb de focuri chiar lîngă porţile sălii Manège : garda naţio­nală, amestecată cu insurgenţii, trăgea de pe terasa Feuillants asupra căpitanului şi soldaţilor elveţieni care serviseră drept escortă familiei regale.

Un ofiţer al gărzii naţionale, care-şi pierduse fără în­doială capul, intră cuprins de groază şi nu se opri decît la bară, strigînd :

— Elveţienii ! Elveţienii! Sîntem atacaţi!

Adunarea crezu o clipă că elveţienii, învingători, au respins insurecţia şi atacă sala Manège pentru a-l lua înapoi pe regele lor : — căci trebuie să spunem că, la acea oră, Ludovic al XVI-lea era mai mult rege al elve­ţienilor decît al francezilor.

Întreaga sală se ridică printr-o reacţie spontană, una­nimă. Reprezentanţii poporului, spectatorii din tribune, gărzile naţionale, secretarii, fiecare strigă întinzînd braţele :

— Orice s-ar întîmplă, jurăm să trăim şi să murim liberi !

Eroarea nu dură mult, dar acest minut de entuziasm avu ceva sublim.

Peste un sfert de oră răsună alt strigăt :

— Castelul este invadat ! Insurgenţii mărşăluiesc asu­pra Adunării pentru a-l ucide pe rege !

În aceeaşi clipă, căpitanul elveţian Durler era somat în numele Adunării să depună armele.

— Îl servesc pe rege şi nu Adunarea, spuse el, unde e ordinul regelui ?

Mandatarii Adunării n-aveau ordin scris.

— Regele mi-a încredinţat comandamentul. Nu i-l pot înapoia decît lui, reluă Durler.

Îl aduseră aproape cu forţa în Adunare.

Era negru din cap pînă în picioare de praf de puşcă, şi roşu de sînge.

— Sire, spuse el, mi se cere să depun armele. E ordi­nul regelui ?

— Da, răspunse Ludovic al XVI-lea. Predaţi armele gărzii naţionale. Nu vreau ca viteji de talia dumnea­voastră să piară.

Durler plecă capul, scoase un suspin şi ieşi. Dar la uşă spuse că nu se va supune decît pe baza unui ordin scris.

Atunci regele luă o hîrtie şi scrise :

Regele ordonă elveţienilor să depună armele şi să se retragă în cazarme.
Aceste cuvinte fură repetate în încăperi, pe coridoare şi pe scările castelului Tuileries.

Deoarece acest ordin readusese un oarecare calm în Adunare, preşedintele agită clopoţelul.

— Să deliberăm, spuse el.

Dar un reprezentant se ridică şi atrase atenţia că un articol din Constituţie interzice deliberările în prezenţa regelui.

— E adevărat, spuse Ludovic al XVI-lea, dar unde să ne ducem ?

— Sire, spuse preşedintele, vă putem oferi loja zia­rului Le Logographe, care e goală, deoarece ziarul şi-a încetat apariţia.

— E bine, spuse regele, sîntem gata să ne ducem.

— Uşieri, strigă Vergniaud, conduceţi-l pe rege în loja ziarului Logographe.

Uşierii se grăbiră să se conformeze.

Pentru a ieşi, regele, regina şi familia regală par­curseră în sens invers drumul pe care veniseră şi se regăsiră în coridor.

— Dar ce e pe jos ? întrebă regina. S-ar spune că este sînge.

Uşierii nu-i răspunseră.

Foarte ciudat : petele erau tot mai multe şi mai mari pe măsură ce grupul se apropia de loja destinată familiei regale.

Pentru a o scuti pe regină de acest spectacol, regele grăbi pasul şi, deschizînd el însuşi uşa, spuse :

— Intraţi, doamnă.

Regina se avîntă, dar, punînd piciorul pe pragul uşii, scoase un ţipăt de groază şi, cu mîinile la ochi, se dădu înapoi.

Prezenţa petelor de sînge se explica : un cadavru era depus acolo.

— Uite ! spuse regele cu acelaşi ton cu care spusese : „Uite, e capul bietului Mandat!” — Uite ! e cadavrul bie­tului conte de Charny !

Era într-adevăr trupul contelui, pe care deputaţii îl smulseseră din mîinile asasinilor şi dăduseră ordin să fie dus în loja ziarului Logographe, nebănuind că peste zece minute va fi instalată acolo familia regală.

Cadavrul fu luat şi familia regală intră. Regina se opuse intenţiei de a se spăla şi şterge podeaua complet acoperită de sînge şi se aşeză prima.

— Oh ! murmură ea, Charny ! Charny ! De ce sîngele meu nu curge aici, pînă la ultima picătură, pentru a se amesteca pe veci cu al tău !...

Suna de ora trei după-amiază.