Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 63

îNCHISOAREA TEMPLE

Dar, înainte de a o urma pe Andrée în temniţa unde avea să fie închisă ca suspectă, s-o urmăm pe Maria-Antoaneta acolo unde tocmai fusese dusă ca vinovată.

Am expus antagonismul dintre Adunare şi Comună.

Adunarea, aşa cum se întîmplă cu toate corpurile con­stituite, nu putuse merge în acelaşi pas cu indivizii. Dăduse avînt poporului pe calea deschisă de 10 august, apoi rămăsese în urmă.

Secţiunile improvizaseră faimosul Consiliu al Comunei, şi acest Consiliu realizase de fapt ziua de 10 august, propovăduită de Adunare.

Adunarea îi acordase regelui azil, pe cînd Comuna n-ar fi fost deloc supărată dacă l-ar fi putut surprinde la Tuileries, sufoca între două saltele, strivi între două uşi, împreună cu regina şi cu delfinul, cu lupoaica şi cu puiul de lup, cum li se zicea.

Adunarea zădărnicise acest proiect, a cărui reuşită — oricît de infam era — ar fi fost, poate, un mare noroc.

Aşadar, ocrotind regele, regina, delfinul, Curtea — Adunarea era regalistă. Decretînd că regele va locui la Luxembourg, adică într-un palat, Adunarea era regalistă.

Or, Comuna revoluţionară, ca să ajungă la dictatură, trebuia să contracareze tot ce făcea Adunarea regalistă.

Adunarea acordase drept locuinţă regelui palatul Luxembourg. Comuna declară că ea nu-şi poate asuma răspunderea pentru rege dacă acesta stă în palatul Luxembourg. Pivniţele Luxembourg-ului, afirma cu certi­tudine Comuna, comunicau cu catacombele. Adunarea nu voia s-o rupă cu Comuna pentru un lucru atît de neîn­semnat, aşa că-i lăsă în grijă alegerea reşedinţei regale.

Comuna alese Le Temple.

Judecaţi şi dumneavoastră dacă locul este bine ales !

Le Temple nu este, ca şi Luxembourg, un palat legat prin pivniţele sale cu catacombele, prin zidurile sale cu cîmpia, formînd un unghi ascuţit cu palatul Tuileries şi Primăria. Temple este o închisoare aşezată sub ochii şi la îndemîna Comunei. Ea n-are decît să întindă mîna ca să-i deschidă sau să-i închidă porţile. Este un vechi donjon izolat, căruia i s-a refăcut şanţul de apărare. Este un vechi turn scund, fortificat, întunecos şi lugubru. Filip cel Frumos, adică regalitatea, a zdrobit aici evul mediu, care se revolta împotriva lui. Regalitatea se va întoarce aici, zdrobită de evul nou !

Cum o fi rămas turnul vechi, negru şi trist în acest cartier foarte populat, ca o cucuvea în plin soare ? Şi tocmai în acest loc hotărîse Comuna să locuiască regele şi familia sa.

În ziua de 13, seara, regele, regina, Madame Elisabeth, doamna de Lamballe, doamna de Tourzel, domnul Chemilly, valetul regelui şi domnul Hue, valetul delfinului, fură transferaţi la Temple.

Comuna era atît de grăbită să-l mute pe rege în noua sa reşedinţă, încît turnul nici nu era încă pregătit. Ca urmare, familia regală a fost introdusă în acea parte a clădirii, numită „palatul”, în care locuia pe vremuri contele d'Artois cînd venea la Paris.

Întregul Paris părea cuprins de bucurie. Ce-i drept, muriseră trei mii cinci sute de cetăţeni, dar regele, prie­tenul străinilor, marele duşman al revoluţiei, aliatul nobililor şi al preoţilor, regele era prizonier !

Toate casele dimprejur erau iluminate. Se instalaseră lampioane pînă şi pe crenelurile turnului.

Cînd Ludovic al XVI-lea coborî din trăsură, îl găsi pe Santerre călare, stînd la zece paşi distanţă de portieră. Doi slujbaşi municipali îl aşteptau pe rege cu pălăria pe cap.

— Intraţi, domnule ! îi ziseră ei.

Regele intră şi ceru să viziteze apartamentele, înşe- lîndu-se, fireşte, în ce priveşte viitoarea sa reşedinţă. Funcţionarii municipali schimbară între ei un zîmbet şi, fără să-i spună că plimbarea pe care o va face n-are nici un rost, fiindcă urma să locuiască în donjon, îl lăsară să-l viziteze cameră cu cameră.

Regele stabilea împărţirea apartamentului său, iar funcţionarii municipali se bucurau din plin de această eroare, care avea să se transforme curînd în amărăciune.

La ora zece se servi cina. În timpul mesei, Manuel stătu în picioare lîngă rege. Nu mai era un servitor gata să asculte : era un temnicer, un supraveghetor, un stăpîn !

Presupuneţi două ordine contradictorii : unul dat de rege, celălalt de Manuel. Ordinul lui Manuel era cel care ar fi fost executat. De aici începea cu adevărat captivitatea.

La ora zece toţi se află în sufrageria palatului, la un­sprezece în salonul palatului. Regele este încă sau crede că mai este rege. Nu ştie ce se întîmplă.

La ora unsprezece, unul dintre comisarii Comunei vine să dea ordin celor doi valeţi, Hue şi Chemilly, să ia puţina lenjerie pe care o au şi să-l urmeze.

— Unde să vă urmăm ? întrebară cei doi valeţi.

— La reşedinţa de noapte a stăpînilor voştri, răspunse delegatul. Palatul nu e decît reşedinţa de zi.

Regele, regina şi delfinul nu mai erau stăpîni decît ai valeţilor lor.

La poarta palatului găsiră un funcţionar municipal care mergea înainte cu un felinar. Îl urmară. La lumina slabă a felinarului şi mulţumită iluminaţiei care începea să se stingă, domnul Hue încerca să recunoască viitoarea locuinţă a regelui. Nu vedea înaintea lui decît donjonul întunecat, ridicîndu-se în aer ca un uriaş de granit pe fruntea căruia strălucea o comoară de foc.

— Dumnezeule ! zise valetul oprindu-se. Nu cumva ne duceţi în acest turn ?

— Întocmai ! răspunse delegatul municipal. Ehei ! Vremea palatelor a trecut! Vei vedea cum sînt găzduiţi asasinii poporului.

Spunînd aceste cuvinte, omul cu felinarul se lovi de primele trepte ale unei scări în spirală.

Valeţii voiau să se oprească la primul etaj, dar omul cu felinarul îşi continuă drumul. În cele din urmă, la al doilea etaj, se opri, o luă pe coridor situat la dreapta scării şi deschise uşa unei încăperi din dreapta coridoru­lui. O singură fereastră lumina această cameră. Trei sau patru scaune, o masă şi un pat prost formau întregul mobilier.

— Care dintre voi doi e servitorul regelui ? întrebă funcţionarul municipal.

— Eu sînt valetul său, zise domnul Chemilly.

— Valet sau servitor e tot un drac.

Apoi, arătîndu-i patul, adăugă :

— Aici va dormi stăpînul tău.

Şi omul cu felinarul aruncă pe un scaun o pătură şi două cearşafuri, aprinse de la felinar două lumînări aflate pe cămin şi-i lăsă singuri pe cei doi valeţi.

Se duceau să pregătească apartamentul reginei, situat la primul etaj.

Domnii Hue şi Chemilly se priviră uluiţi. În ochii lor plini de lacrimi stăruiau încă splendorile reşedinţelor regale. Nici măcar într-o închisoare nu-l azvîrleau pe rege — îl instalau într-o magherniţă !

Cercetară încăperea.

Patul era într-un alcov fără perdele. O împletitură veche de răchită, rezemată de perete, indica o măsură luată chipurile împotriva ploşniţelor — măsură insu­ficientă, era lesne de văzut. Nu se lăsară totuşi năpădiţi de silă şi începură să cureţe pe cît posibil camera şi patul.

Pe cînd unul mătura şi celălalt ştergea praful, intră regele.

— Vai ! Sire, ziseră într-un glas, ce infamie !

Regele rămase neclintit. Era tărie sufletească, era in­diferenţă ? Aruncă o privire în jur, dar nu scoase o vorbă.

Cum peretele era tapetat cu gravuri şi cum unele dintre ele erau obscene, le smulse.

— Nu vreau să cadă sub ochii fiicei mele asemenea lucruri.

Apoi, odată patul făcut, regele se culcă şi adormi tot atît de liniştit ca şi cînd s-ar fi aflat la Tuileries — poate mai liniştit!

Cu siguranţă că, dacă la această oră i s-ar fi acordat o rentă de treizeci de mii de livre, o casă la ţară cu o forjă, o bibliotecă cu cărţi de călătorii, o capelă unde să asculte liturghia şi un capelan să i-o spună, un parc de zece pogoane, unde să poată trăi la adăpost de oricare intrigă, înconjurat de regină, de delfin, de Madame Royale, adică — în cuvinte mai dulci — de soţia şi de copiii săi, regele ar fi fost omul cel mai fericit din regatul său.

Alta era situaţia cu regina.

Dacă mîndra leoaică n-a urlat la vederea cuştii sale, aceasta s-a datorat faptului că în sufletul ei stăruia o durere atît de atroce, încît o făcea să devină oarbă şi insensibilă la tot ce o înconjura.

Apartamentul ei se compunea din patru încăperi : o anticameră reţinută de prinţesa de Lamballe, o cameră unde se instală regina, o cămăruţă cedată doamnei de Tourzel şi o a doua în care se instalară Madame Elisa­beth şi cei doi copii. Totul era aici mai curat decît la rege.

Dealtfel, ca şi cînd i-ar fi fost ruşine de vicleşugul folosit faţă de rege, Manuel anunţă că arhitectul Co­munei, cetăţeanul Pallory — acelaşi care fusese însărci­nat cu dărîmarea Bastiliei — va veni să se înţeleagă cu regele spre a face cît mai confortabilă viitoarea locuinţă a familiei regale.

Acum, pe cînd Andrée aşază în mormînt trupul soţului iubit; pe cînd Manuel instalează la Temple pe rege şi familia regală ; pe cînd dulgherul înalţă ghilotina în piaţa Carrousel, cîmp de victorie care se va transforma în piaţa Grève, să aruncăm o privire înăuntrul primăriei, unde am mai intrat de două sau de trei ori, şi să ne facem o părere despre puterea care a înlocuit-o recent pe cea a unor Bailly sau La Fayette şi care, substituindu-se Adunării Legislative, tinde să pună mîna pe dictatură.

Să cunoaştem oamenii, ei ne vor da explicaţia faptelor.

În seara de 10 august cînd, bineînţeles, totul era terminat ; cînd zgomotul tunului se potolise ; cînd zgomo­tul împuşcăturilor se stinsese ; cînd nu se mai făcea alt­ceva decît se asasina, o ceată de oameni beţi şi zdrenţăroşi l-au adus pe braţe în mijlocul consiliului Comunei pe omul tenebrelor, bufniţa cu pleoapele clipind, profetul plebei, pe divinul Marat. El se lăsă dus : nu mai avea de ce să se teamă. Victoria era sigură şi terenul pregătit pentru lupi, vulturi şi corbi.

Îl numeau învingătorul de la 10 august pe el, pe care l-au prins în clipa în care-şi scotea capul prin răsuflătoarea pivniţei sale ! Îl încununaseră cu lauri, iar el, ca şi Cezar, şi-a păstrat cu naivitate coroana pe frunte. Cum am spus, cetăţenii veniră şi-l aruncară pe zeul Marat în mijlocul Comunei.

Şi totuşi, Marat nu făcea deloc parte din Comună, nu fusese numit membru. El fusese adus. Şi acolo rămase.

I s-a pus la dispoziţie — special pentru el — o lojă de ziarist. Numai că, în loc ca ziaristul să fie la mîna Comunei, cum se afla ziarul Le Logographe la mîna Adunării, Comuna a fost aceea care intră sub gheara, sub laba lui Marat.

Priviţi cum i se supune această semeaţă Comună, de care ascultă Adunarea ! Iată una dintre primele hotărîri pe care le ia :

De acum înainte, maşinile de tipărit aparţinînd coru­pătorilor regalişti vor fi confiscate şi atribuite tipografilor patrioţi.
În dimineaţa zilei cînd urma să fie emis decretul, Marat începe să-l aplice : se duce la imprimeria regală, tîrăşte o maşină de tipărit la el acasă şi cară, în saci, toate caracterele de literă care-i convin. Nu e oare primul dintre tipografii patrioţi ?

Adunarea se înspăimîntase de masacrele din ziua de 10 august. Fusese neputincioasă să le împiedice : au fost masacraţi oameni în curtea Adunării, pe coridoare, în faţa porţii.

Danton spusese :

— Unde începe acţiunea justiţiei, acolo trebuie să înceteze răzbunarea populară. Îmi iau angajamentul în faţa Adunării să apăr oamenii care se află în incinta sa. Voi merge în fruntea lor. Voi răspunde de ei.

Danton spusese aceste vorbe înainte ca Marat să fi ajuns la Comună. Din clipa în care Marat ajunse la Comună, nu mai răspunse de nimic.

În faţa şarpelui, leul începu să meargă pe căi piezişe ; încerca să se transforme în vulpe.

Lacroix, acest fost ofiţer, acest deputat cu constituţie de atlet, unul din cele o sută de braţe ale lui Danton, se urcă la tribună şi ceru ca însuşi Santerre, comandantul gărzii naţionale — omul căruia chiar şi regaliştii îi re­cunosc, sub obrazul său aspru, o inimă miloasă — să numească o Curte marţială care să-i judece fără între­rupere pe elveţieni, ofiţeri şi soldaţi.

Iată care era ideea lui Lacroix, sau mai degrabă a lui Danton :

Această Curte marţială să fie formată din oameni care luptaseră ; oamenii care luptaseră erau oameni de curaj; or, oamenii de curaj apreciază şi respectă curajul. De­altfel, prin însuşi faptul că erau învingători, le-ar fi fost silă să-i condamne pe învinşi.

Nu i-am văzut oare pe aceşti învingători beţi de sînge, doritori de masacru, cruţînd femeile, ocrotindu-le, însoţindu-le ?

O curte marţială aleasă dintre federaţii bretoni sau marsiliezi, pe scurt dintre învingători, ar fi însemnat salvarea prizonierilor. Şi dovada că era o măsură de clemenţă e faptul că a fost respinsă de Comună.

Marat prefera masacrul ; s-ar fi terminat mai repede. El cerea capete, alte capete, şi iarăşi capete. Cifra cerută de el, în loc să scadă, sporea mereu. La început au fost cincizeci de mii de capete, apoi o sută de mii, apoi două sute de mii, în cele din urmă a cerut două sute şaptezeci şi trei de mii.

De ce această socoteală stranie, această fracţie ciudată ? I-ar fi fost greu lui însuşi să dea un răspuns. Marat cerea masacrul, iată tot. Şi masacrul se organizează.

Iată de ce Danton nici nu mai pune piciorul la Co­mună, fiind absorbit de munca sa de ministru. Cel puţin aşa spune.

Ce face Comuna ? Trimite delegaţii la Adunare.

În ziua de 16 se succed la bară trei delegaţi. În 17, o nouă delegaţie se prezintă şi declară : „Poporul e dezgus­tat văzînd că nu e răzbunat. Temeţi-vă să nu-şi facă singur dreptate ! În această seară, la miezul nopţii, va suna clopotul de alarmă. E necesar un tribunal crimi­nal la Tuileries, un judecător de fiecare secţiune. Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta voiau sînge. Să-l vadă curînd pe al celor care-i urmează orbeşte !”

Această îndrăzneală, această presiune stîrneşte mînia a doi oameni : iacobinul Choudieu şi dantonistul Thuriot.

— Cei care vin să ceară aici masacrul, spuse Choudieu, nu sînt deloc prietenii poporului, sînt doar nişte linguşi­tori. Ei doresc o nouă inchiziţie. Mă voi opune pînă la moarte !

— Vreţi să dezonoraţi revoluţia ! exclamă Thuriot. Revoluţia nu este numai a Franţei, ea aparţine omenirii întregi !

După petiţii urmează ameninţări.

Intră, la rîndul lor, reprezentanţii secţiilor şi spun :

— Dacă pînă în două-trei ore directorul juriului nu este numit şi juraţii nu sînt în situaţia de a acţiona, mari nenorociri se vor petrece în Paris.

La această ultimă ameninţare Adunarea fu obligată să se supună. Ea votă crearea unui tribunal extraordinar.

Cererea fusese făcută în ziua de 17. În 19, tribunalul era creat. În 20 se instala şi condamna la moarte un regalist. În seara de 21, condamnatul din ajun era execu­tat în piaţa Carrousel, la lumina torţelor.

Dealtfel, efectul acestei prime execuţii a fost înspăi- mintător. Atît de îngrozitor, încît însuşi gîdele n-a putut să-i reziste. În clipa cînd arăta poporului capul acestui prim condamnat, care urma să deschidă o cale atît de largă căruţelor funebre, călăul scoase un strigăt, lăsă capul să se rostogolească pe caldarîm şi căzu pe spate.

Ajutoarele sale îl ridicară de jos : murise !

Capitolul 64

REVOLUŢIA SÎNGEROASĂ

Revoluţia din 1789, adică cea a unor oameni ca Necker, Sieyès şi Bailly, se terminase în 1790. Cea a unor oameni ca Barnave, Mirabeau şi La Fayette se încheie în 1792. Marea revoluţie, revoluţia sîngeroasă, revoluţia celor ca Danton, Marat, Robespierre începuse.

Alipind numele acestor din urmă trei persoane, nu vrem să le contopim într-o singură şi aceeaşi apreciere. Dimpotrivă, ei reprezintă în ochii noştri, prin individuali­tatea lor net distinctă, cele trei feţe ale celor trei ani care se vor scurge.

Danton se va întrupa în 1792, Marat în 1792 ; Robes­pierre în 1794.

Dealtfel, evenimentele se precipită. Să vedem mai întîi evenimentele, ca apoi să examinăm mijloacele prin care Adunarea Naţională şi Comuna căută să le prevină sau să le accelereze. Mai mult încă, iată-ne aproape intraţi în istorie : cu cîteva excepţii, toţi eroii cărţii noastre s-au prăbuşit în furtuna revoluţionară.

Ce-au devenit cei trei fraţi Charny : Georges, Isidore şi Olivier ? Au murit. Ce-au devenit regina şi Andrée ? Sînt prizoniere. Ce devine La Fayette ? E fugar.

Printr-un ordin de zi dat la 17 august, La Fayette chemase armata să mărşăluiască asupra Parisului, să restabilească acolo Constituţia, să anuleze urmările zilei de 10 august şi să-l restaureze pe rege.

Omul loial, La Fayette, îşi pierduse capul ca şi ceilalţi. Ceea ce voia să facă însemna să-i aducă pe prusaci şi pe austrieci de-a dreptul la Paris. Armata l-a respins din instinct, aşa cum peste opt luni avea să-l respingă pe Dumouriez.

Istoria ar fi alăturat numele celor doi oameni — vrem sa spunem înlănţuit — dacă La Fayette, detestat de re­gină, n-ar fi avut fericirea să fie arestat de austrieci şi trimis la Olmütz : captivitatea face să-i fie uitată dezer­tarea.

În ziua de 18, La Fayette a trecut frontiera.

În 21, aceşti duşmani ai Franţei, aceşti aliaţi ai regali­tăţii împotriva cărora a fost făcut 10 august şi împotriva cărora urma să se facă 2 septembrie ; aceşti austrieci pe care Maria-Antoaneta îi chema în ajutor în acea noapte senină, cînd luna trecînd prin ferestrele dormitorului reginei îşi revărsa lumina pe patul ei, aceşti austrieci asediază Longwy.

După douăzeci şi patru de ore de bombardament, Longwy se predă.

În ajunul acestei capitulări, în celălalt capăt al Fran­ţei Vandeea se răscula. Pretextul acestei răscoale era obligativitatea prestării jurămîntului ecleziastic.

Pentru a face faţă acestor evenimente, Adunarea îl numi pe Dumouriez comandant al armatei din răsărit şi decretă arestarea lui La Fayette. Ea hotărî ca de îndată ce oraşul Longwy va intra din nou sub autoritatea na­ţiunii franceze, toate casele, cu excepţia caselor naţio­nale, să fie distruse, să fie rase de pe suprafaţa pămîntului. Adunarea emise o lege prin care izgonea din teritoriu pe orice preot care n-a depus jurămînt; autoriza perche­ziţii domiciliare ; confisca şi scotea în vînzare toate bu­nurile emigranţilor.

Ce făcea în acest timp Comuna ?

Am spus cine-i era oracolul : Marat.

Comuna ghilotina în piaţa Carrousel. I se dădea zilnic cîte un cap. Era cam puţin. Dar, într-o broşură apărută la sfîrşitul lui august, membrii tribunalului explică munca uriaşă ce şi-au asumat-o pentru a obţine acest rezultat, oricît de puţin satisfăcător ar fi fost. E-adevărat că broşura este semnată : Fouquier-Tinville¹.

Priviţi apoi la ce visează Comuna. Vom asista curînd la realizarea acestui vis. Proiectul şi-l expune în seara zilei de 23. Către miezul nopţii se prezintă la Adunarea Naţională o delegaţie a Comunei, urmată de o mulţime strînsă din pleava suburbiilor şi a halelor.

Ce cerea ? Ca prizonierii din Orléans să fie aduşi la Paris, pentru a fi supuşi acolo supliciului. Or, prizonierii din Orléans nu sînt încă judecaţi. Fiţi liniştiţi, e o forma­litate de care Comuna se va lipsi uşor.

Sergent, artistul ei, este cel care regizează. A mai pus în scenă procesiunea cînd se declarase că patria este în primejdie, şi ştiţi dacă a reuşit au ba.

De data asta, Sergent se va întrece pe sine.

Era vorba să umple de doliu, de dorinţă de răzbunare, de pornire ucigaşă sufletele tuturor celor care pierduseră la 10 august o fiinţă care le era dragă.

În faţa ghilotinei care funcţiona în piaţa Carrousel, el ridică, în mijlocul marelui bazin de la Tuileries, o piramidă gigantică, acoperită toată cu serj negru. Pe fiecare latură sînt amintite masacrele imputate ilegalişti­lor : masacrul de la Nancy, masacrul de la Nimes, masacrul de la Montauban, masacrul de la Champ-de- Mars.

Ghilotina spunea: „Ucid!”, piramida răspundea: „Ucide !”

În seara zilei de duminică 27 august, la cinci zile după izbucnirea insurecţiei din Vandeea, organizată de preoţime, la patru zile după capitularea oraşului Longwy, pe care generalul Clerfayt îl luase în stăpînire în numele regelui Ludovic al XVI-lea — se puse în mişcare procesiunea de ispăşire, pentru a profita de măreţia misterioasă pe care întunericul o aruncă asupra tuturor lucrurilor.

În faţă înaintau, în mijlocul norilor de mirodenii arse de-a lungul întregului drum de parcurs, văduvele şi or­fanele de la 10 august, drapate în rochii albe, cu talia strînsă în centuri negre, ducînd într-o arcă construită după modelul arcei antice, petiţia care fusese dictată de doamna Roland şi scrisă de domnişoara de Kéralio pe altarul patriei, ale cărei pagini însîngerate fuseseră găsite risipite pe Champ-de-Mars, şi care cerea încă din 17 iulie 1791 proclamarea republicii.

Urmau apoi gigantice sarcofage negre, făcîndu-se aluzie la acele căruţe cu două roţi care erau încărcate în seara de 10 august la Tuileries şi îndreptate spre suburbii gemînd sub greutatea cadavrelor, apoi flamuri de doliu şi de răzbunare, cerînd moarte pentru moarte, venea apoi Legea, statuie uriaşă încinsă cu paloşul justiţiei. Ea era urmată de judecătorii tribunalelor, în fruntea cărora păşea tribunalul revoluţionar de la 10 august, acela care se scuza că nu face să cadă decît un singur cap pe zi.

Sosea apoi Comuna, mama sîngeroasă a acestui tribu­nal sîngeros, ducînd în rîndurile sale statuia Libertăţii, de aceeaşi înălţime cu cea a Legii. În cele din urmă Adunarea, purtînd coroanele civice¹ care-i consolează, poate, pe morţi, dar care sînt atît de nefolositoare celor vii !

Toate înaintau majestuos în mijlocul sumbrelor melo­dii ale lui Chénier, al muzicii austere a lui Gossec, mergînd, ca şi aceasta, cu pas sigur.

O parte din noaptea de 27 spre 28 august trecu în oficierea acestei ceremonii de ispăşire, festivitate funerară a mulţimii, în timpul căreia aceasta, arătînd cu pumnul spre palatul Tuileries, pustiu, ameninţa închisorile, aceste fortăreţe sigure care fuseseră date regelui şi regaliştilor în schimbul palatelor şi castelelor lor. Apoi, după ce ulti­mele lampioane se stinseseră şi ultimele torţe se transfor­maseră în fum, poporul se retrase.

Statuile Legii şi ale Libertăţii rămaseră singure să păzească uriaşul sarcofag. Dar cum nimeni nu le apăra în timpul nopţii — fie din imprudenţă, fie din sacrilegiu — cele două statui au fost despuiate de partea de jos a îmbrăcăminţii. Astfel, a doua zi cele două biete zeiţe erau mai puţin decît două femei.

La această privelişte, poporul scoase un urlet de furie. Îi acuză pe regalişti, alergă la Adunare, ceru răzbunare, puse stăpînire pe statui, le îmbrăcă din nou şi le tîrî, drept compensaţie, în piaţa Ludovic al XV-lea. Mai tîrziu le urmă şi eşafodul, dîndu-le la 21 ianuarie o satis­facţie nemaipomenită pentru ultrajul ce li se făcuse la 28 august!

În aceeaşi zi de 28 august Adunarea adoptă legea cu privire la vizitarea domiciliilor.

În popor începu să se răspîndească zvonul despre jonc­ţiunea armatelor prusace şi austriece şi despre cucerirea oraşului Longwy de către generalul Clerfayt. Astfel, duş­manul — chemat de rege, de nobili, de preoţi — venea spre Paris şi, presupunînd că nimic nu l-ar opri, va putea ajunge în şase etape.

Ce se va alege atunci din acest Paris, clocotind ca un crater şi ale cărui zguduiri cutremurau lumea de trei ani ? Ceea ce spusese acea scrisoare a lui Bouillé, glumă arogantă de care s-a rîs atîta şi care urma să devină realitate : nu va rămîne piatră pe piatră !

Şi mai era ceva : se vorbea, ca despre un lucru sigur, de o judecată generală, îngrozitoare, inexorabilă, care, după ce va fi distrus Parisul, îi va extermina pe parizieni, în ce fel şi de către cine urma să fie dată această sen­tinţă ? Scrierile timpului v-o spun. Mîna sîngeroasă a Comunei se ascunde întreagă în această legendă care, în loc să istorisească trecutul, povesteşte viitorul.

De altfel, de ce n-am da crezare acestei legende ? Iată ce se putea citi într-o scrisoare găsită la 10 august în Tuileries, şi pe care am citit-o personal la Arhivele Naţionale, unde se mai găseşte încă :
Tribunalele sosesc în urma armatelor. Pe drum, parlamentarii emigranţi, chiar în tabăra regelui Prusiei, fac instrucţia în procesul iacobinilor şi le pregătesc spînzurătoarea.
Astfel, în momentul cînd armatele prusace şi austriece vor sosi la Paris, instrucţia va fi terminată, sentinţa pro­nunţată, nerămînînd decît să fie pusă în aplicare.

Apoi, pentru a confirma cele spuse de scrisoare, iată ce se imprimă în buletinul oficial al războiului :

În jurul oraşului Sarrelouis, cavaleria austriacă i-a ridicat pe primarii patrioţi şi pe republicanii cunoscuţi.

Punînd mîna pe funcţionarii municipali, ulanii le-au tăiat urechile şi le-au ţintuit pe frunte.
Dacă se comiteau asemenea acte în provincia ino­fensivă, ce i se va face Parisului revoluţionar ?

Ce i se va face, nu mai era un secret.

Iată vestea care se răspîndea, se repeta la toate răspîntiile, împrăştiindu-se din fiecare centru spre a ajunge la cele mai mărginaşe cartiere : va fi ridicat un mare tron pentru regii aliaţi pe mormanul de ruine care va fi Pa­risul ; prizonieră, toată populaţia va fi împinsă, tîrîtă, fugărită la picioarele acestui tron ; acolo, ca în ziua Ju­decăţii de apoi, se va face o triere a celor buni şi a ce­lor răi ; cei buni, adică regaliştii, nobilii, preoţii, vor trece la dreapta şi le va fi redată Franţa pentru a face din ea ce vor ; cei răi, adică revoluţionarii, vor trece la stînga şi vor găsi acolo ghilotina, acest instrument inventat de revoluţie şi prin care va pieri revoluţia. Revoluţia, adică Franţa. Nu numai Franţa, dar şi gîndirea ei, a acelei ţări care a rostit pentru prima oară cuvîntul libertate !

Dar acest sărman popor va găsi oare în el însuşi pu­terea necesară pentru a face faţă străinătăţii ? Îl vor apăra poate cei pe care i-a adoptat, cei pe care i-a îmbogăţit, cei pe care i-a plătit ?

Nu.

Regele său conspiră cu duşmanul şi, din Temple unde e închis, continuă să comunice cu prusacii şi cu austriecii. Nobilimea merge împotriva lui, organizată sub comanda prinţilor. Preoţii îi fac pe ţărani să se revolte.

Din fundul temniţelor, deţinuţii regalişti aplaudă înfrîngerile Franţei. Au scos un strigăt de bucurie şi la Temple şi la Abaţie aflînd că prusacii se află în Longwy.

Omul hotărîrilor extreme, Danton, a şi intrat în Adu­nare răcnind. Ministrul Justiţiei consideră justiţia nepu­tincioasă şi vine să ceară să i se dea putere. Şi atunci, jus­tiţia va înainta sprijinită pe forţă.

Urcă la tribună, îşi scutură coama de leu, îşi întinde mîna puternică, cea care la 10 august a sfărîmat porţile castelului Tuileries, şi spune :

„E necesară o convulsie naţională pentru a-i face pe despoţi să dea înapoi. Pînă acum n-am avut decît un război simulat. Nu despre un asemenea joc vrednic de milă trebuie să fie vorba acum. E necesar ca poporul să pornească, să se năpustească în masă asupra duşmanu­lui pentru a-l nimici dintr-o singură lovitură. Trebuie vîrîţi în lanţuri concomitent toţi conspiratorii şi împiedi­caţi simultan să ne facă rău !”

Şi Danton cere ridicări în masă, vizite domiciliare, per­cheziţii nocturne, pedeapsa cu moartea pentru orice per­soană care va pune piedici acţiunilor guvernului provi­zoriu.

Danton obţinu tot ce cerea.

Dacă ar fi cerut mai mult, ar fi obţinut mai mult.
Niciodată, spune Michelet, niciodată un popor n-a mers atît de departe înspre moarte. Cînd Olanda, văzîn- du-l la porţile sale pe Ludovic al XIV-lea, n-a avut altă posibilitate decît să se inunde, să se înece ea însăşi, era într-o primejdie mai mică; şi avea toată Europa de partea ei. Cînd Atena văzu tronul lui Xerxes pe stînca Salaminei şi era în situaţia de a-şi pierde pămîntul, de a se arunca în valuri, de a nu mai avea drept patrie decît apa, se afla într-un pericol mai mic : se sprijinea pe flota sa puternică, bine organizată în mîna marelui Temistocle, şi, mai norocoasă decît Franţa, nu avea trădarea în sînul ei!
Franţa era dezorganizată, descompusă, trădată, vîndută şi părăsită ! Franţa era ca Ifigenia sub cuţitul lui Calchas. Înconjurînd-o, regii nu aşteptau decît moartea ei pentru ca vîntul despotismului să le umfle pînzele. Ea întindea braţele spre zei, şi zeii rămîneau surzi !

Dar cînd, pînă la urmă, simţi mîna rece a morţii atingînd-o, îşi reveni printr-o încordare violentă şi înspăimîn­tătoare. Apoi, adevărat vulcan de viaţă, făcu să izbuc­nească din propriile-i viscere acea flacără care, timp de o jumătate de secol, a luminat omenirea.

Este adevărat că a rămas o pată de sînge care întu­necă acest soare. Este pata de sînge din 2 septembrie !

Vom ajunge acolo şi vom vedea cine a vărsat acest sînge şi dacă el trebuie imputat Franţei. Dar, pentru a încheia acest capitol, să mai cităm o pagină din Miche­let. Ne simţim neputincioşi pe lîngă acest gigant şi, întoc­mai ca şi Danton, chemăm forţa în ajutor. Vedeţi şi dum­neavoastră !

Parisul părea o fortăreaţă. Te-ai fi putut crede la Lille sau la Strasbourg. Peste tot consemne, sentinele, măsuri militare, la drept vorbind premature : duşmanul se afla încă la cincizeci, şaizeci de leghe depărtare. Ceea ce era mai serios, cu adevărat înduioşător, era sentimentul de profundă, admirabilă solidaritate care se vădea peste tot. Fiecare se adresa tuturor, vorbea, se ruga pentru patrie. Fiecare se făcea recrutor, mergea din casă în casă, îi oferea celui care putea să plece o uniformă, arme, orice avea. Fiecare era orator, predica, făcea recoman­dări, cînta cîntece patriotice. Cine nu era autor în această clipă unică ? Cine nu tipărea ? Cine nu lipea afişe ? Cine nu era actor în acest mare spectacol ? Cele mai naive scenete, în care toţi făceau figuraţie, se jucau peste tot, în pieţe, pe locurile de înrolare, pe tribunele unde se înscriau voluntarii. De jur-împrejur erau cîntece, stri­găte, lacrimi de entuziasm sau de bun rămas. Şi, pe deasupra tuturor acestor glasuri, un glas puternic răsuna în inimi, un glas mut, cu atît mai adînc... Glasul însuşi al Franţei, elocventă în toate simbolurile sale, patetică în cel mai tragic din toate : drapelul sfînt şi cumplit al patriei în pericol atîrnat la ferestrele primăriei. Drapel imens care flutura în vînt şi părea să facă semn legiu­nilor populare să pornească în grabă de la Pirinei la Escaut, de la Sena la Rin !

Pentru a putea înţelege ce a însemnat acest moment de sacrificiu, ar fi trebuit să se vadă în fiecare colibă, în fiecare locuinţă, disperarea femeilor, sfîşierea mamelor la această a doua naştere, de o sută de ori mai dure­roasă decît aceea cînd copilul plecase pentru prima oară din viscerele lor însîngerate. Ar fi trebuit să se vadă femeia bătrînă cu ochii secaţi de lacrimi, cu inima zdro­bită, adunînd în grabă cele cîteva boarfe pe care copilul le va lua cu el, măruntele ei economii, bănuţii strînşi prin post şi de care se deposeda singură pentru fiul ei, pentru această zi a ultimelor dureri.

Să-ţi dai copiii acestui război care începea cu atît de puţini sorţi de izbîndă, să-i sacrifici acestei situaţii ex­treme şi disperate, era mai mult decît putea să facă fiecare. Ele piereau de jale, sau, printr-o reacţie firească, făceau accese de furie. Nu cruţau nimic, nu se temeau de nimic. Nici o teroare nu avea putere asupra cuiva într-o asemenea stare de spirit. Ce înseamnă teroarea pentru cel care vrea să moară ?