Capitolul 60
DE LA ORA NOUĂ SEARA PÎNĂ LA MIEZUL NOPŢII
Aceste torţe, trecînd prin faţa pieţei Carrousel, pe strada Saint-Honoré şi pe cheiuri, luminau o privelişte foarte tristă !
Numărul morţilor căzuţi din rîndurile poporului era considerabil mai mare decît cel al nobililor şi elveţienilor.
Vedeţi ce spune autorul Istoriei revoluţiei din 10 august, acelaşi Peltier, oricît de regalist ar fi fost:
Ziua de 10 august a costat omenirea în jur de şapte sute de soldaţi şi douăzeci şi doi de ofiţeri, douăzeci de soldaţi ai gărzii naţionale regaliste, cinci sute de federaţi, trei comandanţi ai trupelor naţionale, patruzeci de jandarmi, peste o sută de persoane din serviciile regelui, două sute de oameni ucişi pentru furt1, cei nouă cetăţeni masacraţi la Feuillants, domnul de Clermont d'Amboise, şi aproximativ trei mii de oameni din popor, ucişi în piaţa Carrousel, în grădina Tuileries, sau în piaţa Ludovic al XV-lea : în total, în jur de patru mii şase sute de oameni!
Şi e de înţeles : am văzut măsurile pregătitoare luate pentru fortificarea palatului Tuileries. Garda elveţiană trăsese îndeobşte adăpostită în spatele unor ziduri rezistente. Asediatorii în schimb nu avuseseră decît piepturile lor pentru a se apăra de lovituri.
Au pierit deci trei mii cinci sute de răsculaţi, fără a-i mai socoti pe cei două sute de hoţi ! Ceea ce presupune aproape tot atîţia răniţi. Istoricul revoluţiei din 10 august nu vorbeşte decît de morţi.
Mulţi dintre aceşti trei mii cinci sute de oameni — să zicem jumătate — erau oameni căsătoriţi, bieţi taţi de familie pe care mizeria de neîndurat îi împinsese la luptă cu prima armă care le căzuse în mînă, sau chiar fără armă, şi care, pentru a se duce la moarte, îşi părăsiseră în cocioabele lor copiii înfometaţi, soţiile deznădăjduite.
Moartea şi-au găsit-o fie în piaţa Carrousel, acolo unde a început lupta, fie în apartamentele castelului, unde a continuat, fie în grădina Tuilleries, unde s-a încheiat.
De la ora trei după-amiază pînă la nouă seara au fost ridicaţi în grabă şi zvîrliţi în cimitirul Madeleine toţi soldaţii care purtau o uniformă.
În ce priveşte cadavrele oamenilor din popor, lucrurile s-au petrecut altfel : erau adunate în cărucioare şi duse în suburbiile lor. Aproape toţi proveneau din suburbiile Saint-Antoine şi Saint-Marceau. Acolo — mai ales în piaţa Bastiliei, a Arsenalului, în piaţa Maubert şi a Panteonului — au fost expuşi, unul lîngă altul.
De fiece dată cînd una din aceste căruţe sinistre, trecînd anevoie şi lăsînd în urmă o dîră de sînge, intra într-una din suburbii, mulţimea de mame, soţii, surori, copii o înconjurau cu groază de moarte1, apoi, pe măsură ce morţii erau recunoscuţi de către cei în viaţă, izbucneau ţipete, ameninţări, plînsete. Se proferau blesteme nemaiauzite şi necunoscute care, înălţîndu-se ca un stol de păsări de noapte prevestitoare de rău, băteau din aripi în întuneric şi zburau, gemînd, către funestul palat Tuileries. Toate acestea planau, ca cetele de corbi, deasupra cîmpurilor de bătătlie, asupra regelui, reginei, asupra Curţii, asupra camarilei austriece care o înconjura, asupra nobililor care o sfătuiau. Unii îşi promiteau răzbunare în viitor — şi şi-au dăruit-o la 2 septembrie şi la 21 ianuarie. Alţii luau în mîini o suliţă, o sabie, o puşcă şi, îmbătaţi de sîngele pe care abia îl băuseră din priviri, se inapoiau în Paris să ucidă... Să ucidă, pe cine ? Tot ce mai rămăsese din aceşti elveţieni, din aceşti nobili, din această Curte ! Să ucidă pe rege şi pe regină dacă i-ar găsi !
Degeaba li se spunea : „Dar ucigînd pe rege şi pe regină veţi lăsa copii orfani ! Ucigîndu-i pe nobili, veţi lăsa în urma lor văduve, surori îndoliate !” Soţiile, surorile, copiii răspundeau : „Dar şi noi sîntem orfani, şi noi sîntem surori îndoliate, şi noi sîntem văduve !” Şi, cu inima împovărată de durere, se duceau la Adunare, se duceau la Abaţie şi, izbindu-şi capul de porţi, strigau : „Răzbunare ! Răzbunare !”
Palatul Tuileries oferea o privelişte înspăimîntătoare. Însîngerat, fumegînd, părăsit de toţi în afară de cadavre şi de trei sau patru posturi de sentinele care vegheau ca, sub pretextul recunoaşterii morţilor lor, musafiri nepoftiţi să nu vină să jefuiască această sărmană reşedinţă regală, cu uşile sfărîmate, cu geamurile sparte. Se afla cîte un post sub fiecare vestibul, la piciorul fiecărei scări.
Postul de sentinele de la pavilionul orologiului, adică de la scara cea mare, era comandat de un tînăr căpitan din garda naţională căruia întregul dezastru din jur îi inspira fără îndoială —- dacă am judeca după expresia fizionomiei sale la vederea cărucioarelor cu cadavre care, într-un fel, erau transportate sub preşedinţia sa — o nemărginită milă, dar care nu părea să fi avut asupra nevoilor sale trupeşti o influenţă mai mare decît avuse asupra celor ale regelui ; căci, către ora unsprezece din noapte, era preocupat să-şi satisfacă imensa poftă de mîncare pe seama unei pîini pe care o strîngea sub braţul său stîng, iar cu cuţitul din mîna dreaptă tăia neîncetat felii mari pe care le vîra într-o gură a cărei mărime o puteai măsura după dimensiunea bucăţii de pîine pe care era destinată să o primească.
Rezemat de una dintre coloanele vestibulului, privea trecînd, aidoma unor fantome, această procesiune tăcută de mame, soţii şi fiice care veneau să caute, la lumina torţelor aşezate din loc în loc, şi să-i ceară craterului stins să le înapoieze cadavrele taţilor, bărbaţilor sau fiilor lor.
Deodată, la vederea unui fel de umbră pe jumătate acoperită de un văl, tînărul căpitan tresări.
— Doamna contesă de Charny ! murmură el.
Umbra trecu fără să audă, fără să se oprească.
Tînărul căpitan făcu un semn locotenentului său, care se apropie.
— Désire, iată o biată femeie, o cunoştinţă a domnului Gilbert, care vine, fără îndoială, să-şi caute soţul printre morţi. Trebuie s-o urmez pentru cazul cînd ar avea nevoie de informaţii sau ajutor. Îţi las comanda ! Veghează ca pentru doi !
— Drace ! răspunse locotenentul pe care căpitanul îl strigase cu prenumele de Désire — căruia îi vom adăuga numele de Maniquet — cucoana ta are aerul unei aristocrate trufaşe.
— Pentru că asta este, o aristocrată ! răspunse căpitanul. E o contesă.
— Bine, du-te. Voi veghea pentru amîndoi.
Contesa de Charny trecuse de primul colţ al scării cînd căpitanul, desprinzîndu-se de coloana de care se sprijinise, începu să o urmărească la o distanţă respectuoasă de vreo cincisprezece paşi. Nu se înşelase. Sărmana Andrée îşi căuta soţul, numai că nu îl căuta cu emoţia neliniştită a îndoielii, ci cu convingerea sumbră a deznădejdii.
Cînd, trezindu-se în plină bucurie şi fericire, la ecoul evenimentelor din Paris, Charny venise palid dar hotărît şi-i spusese soţiei sale !
— Draga mea Andrée, regele Franţei e în pericol de moarte şi are nevoie de toţi sprijinitorii săi. Ce trebuie să fac ?
Andrée răspunsese :
— Dragul meu Olivier, du-te unde te cheamă datoria şi, dacă e nevoie, mori pentru rege.
— Dar tu ? întrebase Charny.
— O ! continuase Andrée, nu fi îngrijorat pentru mine ! Cum n-am trăit decît prin tine, Dumnezeu îmi va îngădui fără îndoială să mor cu tine.
Şi, din acel moment, totul fusese stabilit între aceste suflete mari. Nu schimbară nici un cuvînt în plus. Cerură să fie aduşi caii de poştă şi plecară. După cinci ore descinseră în casa din strada Coq-Héron.
Şi, cum am văzut — în clipa cînd Gilbert, bazîndu-se pe influenţa sa, se pregătea să-i scrie contelui să se înapoieze la Paris — Charny, în uniformă de ofiţer de marină, se prezentase la regină. De la această oră, o ştim, nu o mai părăsise.
Andrée rămăsese singură, în rugăciuni, împreună cu cameristele ei. Îi venise la un moment dat ideea să imite devotamentul soţului şi să se ducă să-şi solicite din nou locul lîngă regină. Dar îi lipsi curajul.
Ziua de 9 trecu pentru ea în mari nelinişti, fără să-i aducă însă nimic concret. În ziua de 10, către ora nouă dimineaţa, auzi răsunînd primele lovituri de tun. La două după-amiază, ecoul salvelor se stinse.
Poporul era învingător sau învins ? S-a informat : poporul era învingător !
Ce se întîmplase cu Charny în această înspăimîntătoare luptă ? Cum îl cunoştea, era sigură că avusese o parte activă la bătălie. A continuat să se informeze şi a aflat că aproape întreaga gardă elveţiană fusese decimată, dar că aproape toţi nobilii reuşiseră să se salveze.
Aşteptă.
Charny putea să se înapoieze deghizat într-un fel oarecare. Poate era nevoit să fugă neîntîrziat. Au fost înhămaţi caii la trăsură, şi acolo şi-au mîncat ovăzul.
Caii şi trăsura îşi aşteptau stăpînul, dar Andrée ştia prea bine că orice primejdie l-ar ameninţa, stăpînul n-ar pleca fără ea.
Puse să se deschidă porţile, pentru ca nimic să nu întîrzie fuga lui Charny, dacă acesta ar fi vrut să fugă. Iar ea continua să aştepte.
Orele treceau.
„Dacă e ascuns pe undeva, îşi spunea Andrée, nu va ieşi decît la noapte... Să aşteptăm noaptea !”
Noaptea a venit, dar Charny n-a apărut.
În august, noaptea vine tîrziu. Abia către ora zece Andrée pierdu orice speranţă. Îşi aruncă un văl pe cap şi ieşi.
Întîlni de-a lungul drumului grupuri de femei frîngîndu-şi mîinile, grupuri de bărbaţi strigînd :
— Răzbunare !
Trecu prin mijlocul unora şi al celorlalţi. Durerea unora şi mînia celorlalţi o ocrotiră. Dealtfel, în această seară, pe bărbaţi îi urmărea dorul de răzbunare şi nu pe femei.
În acea seară femeile plîngeau de o parte şi de alta.
Andrée ajunse la Carrousel. Auzi proclamarea decretelor Adunării Naţionale. Regele şi regina se găseau sub protecţia Adunării Naţionale, iată tot ce înţelese.
Văzu îndepărtîndu-se două sau trei cărucioare şi întrebă ce transportau. I se păruse că erau cadavre adunate din piaţa Carrousel şi din curtea palatului. Abia acolo ajunseseră cei ce ridicau morţii.
Andrée îşi spuse că Charny nu luptase nici în piaţa Carrousel şi nici în curtea palatului. Mai mult ca sigur se bătuse în faţa uşii regelui sau a reginei. Străbătu de aceea curtea palatului, traversă vestibulul cel mare şi urcă scara.
În momentul acela o zări, o recunoscu şi o urmă Pitou care, în calitatea sa de căpitan, comanda postul de pază din vestibulul cel mare.
Capitolul 61
VĂDUVA
Este cu neputinţă să-şi închipuie cineva starea de devastare în care se afla castelul Tuileries.
Sîngele curgea din camere şi se rostogolea ca o cascadă de-a lungul scărilor. În apartamente mai erau încă pe jos cîteva cadavre.
Andrée făcu ce făceau şi ceilalţi. Luă o torţă şi trecu cu ea de la cadavru la cadavru. Şi, tot căutînd, se îndreptă spre apartamentele reginei şi ale regelui. Pitou o urma necontenit. Acolo, ca şi în celelalte încăperi, căută zadarnic. Păru nehotărîtă o clipă, nemaiştiind unde să se ducă.
Pitou îi văzu descumpănirea şi, apropiindu-se de ea, îi zise :
— Vai ! n-am îndoieli despre ceea ce caută doamna contesă.
Andrée se întoarse.
— Poate doamna contesă are nevoie de mine ?
— Domnul Pitou ! zise Andrée.
— Pentru a vă fi de folos, doamnă !
— Ah, da, da, zice Andrée, am mare nevoie de dumneavoastră!
Apoi, apropiindu-se de el şi luîndu-i mîinile :
— Ştiţi cumva ce s-a întîmplat cu contele de Charny ?
— Nu, doamnă, răspunse Pitou, dar vă pot ajuta să-l căutaţi.
— Există cineva, reluă Andrée, care ne-ar putea spune cu siguranţă dacă e viu sau mort, şi, mort sau viu, unde se află.
— Cine e, doamnă contesă ? întrebă Pitou.
— Regina, murmură Andrée.
— Ştiţi unde se află regina ? zise Pitou.
— La Adunare, cred, şi mai am o speranţă : că domnul de Charny se află acolo împreună cu ea.
— Oh ! da, da, zise Pitou prinzînd speranţă, nu pentru sine ci pentru văduvă. Vreţi să mergeţi acolo, la Adunare ?
— Dar dacă nu mi se permite să intru ?...
— Mă oblig eu să fac să vi se deschidă uşa.
— Atunci, să mergem !
Andrée zvîrli torţa departe de ea, cu riscul de a da foc parchetului şi, în consecinţă, palatului. Dar ce mai conta Tuileries faţă de această profundă disperare ? Atît de profundă, încît nici nu mai avea lacrimi !
Andrée cunoştea interiorul castelului, pentru că locuise în el. O luă pe o mică scară de serviciu, care cobora la mezanin şi de acolo în vestibulul cel mare, astfel încît Pitou se întoarse la postul de pază de la Orologiu fără a mai trece din nou prin toate acele apartamente însîngerate.
Maniquet făcea bine de strajă.
— Ei bine, ce-i cu contesa ta ? zise el.
— Speră să-şi regăsească soţul la Adunare. Ne ducem într-acolo.
Apoi, murmurînd :
— Întrucît ar fi posibil să-l găsim pe conte, dar lipsit de viaţă, trimite-mi la poarta Feuillants patru băieţi voinici pe care să mă pot bizui în apărarea unui cadavru de aristocrat, ca şi cînd ar fi un cadavru de patriot.
— În regulă. Du-te cu contesa ta ! Vei avea oamenii.
Andrée aştepta în picioare la poarta grădinii unde se afla o sentinelă. Fiindcă Pitou fusese cel care fixase acest post, în chip firesc sentinela îl lăsă să treacă.
Grădina Tuileries era luminată de lampioane care fuseseră aprinse din loc în loc, în special pe soclurile statuilor.
Cum noaptea era aproape la fel de caldă ca şi ziua şi o briză nocturnă abia dacă mişca frunzele copacilor, lumina lampioanelor se înălţa aproape nemişcată, asemănătoare unei vîlvătăi, şi lumina pînă departe — nu numai părţile deschise ale grădinii şi cultivate cu flori, dar chiar şi pe sub arbori — cadavrele risipite din loc în loc.
Dar Andrée era atît de convinsă că va avea veşti despre soţul ei numai la Adunare, încît mergea acum fără să privească nici la dreapta, nici la stînga.
Aşa ajunseră la Feuillants.
Familia regală părăsise Adunarea de o oră şi, aşa cum am văzut, se dusese acasă, adică în apartamentul provizoriu care-i fusese pregătit.
Pentru a ajunge pînă la familia regală trebuiau depăşite două obstacole : întîi sentinelele care vegheau afară ; apoi nobilii care vegheau înăuntru.
Pitou, căpitan al gărzii naţionale, comandînd postul de pază de la Tuileries, cunoştea parola şi avea, în consecinţă, posibilitatea de a o conduce pe Andrée pînă în anticamera nobililor.
De acolo, Andrée era aceea care trebuia să izbutească să fie introdusă la regină.
Cunoaştem cum era împărţit apartamentul ocupat de familia regală. Am vorbit despre disperarea reginei. Am arătat cum, intrînd în această mică încăpere tapetată cu verde, ea se aruncase pe pat, muşcînd în hohote de plîns sulul de la căpătîi.
Desigur, aceea care pierdea un tron, libertatea, poate viaţa, pierdea destul pentru a nu mai fi întrebată de cauza deznădejdii ei şi pentru ca nimeni să nu mai caute, îndărătul acestei mari umilinţe, ce altă durere, mai puternică încă, îi umplea ochii de lacrimi şi inima de suspine !
Dintr-un sentiment de respect pe care-l inspira această durere nemărginită, regina fusese lăsată singură în primele clipe.
Regina auzi cum se deschide şi se închide uşa de la camera ei care dădea înspre cea a regelui, dar nu se mişcă deloc. Auzi paşi apropiindu-se de patul ei şi rămase cu capul cufundat în pernă. Sări însă deodată ca şi cum un şarpe ar fi muşcat-o de inimă.
Un glas foarte cunoscut pronunţase acest singur cuvînt : „Doamnă !”
— Andrée ! exclamă Maria-Antoaneta ridicîndu-se într-un cot. Ce vreţi de la mine ?
— Cer, doamnă, ceea ce Dumnezeu îi cerea lui Cain cînd îl întrebă : „Ce ai făcut, Cain, cu fratele tău ?”
— Cu deosebirea că, zise regina, Cain îşi ucisese fratele, pe cînd eu... Ah ! eu mi-aş fi dat nu numai viaţa, dar zece vieţi, dacă le-aş fi avut, pentru a o salva pe a lui!
Andrée se clătină, o sudoare rece îi acoperi fruntea. Dinţii îi clănţăneau.
— A fost deci ucis ? întrebă ea făcînd un efort suprem.
Regina o privi pe Andrée.
— Credeţi oare că îmi plîng coroana ? zise ea.
Apoi, arătîndu-i picioarele însîngerate :
— Credeţi oare că dacă acest sînge ar fi al meu, nu mi-aş fi spălat picioarele ?
Andrée se făcu albă la faţă.
— Ştiţi, aşadar, unde îi e trupul ? întrebă contesa.
— Să fiu lăsată să ies şi vă voi conduce acolo, răspunse regina.
— Vă voi aştepta pe scară, doamnă, zise Andrée.
Şi ieşi.
Pitou aştepta la uşă.
— Domnule Pitou, zise Andrée, una dintre prietenele mele mă va conduce la locul unde se află trupul domnului de Charny. Este una din doamnele de onoare ale reginei. Mă poate însoţi ?
— Ştiţi că dacă iese, răspunse Pitou, sînt obligat să o readuc de unde a ieşit ?
— O veţi aduce înapoi, spuse Andrée.
— Bine.
Apoi, întorcîndu-se spre sentinelă :
— Camarade, o doamnă a reginei va ieşi pentru a merge cu noi să caute trupul unui brav ofiţer a cărui văduvă este doamna. Răspund de ea cu trupul şi cu capul.
— E în regulă, căpitane, răspunse sentinela.
În acelaşi timp se deschise uşa anticamerei şi apăru regina, cu chipul acoperit de un văl. Coborîră scara, regina mergînd înainte, Andrée şi Pitou urmînd-o.
În cele din urmă, după o şedinţă de douăzeci şi şapte de ore, Adunarea evacuase sala.
Această sală imensă era — după ce timp de douăzeci şi şapte de ore se acumulaseră în ea atîtea evenimente şi atîta agitaţie zgomotoasă — multă, goală şi întunecoasă ca un mormînt.
— Puţină lumină ! zise regina.
Pitou ridică de jos o torţă stinsă, o reaprinse de la un felinar şi o dădu reginei, care-şi reluă mersul.
Trecînd prin faţa uşii de la intrare, Maria-Antoaneta indică uşa cu torţa ce o avea în mînă.
— Iată uşa unde a fost ucis.
Andrée nu răspunse. Părea o stafie care-şi urmează evocatoarea. Ajunsă în coridor, regina îşi aplecă torţa spre parchet.
— Iată-i sîngele.
Andrée nu scoase o vorbă.
Regina se îndreptă direct spre un fel de cămăruţă aflată în faţa lojei ziarului Le Logographe, deschise uşa şi, luminînd cămăruţa cu torţa, zise :
— Iată-i trupul !
Tot fără să vorbească, Andrée intră în cămăruţă, se aşeză pe podea şi, cu un ultim efort, trase pe genunchi capul lui Olivier.
— Mulţumesc, doamnă, zise ea, asta-i tot ce aveam să vă cer.
— Dar eu, doamnă, spuse regina, am a vă cere altceva.
— Ziceţi.
— Mă veţi ierta ?
Se făcu o clipă de tăcere, ca şi cum Andrée ar fi şovăit.
— Da, zise ea în cele din urmă ; căci mîine voi fi lîngă el !
Regina trase de la piept o foarfecă de aur pe care o ascunsese cum se ascunde un pumnal, în scopul de a te folosi de el împotriva ta însăţi într-un moment de mare primejdie.
— Atunci... zise ea aproape implorînd cînd întinse foarfecele spre Andrée.
Andrée luă foarfeca, tăie o buclă din părul cadavrului şi-i înapoie reginei foarfeca şi bucla.
Regina prinse mîna contesei şi o sărută. Andrée scoase un strigăt, trase mîna, ca şi cum buzele Mariei- Antoaneta ar fi fost un fier roşu.
— Ah ! murmură regina aruncînd o ultimă privire asupra cadavrului, cine ar putea spune care dintre noi două îl iubea mai mult ?...
— O, iubitul meu Olivier! murmură la rîndul ei Andrée. Sper că cel puţin acum ştii că eu sînt aceea care te iubea mai mult!
Regina se întoarse pe drumul spre camera sa, lăsînd-o pe Andrée împreună cu trupul soţului ei, asupra căruia cobora prin gratiile unei ferestruici o rază palidă de lună, ca privirea unui prieten.
Fără să ştie cine era, Pitou o însoţi pe Maria-Antoaneta pînă ce o văzu intrînd în camera ei. Apoi, eliberat de răspunderea faţă de sentinelă, ieşi pe terasă, să vadă dacă se aflau acolo cei patru oameni pe care-i ceruse lui Désire Maniquet.
Cei patru oameni aşteptau.
— Veniţi, le zise Pitou.
Intrară.
Făcînd lumină cu torţa pe care o luase din mîinile reginei, Pitou îi conduse pînă în cămăruţa unde Andrée, la lumina razei prietene, aşezată în acelaşi loc, privea faţa palidă dar tot frumoasă a soţului său. Lumina torţei o făcu pe contesă să-şi ridice ochii.
— Ce doriţi ? îi întrebă, ca şi cum s-ar fi temut ca aceşti necunoscuţi să nu vină să-i smulgă trupul mult iubit.
— Doamnă, zise Pitou, venim să luăm trupul domnului de Charny pentru a-l duce în strada Coq-Héron.
— Îmi juraţi că veţi face aşa ? întrebă Andrée.
Pitou întinse mîna deasupra cadavrului, cu o demnitate de care nu l-ai fi crezut capabil.
— Vă jur, doamnă !
— Atunci, reluă Andrée, vă mulţumesc şi mă voi ruga lui Dumnezeu în ultimele mele clipe, să vă ferească pe dumneavoastră şi pe cei ce vă sînt dragi de suferinţele de care mă copleşeşte...
Cei patru oameni luară cadavrul, îl culcară pe puştile lor şi, cu sabia scoasă, Pitou se aşeză în fruntea cortegiului funebru.
Andrée merse alaturi, strîngînd mîna rece şi ţeapănă a contelui.
Ajunşi în strada Coq-Héron, depuseră trupul pe patul contesei. Atunci, adresîndu-se celor patru oameni, Andrée le spuse :
— Primiţi binecuvîntarea unei femei care mîine se va ruga lui Dumnezeu acolo sus pentru dumneavoastră.
Apoi, către Pitou :
— Domnule Pitou, vă datorez atît de mult încît nu v-aş putea răsplăti niciodată. M-aş mai putea bizui pe dumneavoastră pentru un ultim serviciu ?
-— Porunciţi, doamnă, zise Pitou.
— Căutaţi ca mîine, la ora opt dimineaţa, domnul doctor Gilbert să fie aici.
Pitou se înclină şi ieşi.
Pe cînd ieşea, îşi întoarse capul şi o văzu pe Andrée îngenunchind în faţa patului ca în faţa unui altar.
În clipa cînd deschidea poarta dinspre stradă, orologiul bisericii Saint-Eustache suna ora trei.
Capitolul 62
CE VOIA ANDRÉE DE LA GILBERT
A doua zi, la ora opt fix, Gilbert bătea la poarta micii locuinţe din strada Coq-Héron.
Mirat de cererea făcută de Pitou în numele contesei, Gilbert îi ceruse să-i povestească în toate amănuntele evenimentele din ajun. Apoi chizbuise îndelung.
În cele din urmă, dimineaţa, în momentul plecării de acasă, îl chemase pe Pitou, rugîndu-l să se ducă să-l ia pe Sébastien de la abatele Bérardier şi să-l aducă în strada Coq-Héron.
Bătrînul portar, fusese pesemne prevenit de sosirea doctorului căci, recunoscîndu-l, îl introduse în salonul din faţa dormitorului.
Andrée aştepta, îmbrăcată toată în negru.
Se vedea că nu dormise şi nici nu plînsese din ajun. Obrazul îi era palid, ochiul uscat. Niciodată trăsăturile obrazului său, trăsături care dovedeau o voinţă dusă pînă la încăpăţînare, nu fuseseră conturate cu atîta hotărîre. Ar fi fost greu de spus ce hotărîre luase această inimă de diamant : dar era uşor de văzut că luase una.
Observator priceput, medic filozof, Gilbert înţelese situaţia dintr-o privire. Salută şi aşteptă.
— Domnule Gilbert, zise Andrée, v-am rugat să veniţi.
— Şi vedeţi, doamnă, am răspuns întocmai invitaţiei dumneavoastră.
— V-am chemat pe dumneavoastră şi nu pe altul, fiindcă voiam ca acela căruia îmi voi adresa rugămintea să nu aibă dreptul să mă refuze.
— Aveţi dreptate, doamnă, poate nu în ce îmi veţi cere, dar cu siguranţă în ceea ce spuneţi. Aveţi dreptul să pretindeţi totul de la mine, chiar şi viaţa.
Andrée zîmbi cu amărăciune.
— Viaţa dumneavoastră, domnule, este una dintre acele existenţe atît de preţioase omenirii, încît voi fi prima care să-i cer lui Dumnezeu să v-o dăruiască fericită şi îndelungată. Căci e departe de mine gîndul de a o vă scurta... Dar recunoaşteţi că, pe cît viaţa dumneavoastră se găseşte sub o influenţă fericită, pe atît există altele care par supuse unui astru nefast.
Gilbert tăcu.
— De pildă, a mea, reluă Andrée după o clipă de tăcere. Ce credeţi despre a mea, domnule ?
Apoi, cum Gilbert îşi plecă ochii fără să răspundă :
— Lăsaţi-mă să vi-o reamintesc în două vorbe... Fiţi liniştit, nu voi învinui pe nimeni !
Gilbert făcu un gest care voia să spună : „Vorbiţi !”
— M-am născut săracă. Tatăl meu se ruinase înainte de a mă naşte eu. Tinereţea mi-a fost tristă, retrasă, singuratică. Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe tatăl meu şi cunoaşteţi mai bine ca oricine măsura afecţiunii sale pentru mine... Doi bărbaţi, dintre care unul ar fi trebuit să-mi rămînă necunoscut, şi celălalt... străin, au avut asupra vieţii mele o influenţă misterioasă şi fatală, în care voinţa mea n-a avut nici un rol : unul a dispus de sufletul meu, celălalt de trupul meu. M-am trezit mamă, fără să am habar că am încetat să fiu fecioară. În acest eveniment cumplit era să-mi pierd afecţiunea singurei fiinţe care m-a iubit vreodată, fratele meu. M-am refugiat în ideea de a deveni mamă şi de a fi iubită de copilul meu. Copilul mi-a fost răpit la o oră după naştere. M-am pomenit pe neaşteptate soţie fără soţ, mamă fără copil !
Mă consola prietenia unei regine. Într-o zi, întîmplarea a aşezat în aceeaşi trăsură în care ne aflam amîndouă un bărbat frumos, tînăr, viteaz. Fatalitatea a vrut ca eu, care nu iubisem niciodată pe nimeni, să-l iubesc. El o iubea pe regină ! Am devenit confidenta acestei dragoste. Cred, domnule Gilbert, că dumneavoastră, care aţi iubit fără să fi fost iubit, veţi putea înţelege cît am suferit.
Dar nu era de ajuns. A venit ziua în care regina îmi spuse : „Andrée, salvează-mi viaţa ! Salvează-mi mai mult decît viaţa : salvează-mi onoarea !” Trebuia, rămî- nînd mai departe o străină pentru el, să devin soţia bărbatului pe care-l iubeam de trei ani.
Am devenit soţia lui. Am stat lîngă acest om cinci ani, văpaie în suflet, gheaţă în afară, statuie a cărei inimă ardea ! Spuneţi, căci sînteţi medic, înţelegeţi ce-a frebuit să îndure sufletul meu ?... În sfîrşit, într-o zi de fericire nespusă devotamentul, tăcerea, abnegaţia mea l-au mişcat pe acest om. Îl iubeam de şapte ani fără să-l fi lăsat să bănuiască măcar dintr-o privire, cînd, deodată, a venit, fremătînd din tot trupul, să se arunce la picioarele mele, şi să-mi spună : „Ştiu tot şi te iubesc !”
Dumnezeu, care a vrut să mă răsplătească, a făcut ca în acelaşi timp în care îmi regăseam soţul, să-mi fi regăsit şi copilul ! Un an s-a scurs ca o singură zi, ca un ceas, ca un minut. Acest an a fost toată viaţa mea.
Acum patru zile a căzut trăsnetul la picioarele mele. Onoarea îi cerea să se înapoieze la Paris şi să moară aici. Nu m-am împotrivit, n-am vărsat nici o lacrimă. Am plecat împreună cu el.
De-abia ajunşi, m-a părăsit. În noaptea asta, l-am regăsit, mort!... E-aici, în această cameră...
Credeţi că, după o asemenea viaţă, ar fi o dorinţă prea îndrăzneaţă din partea mea să vreau să dorm în acelaşi mormînt cu el ? Credeţi că aţi putea refuza îndeplinirea rugăminţii pe care urmează să v-o fac ?
Domnule Gilbert, sînteţi un medic iscusit, un chimist învăţat, mi-aţi făcut mult rău, aveţi multe de ispăşit... Ei bine, domnule Gilbert, daţi-mi o otravă cu acţiune rapidă, şi nu numai că vă voi ierta, dar voi şi muri cu inima plină de recunoştinţă !
— Cum aţi spus-o, doamnă, replică Gilbert, viaţa dumneavoastră a fost o încercare dureroasă, şi această încercare, spre lauda dumneavoastră, aţi îndurat-o ca un martir, cu nobleţe, cu sfinţenie !
Andrée făcu un uşor semn din cap care însemna : „Aştept”.
— Acum îi spuneţi călăului dumneavoastră : „Tu mi-ai făcut viaţa atroce ; dă-mi o moarte blîndă”. Aveţi dreptul să-i spuneţi asta. Aveţi dreptate să adăugaţi : „Vei face ceea ce spun, fiindcă n-ai dreptul să-mi refuzi nimic din ceea ce-ţi cer...”
— Aşadar, domnule ?...
— Tot mai cereţi otravă, doamnă ?
— Vă implor să mi-o daţi, prietene.
— Vă este atît de grea viaţa încît vă este cu neputinţă să o mai suportaţi ?
— Moartea este cea mai mare favoare pe care mi-o pot da oamenii, cea mai mare binefacere pe care mi-ar putea-o dărui Dumnezeu !
— Peste zece minute veţi avea ceea ce-mi cereţi, zise Gilbert.
Se înclină, făcînd un pas înapoi.
Andrée îi întinse mîna.
— Ah ! zise ea, într-o singură clipă îmi faceţi mai mult bine decît răul ce mi l-aţi făcut toată viaţa... Gilbert, fiţi binecuvîntat !
Gilbert ieşi.
La poartă îi găsi pe Sébastien şi pe Pitou, care-l aşteptau într-o trăsură.
— Sébastien ! zise doctorul scoţînd de la piept un flaconaş pe care îl purta atîrnat de un lanţ de aur şi care conţinea o licoare de culoarea opalului. Vei da acest flacon, din partea mea, contesei de Charny.
— Cît timp pot sta la ea, tată ?
— Cît timp vei vrea.
— Şi unde vă voi întîlni ?
— Te aştept aici.
Tînărul luă flaconul şi intră. După un sfert de oră reapăru. Gilbert aruncă o privire iute asupra lui : aducea înapoi, neatins, flaconul.
— Ce-a spus ? a întrebat Gilbert.
— A spus : „Ah ! copilul meu, nu din mîna ta.”
— Ce-a făcut ?
— A plîns.
— Atunci e salvată ! zise Gilbert. Vino, copilul meu.
Şi îl îmbrăţişă pe Sébastien poate cu mai multă căldură decît o făcuse vreodată pînă atunci.
În calculele sale Gilbert nu ţinuse seama de Marat. Opt zile mai tîrziu află că Andrée de Charny fusese arestată şi dusă la închisoarea de la Abaţie.
Dostları ilə paylaş: |