Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 80

ZIUA DE 21 IANUARIE

Domnul Edgeworth de Firmont era confesorul doamnei Elisabeth. Trecuseră aproape şase săptămîni de cînd, prevăzînd condamnarea, regele ceruse sorei sale să-l povăţuiască în privinţa alegerii preotului care urma să-i însoţească ultimele clipe. Plîngînd, Madame Elisabeth îşi sfătui fratele să se oprească asupra abatelui de Firmont.

Acest demn eclesiast, englez de origine, scăpase masa­crelor din septembrie şi se retrăsese la Choisy-le-Roi sub numele de Essex. Doamna Elisabeth îi cunoştea al doilea domiciliu şi, prevenindu-l la Choisy, spera că în momentul condamnării regelui abatele se va afla la Paris.

Nu se înşelase.

Cum am spus, abatele Edgeworth acceptase misiunea cu o bucurie resemnată.

Regele îl pofti în cabinetul său şi se închise cu el.

La ora nouă, uşile se deschiseră cu mare zgomot şi intră Santerre, însoţit de şapte sau opt delegaţi municipali şi de zece jandarmi, pe care îi alinie pe două rînduri.

Auzind zarva, regele ieşi fără să mai aştepte să se bată la uşă.

— Aţi venit să mă luaţi ? întrebă el.

— Da, domnule.

— Vă solicit un minut.

Şi se întoarse în cameră, închizînd uşa.

— De astă dată totul s-a terminat, părinte, spuse el aruncîndu-se la genunchii abatelui de Firmont. Daţi-mi ultima binecuvîntare şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să mă sus­ţină pînă la capăt!

După ce i se dădu binecuvîntarea regele se ridică şi, deschizînd uşa cabinetului, se îndreptă spre jandarmii care se aflau în mijlocul dormitorului.

Toţi aveau pălăriile pe cap.

— Pălăria mea, Cléry, spuse regele.

Plîngînd, Cléry se grăbi să se conformeze.

— E vreun membru al Comunei printre dumnea­voastră ? întrebă Ludovic al XVI-lea... Cred că dumnea­voastră ?

Şi se adresă unui delegat numit Jacques Roux, preot, care depusese jurămîntul pe Constituţie.

— Ce doriţi de la mine ? spuse acesta.

Regele îşi scoase testamentul din buzunar.

— Vă rog să remiteţi acest document reginei... so­ţiei mele.

— N-am venit aici să-ţi facem comisioane, ci doar să te ducem la eşafod, răspunse Jacques Roux.

Regele primi ofensa fără replică şi se întoarse spre un alt delegat, pe nume Gobeau :

— Şi dumneavoastră, domnule, mă veţi refuza ?

Şi cum Gobeau părea să şovăie, regele spuse :

— Oh! e testamentul meu. Puteţi să-l citiţi. Sînt şi unele dispoziţii pe care doresc să le cunoască şi Comuna.

Delegatul municipal luă hîrtia.

— Să mergem, domnilor ! spuse el.

Au fost ultimele cuvinte pe care le rosti regele în apartamentul său.

Ludovic traversă pe jos prima curte. La intrare se găsea o trăsură de piaţă vopsită în verde. Doi jandarmi îi ţineau portiera deschisă. La apropierea condamnatu­lui urcă mai întîi unul dintre ei şi se aşeză pe bancheta din faţă. Apoi urcă regele şi îi făcu semn domnului Ed­geworth să se aşeze lîngă el în fundul trăsurii. Celălalt jandarm luă loc ultimul şi închise portiera.

La ora nouă şi un sfert cortegiul se puse în mişcare.

Trăsura ajunse pe bulevard. Străzile erau aproape pustii, prăvăliile pe jumătate închise, nimeni pe la porţi sau ferestre.

O decizie a Comunei interzicea oricărui cetăţean care nu făcea parte din miliţia înarmată să traverseze străzile care dădeau spre bulevard, sau să se arate la ferestre la trecerea cortegiului.

Un cer noros şi apăsător nu lăsa de altfel să se vadă decît o pădure de suliţe în mijlocul cărora străluceau doar cîteva baionete. În faţa trăsurii mergeau călăreţii, şi în faţa călăreţilor nenumărate tobe.

Regele ar fi vrut să vorbească cu confesorul său, dar nu putea din cauza zgomotului. Abatele de Firmont îi în­tinse breviarul, şi el începu să citească.

La capătul a două ore şi zece minute trăsura se opri. Ajunsese la destinaţie.

Îndată ce simţi că trăsura s-a oprit, regele se aplecă spre urechea preotului şi zise :

— Iată-ne ajunşi la capăt, domnule, dacă nu mă înşel.

Domnul de Firmont păstră tăcere.

Unul din cei trei fraţi Samson, cunoscuţii călăi ai Parisului, deschise portiera în aceeaşi clipă.

Atunci regele, punînd mîna pe genunchiul abatelui de Firmont, spuse cu un ton de stăpîn :

— Domnilor, vi-l recomand pe domnul de lîngă mine... Aveţi grije ca după moartea mea să nu i se aducă nici o jignire. Pe dumneavoastră vă însărcinez să vegheaţi la asta.

În acest timp se apropiaseră şi ceilalţi doi călăi.

— Da, da, răspunse unul dintre ei, vom avea grijă. Lăsaţi-ne să ne facem treaba.

Ludovic coborî.

Ajutoarele călăului îl înconjurară şi voiră să-i scoată haina, dar regele îi respinse cu dispreţ şi începu să se dezbrace singur.

Ludovic rămase o clipă izolat în cercul ce-l făcuse în jurul său, aruncîndu-şi pălăria pe jos, scoţîndu-şi haina, desfăcîndu-şi cravata. Atunci însă călăii se apropiară de el. Unul ţinea o frînghie în mînă.

— Ce vreţi ? întrebă regele.

— Să vă legăm, răspunse gîdele care ţinea frînghia.

— Oh ! aşa ceva nu voi accepta niciodată, exclamă regele. Vă rog să renunţaţi... Executaţi ce vi s-a ordonat, dar nu mă veţi lega ! Nu, nu, niciodată !

Executorii ridicară glasul. O luptă corp la corp era pe cale să înceapă, cînd unul din cei trei fraţi Samson, miş­cat de compătimire, dar obligat totuşi să execute îngrozi­toarea sarcină, se apropie şi zise cu un ton respectuos :

— Sire, cu această batistă...

Regele îşi privi confesorul.

Acesta făcu un efort să vorbească.

— Sire, va fi o asemănare în plus între Majestatea Voastră şi Dumnezeu — care vă va răsplăti !

— Faceţi ce vreţi, spuse regele, voi bea potirul pînă la fund.

Treptele eşafodului erau înalte şi alunecoase. Le urcă sprijinit de un preot. Ajuns pe ultima treaptă, regele se eliberă, pentru a spune aşa, din mîinile confesorului său şi alergă la celălalt capăt al platformei.

Era foarte roşu şi nu păruse niciodată atît de vioi şi de însufleţit.

Tobele băteau. Regele le impuse linişte din privire.

Apoi, cu glas ferm, rosti următoarele cuvinte :

— Mor nevinovat de toate crimele ce mi se impută, îi iert pe cei răspunzători de moartea mea şi îl rog pe Dumnezeu ca sîngele pe care îl veţi vărsa să nu cadă niciodată asupra Franţei !...

— Bateţi tobele ! spuse o voce, despre care s-a crezut multă vreme că a fost a lui Santerre şi care, de fapt, era a domnului de Beaufrancet, conte d'Oyat, fiu nelegitim al lui Ludovic al XV-lea şi al curtezanei Morphise. — Era unchiul natural al condamnatului.

Tobele răpăiră.

Regele bătu din picior.

— Încetaţi! strigă el cu o inflexiune înspăimîntătoare a glasului. Mai am de vorbit.

Dar tobele duruiau mai departe.

— Făceţi-vă datoria, urlau suliţaşii care înconjurau eşafodul, adresîndu-se executorilor.

Aceştia se aruncară asupra regelui, dar el se întoarse cu pasul domol spre cuţitul ghilotinei, aruncînd o privire asupra acestui fier tăiat oblic pe care el însuşi îl desenase cu un an în urmă.

Apoi privirea i se îndreptă asupra preotului, care se ruga în genunchi la marginea eşafodului.

Se produse o mişcare confuză în spatele celor doi stîlpi ai ghilotinei : bascula se dădu peste cap, capul con­damnatului apăru în sinistra lucarnă, un fulger străluci, o lovitură înăbuşită răsună, şi nu se mai văzu altceva decît un mare şuvoi de sînge.

Atunci, ridicînd capul regelui, unul dintre executori îl arătă poporului, stropind marginile eşafodului cu sînge regal.

La această privelişte, oamenii cu suliţe scoaseră un strigăt de bucurie şi, năvălind spre eşafod, îşi înmuiară în sînge unii suliţele, alţii săbiile — batistele cei ce aveau. Apoi strigară cu toţii : „Trăiască Republica!”

În întreg Parisul se iscă un imens sentiment de stu­poare. La unii, stupoarea merse pînă la disperare : o fe­meie se aruncă în Sena ; un peruchier îşi tăie gîtul ; un librar înnebuni ; un fost ofiţer muri de emoţie.

În sfîrşit, la deschiderea şedinţei Convenţiei, preşedin­tele deschise o scrisoare. Scrisoarea aparţinea unui cetă­ţean care cerea să-i fie predat trupul lui Ludovic al XVI-lea, ca să-l îngroape alături de cel al tatălui său.

Au rămas trupul şi capul despărţite unul de celălalt. Să vedem ce s-a întîmplat cu ele.

Nu cunoaştem nici o relatare mai înfiorătoare decît însuşi textul procesului verbal de înhumare. Iată-l, aşa cum a fost întocmit în aceeaşi zi :
Proces-verbal despre înhumarea lui Ludovic Capet
La 21 ianuarie 1793, anul II al Republicii Franceze, noi, subsemnaţii administratori ai departamentului Pari­sului, împuterniciţi de Consiliul general al departamen­tului în virtutea hotărîrilor Consiliului executiv provi­zoriu al Republicii Franceze, ne-am deplasat la ora nouă dimineaţa la locuinţa cetăţeanului Ricave, parohul bise­ricii Sainte-Madeleine. Găsindu-l acasă, l-am întrebat dacă a avut grije să ia măsurile ce i-au fost comandate în ajun de Consiliul executiv şi de către departament în ce priveşte înhumarea lui Ludovic Capet. Ne-a răspuns că a executat, punct cu punct, ceea ce-i fusese ordonat de Consiliul executiv şi de departament, şi că totul a fost pregătit îndată.

De acolo, însoţiţi de cetăţenii Renard şi Damoreau, amîndoi vicari ai parohiei Sainte-Madeleine, însărcinaţi de cetăţeanul preot să procedeze la înhumarea lui Ludovic Capet, ne-am îndreptat la locul din cimitirul sus-numitei parohii, situat pe strada Anjou Saint-Honoré, unde găsindu-ne, am constatat executarea ordinelor transmise în ajun de noi cetăţeanului preot, în virtutea însărcinării pe care o primisem în ajun din partea Consiliului general al departamentului.

Puţin mai tîrziu a fost depus în cimitir, în prezenţa noastră, de către un detaşament de jandarmerie pedestră, cadavrul lui Ludovic Capet, pe care l-am recunoscut în totalitatea membrelor sale, cu capul despărţit de trup. Am observat că părul din partea din spate a capului era tăiat şi cadavrul era fără cravată, fără haină şi fără ghete. În rest, era îmbrăcat cu o cămaşă, o vestă tighelită, în formă de jiletcă, cu un pantalon de pînză cenuşie şi o pereche de ciorapi de mătase cenuşii.

Astfel îmbrăcat a fost aşezat într-un coşciug şi coborît în groapă, care a fost astupată apoi în prezenţa noastră. Şi toate au fost pregătite şi executate în conformitate cu ordinele date de Consiliul executiv provizoriu al Repu­blicii Franceze. Şi am semnat împreună cu cetăţenii Ricava, Renard şi Damoreau, preoţi şi vicari ai bisericii Sainte-Madeleine.

LEBLANC, administrator al departamentului

DUBOIS, administrator al departamentului

DAMOREAU, RICAVE, RENARD
Astfel a murit şi a fost înhumat, la 21 ianuarie 1793 regele Ludovic al XVI-lea.

Era în vîrstă de treizeci şi nouă de ani, cinci luni şi trei zile; a domnit optsprezece ani ; a fost prizonier cinci luni şi opt zile.

Ultima sa dorinţă nu i-a fost împlinită, şi sîngele său a căzut nu numai asupra Franţei, ci şi asupra întregii Europe .
Capitolul 81

UN SFAT DAT DE CAGLIOSTRO

În seara acelei zile îngrozitoare — pe cînd oamenii cu suliţe parcurgeau străzile pustii şi iluminate ale Parisu­lui purtînd în vîrful armelor fîşii de batiste şi cămăşi pă­tate de roşu şi strigînd : „Tiranul e mort ! iată sîngele ti­ranului !” — doi bărbaţi se aflau la primul etaj al unei case din strada Saint-Honoré, cufundaţi în aceeaşi tă­cere, dar într-o atitudine cu totul diferită.

Unul, îmbrăcat în negru, era aşezat în faţa unei mese, cu capul sprijinit în mîini, fie cufundat într-o adîncă vi­sare, fie într-o profundă durere. Celălalt, îmbrăcat într-o haină ţărănească, se plimba cu paşi mari, cu privirea în­tunecată, cu fruntea încruntată, cu braţele încrucişate pe piept. Numai că în mersul său, care tăia camera în diago­nală, îşi arunca pe furiş şi întrebător privirea asupra celuilalt de cîte ori trecea prin dreptul mesei.

De cîtă vreme stăteau astfel amîndoi ? N-am putea s-o spunem. Dar, în cele din urmă, bărbatul cu braţele încru­cişate, cu fruntea încruntată, cu privirea întunecată, păru să se plictisească de această tăcere şi, oprindu-se în faţa omului în haine negre şi cu fruntea sprijinită în mîini :

— Vai ! cetăţene Gilbert, spuse fixîndu-şi privirea asu­pra celuia căruia i se adresa, vrei să zici că sînt un tîlhar fiindcă am votat pentru moartea regelui ?

Bărbatul în haină neagră ridică fruntea, clătină din cap melancolic şi, întinzînd mîna tovarăşului său, răs­punse :

— Nu, Billot, nu eşti un tîlhar, aşa cum nici eu nu sînt un aristocrat. Ai votat după conştiinţa dumitale, iar eu am votat după a mea. Numai că eu am votat pen­tru viaţă şi dumneata ai votat pentru moarte. Or, e un lucru îngrozitor să iei unui om ceea ce nici o putere din lume nu-i poate înapoia.

— Astfel, după părerea dumneavoastră, exclamă Billot, despotismul este inviolabil, libertate înseamnă revoltă şi, aici pe pămînt, nu există dreptate decît pentru regi, adică pentru tirani? Atunci ce le va rămîne popoarelor? Drep­tul de a slugări şi de a se supune ? Şi dumneavoastră, elevul lui Jean-Jacques, cetăţean al Statelor-Unite, dum­neavoastră, domnule Gilbert, spuneţi asta ? !

— Nu spun deloc asta, Billot, căci ar însemna să rostesc o nelegiuire împotriva popoarelor.

— Ia să vedem, reluă Billot, eu am să vă vorbesc, domnule Gilbert, cu brutalitatea şi cu bunul meu simţ grosolan şi vă rog să-mi răspundeţi cu toată subtilitatea spiritului dumneavoastră. Admiteţi că o naţiune care se credea asuprită are dreptul să-şi deposedeze biserica de averi, să încătuşeze sau chiar să-şi suprime tronul, să lupte şi să se elibereze ?

— Fără îndoială.

— Atunci, are ea dreptul să întărească rezultatele victoriei sale ?

— Da, Billot, incontestabil are acest drept. Dar nimic nu se consolidează prin violenţă, prin crimă. Adu-ţi aminte : „Omul n-are voie să-şi ucidă aproapele!”

— Oh ! Atunci vă întreb pur şi simplu : aveam noi dreptul să cucerim Bastilia ?

— Da.

— Aveam noi dreptul, atunci cînd regele a încercat să răpească poporului libertatea de a delibera, să realizăm acea zi de la Jeu de Paume ?

— Da.

— Aveam noi dreptul, atunci cînd regele a vrut să intimideze Adunarea Constituantă, prin serbarea gărzi­lor regale şi adunarea trupelor la Versailles, spun, aveam noi dreptul să mergem să-l căutăm pe rege la Versailles şi să-l aducem la Paris ?

— Da.

— Aveam noi dreptul, atunci cînd regele a încercat să fugă şi să treacă la inamic, aveam noi dreptul să-l arestăm la Varennes ?

— Da.

— După Constituţia din 1791 pe care a jurat, cînd l-am văzut pe rege parlamentînd cu emigraţia şi conspi- rînd cu străinătatea, aveam noi dreptul să facem ziua de 20 iunie ?

— Da.

— Cînd a refuzat să sancţioneze legile emanate din voinţa poporului, aveam noi dreptul să facem ziua de 10 august, adică să cucerim castelul Tuileries şi să proclamăm decăderea sa din drepturi ?

— Da.

— Cînd, închis la Temple, regele continua să unel­tească împotriva libertăţii, aveam sau nu aveam dreptul să-l cităm în faţa judecăţii Convenţiei naţionale numită să-l judece ?

— Îl aveaţi.

— Dacă aveam dreptul să-l judecăm, aveam şi dreptul să-l condamnăm.

— De, la exil, la surghiun, la închisoare pe viaţă, la orice în afară de moarte.

— Şi de ce nu la moarte ?

— Fiindcă, vinovat în rezultat, nu era deloc vinovat în intenţie. Îl judecaţi din punctul de vedere al poporului, dragul meu Billot. El a acţionat din punctul de vedere al regalităţii. Era într-adevăr un tiran, cum îl numiţi ? Nu. Era cu adevărat un asupritor al poporului? Nu. Un complice al aristocraţiei ? Nu. Un duşman al libertăţii ? Nu.

— Atunci, dumneavoastră l-aţi judecat din punctul de vedere al regalităţii ?

— Nu, deoarece din punctul de vedere al regalităţii l-aş fi achitat.

— Nu l-aţi achitat, votînd pentru viaţă ?

— Da, dar cu închisoare pe viaţă. Crede-mă, Billot, l-am judecat cu mai multă părtinire decît aş fi vrut. Om din popor, sau mai bine zis fiu al poporului, balanţa pe care o ţineam în mînă s-a înclinat de partea poporului. Dumneata ai spus-o, Billot, că regele nu era seamănul dumitale : era duşmanul dumitale. Or, duşmanul dumi- tale era învins, şi nu ucizi un duşman învins. O crimă executată cu sînge rece nu înseamnă judecată ; e o jertfă de prisos. Aţi dat regalităţii o aureolă de martir, justiţiei un aer de răzbunare. Fiţi atenţi ! Fiţi atenţi ! Făcînd prea mult, n-aţi făcut destul. Carol I a fost executat, şi Carol al II-lea a fost rege. Iacob al II-lea a fost expulzat, şi fiii săi au murit în exil. Natura umană e patetică, Billot, şi am înstrăinat de noi pentru cincizeci de ani, pentru o sută de ani poate acea imensă parte a populaţiei care judecă revoluţiile cu inima. Ah! crede-mă, prietene, republicanii sînt cei care trebuie să deplîngă cel mai mult sîngele lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă acest sînge va cădea asupra lor şi îi va costa Republica.

— E ceva adevărat în cele ce spui acum, Gilbert ! răspunse un glas care venea dinspre uşa de intrare.

Cei doi bărbaţi tresăriră, întorcîndu-se cu o mişcare asemănătoare, apoi spuseră într-un glas :

— Cagliostro !

— Eh ! Dumnezeule, da, răspunse acesta. Dar e şi ceva adevărat în ceea ce spune Billot.

— Vai ! zise Gilbert, iată nenorocirea. Pledăm o cauză cu un dublu aspect şi fiecare, privind-o din punctul său de vedere, poate spune : am dreptate.

— Da, însă şi el trebuie să admită să i se spună că n-are dreptate, reluă Cagliostro.

— Care e părerea dumneavoastră, maestre ? întrebă Gilbert.

— Da, care-i părerea dumneavoastră ? zise Billot.

— Adineauri l-aţi judecat pe acuzat, zise Cagliostro. Eu voi judeca judecata. Dacă l-aţi fi condamnat pe rege, aţi fi avut dreptate. Aţi condamnat însă omul, şi n-aveţi dreptate.

— Nu înţeleg, spuse Billot.

— Ascultă, zise Gilbert, căci eu ghicesc ce vrea să spună.

— Regele trebuia ucis, continuă Cagliostro, cînd se afla la Versailles sau la Tuileries, necunoscut de popor, în spatele reţelei sale de curteni şi al zidului de soldaţi elveţieni. Trebuia ucis la 7 octombrie sau la 11 august. La 7 octombrie sau la 11 august era un tiran ! Dar, după ce a fost lăsat cinci luni la Temple în comunicaţie cu toată lumea, mîncînd laolaltă cu toţi, dormind sub ochii tuturor, tovarăş al proletarului, al muncitorului, al negustorului ; după ce a fost ridicat, în sfîrşit, prin această falsă înjosire, la demnitatea de om, ar fi trebuit să fie tratat ca un om, adică să fie expulzat sau întemniţat.

— Pe dumneavoastră nu vă înţelegeam deloc, îi zise Billot lui Gilbert, şi iată că-l înţeleg pe cetăţeanul Cagliostro.

— Eh ! Fără îndoială, în timpul celor cinci luni de captivitate, regele vă este înfăţişat cu tot ce are mai emoţionant, mai inocent, mai respectabil. Vă e arătat ca soţ afectuos, ca tată bun, ca un om cumsecade. Neghiobii ! Îi credeam mai tari decît sînt, Gilbert! Regele e chiar transformat, refăcut : ca şi sculptorul care îşi scoate statuia din blocul de marmură — tot lovind această fiinţă prozaică, vulgară, cîtuşi de puţin rea, cîtuşi de puţin bună, subjugat în întregime de deprinderile sale senzuale, evla­vios nu ca un spirit elevat, ci ca un epitrop de parohie, iată că ni se sculptează din această fiinţă greoaie o statuie a curajului, a răbdării şi a resemnării. Iată că se aşază această statuie pe piedestalul durerii. Iată că acest sărman rege e înălţat, înnobilat, sfinţit. Iată cum se ajunge ca soţia sa să-l iubească !... Ah ! dragul meu Gilbert, continuă Cagliostro izbucnind în rîs, cine ne-ar fi spus la 14 iulie, la 5 şi 6 octombrie, la 10 august, că re­gina îl va iubi vreodată pe soţul ei ?

— Oh ! murmură Billot, dacă aş fi putut bănui acest lucru !

— Ei bine, ce-ai fi făcut, Billot ? întrebă Gilbert.

— Ce-aş fi făcut ? L-aş fi ucis fie la 13 iulie, fie la 5 sau 6 octombrie, fie la 10 august. Mi-ar fi fost foarte uşor.

Aceste cuvinte au fost pronunţate cu un atît de în­tunecat accent de patriotism, încît Gilbert i le iertă, iar Cagliostro i le admiră.

— Da, zise acesta din urmă după o clipă de tăcere, dar n-ai făcut-o. Dumneata, Billot, ai votat pentru moarte. Dumneata, Gilbert, ai votat pentru viaţă. Ei bine, vreţi acum să ascultaţi un ultim sfat ? Dumneata, Gilbert, nu te-ai lăsat numit membru al Convenţiei decît pentru a împlini o datorie. Dumneata, Billot, doar pentru a îm­plini o răzbunare. Datorie şi răzbunare, totul s-a înde­plinit. Nu mai aveţi de ce să mai rămîneţi aici, plecaţi !

Cei doi bărbaţi îl priviră pe Cagliostro.

— Da, reluă el, nici unul nici celălalt nu sînteţi oa­meni de partid : sînteţi oameni de instinct. Or, odată ce regele a murit, partidele se vor afla faţă în faţă, partidele se vor distruge între ele. Care va fi doborît primul ? Habar n-am. Dar ştiu că, unul după altul vor pieri. Aşadar mîine, Gilbert, indulgenţa dumitale va fi socotită crimă, iar poimîine, poate chiar şi mai înainte, ţi se va cere socoteală, Billot, de severitatea dumitale. Credeţi-mă, în bătălia ucigătoare ce se pregăteşte între ură, teamă, răzbunare, fanatism, puţini vor rămîne nepătaţi. Unii vor fi mînjiti de noroi, ceilalţi de sînge. Plecaţi, prie­teni ! Plecaţi !

— Dar Franţa ? zise Gilbert,

— Da, Franţa ? repetă Billot.

— Efectiv, Franţa e salvată, zise Cagliostro. Duşma­nul din afară e învins, duşmanul dinăuntru e mort. Oricît de primejdios ar fi pentru viitor eşafodul din 21 ianuarie, el este incontestabil o mare forţă pentru prezent : forţa hotărîrilor ireversibile. Supliciul lui Ludovic al XVI-lea făgăduieşte Franţei, răzbunarea tronurilor şi dăruieşte republicii forţa convulsivă şi disperată a naţiunilor con­damnate la moarte. Vedeţi Atena din vremurile antice, vedeţi Olanda din timpurile moderne. Tranzacţiile, nego­cierile, nehotărîrile au încetat începînd din această di­mineaţă. Revoluţia ţine securea într-o mînă, drapelul tricolor în cealaltă. Plecaţi liniştiţi : înainte de a lăsa jos securea, aristocraţia va fi învinsă. Plecaţi, prieteni! Plecaţi !

— Oh ! spuse Gilbert, Dumnezeu mi-e martor că dacă viitorul pe care mi-l preziceţi este adevărat, nu regret Franţa. Dar unde să ne ducem ?

— Nerecunoscătorule ! zise Cagliostro. Îţi uiţi a doua patrie, America ? Uiţi acele lacuri imense, acele păduri virgine, preriile întinse ca oceanele ? N-ai nevoie tu, care te poţi odihni, de liniştea naturii după aceste îngrozitoare agitaţii ale societăţii ?

— Mă vei urma, Billot ? întrebă Gilbert ridicîndu-se.

— Mă veţi ierta ? întrebă Billot făcînd un pas spre Gilbert.

Cei doi bărbaţi se aruncară unul în braţele celuilalt.

— Bine, spuse Gilbert, vom pleca.

— Cînd ? întrebă Cagliostro.

— Păi, peste... opt zile.

Cagliostro clătină din cap.

— Veţi pleca în astă-seară, zise el.

— De ce în astă-seară ?

— Fiindcă eu plec mîine.

— Şi unde vă duceţi ?

— Veţi afla într-o zi, prieteni.

— Dar cum să plecăm ? .

— Peste treizeci şi şase de ore, corabia „Franklin” îşi ridică ancora spre America.

— Dar paşapoartele ?

— Iată-le.

-— Şi fiul meu ?

Cagliostro se duse să deschidă uşa.

— Intră, Sébastien, zise el, te cheamă tatăl tău.

Tînărul intră şi se aruncă în braţele părintelui său. Billot suspină adînc.

— Nu ne mai lipseşte decît un poştalion, zise Gilbert.

— Trăsura mea e gata înhămată, la poartă, răspunse Cagliostro.

Gilbert se îndreptă spre un scrin unde se afla punga comună — o mie de ludovici — şi îi făcu semn lui Billot să-şi ia partea.

— Avem destui ? zise Billot.

— Avem mai mult decît ne-ar trebui să cumpărăm o provincie.

Billot privi în jur stînjenit.

— Ce cauţi, prietene ? întrebă Gilbert.

— Caut un lucru care mi-ar fi inutil dacă l-aş găsi fiindcă nu ştiu să scriu, răspunse Billot.

Gilbert surîse, luă o pană, cerneală şi hîrtie.

— Dictează, spuse el.

— Aş vrea să-i trimit un cuvînt de bun rămas lui Pitou, zise Billot.

— O voi face eu în locul dumitale.

Şi Gilbert scrise.

Cînd termină, Billot îl întrebă :

— Ce aţi scris ?

Gilbert citi :
Dragul meu Pitou,

Părăsim Franţa, Billot, Sébastien şi cu mine, şi te îmbrăţişăm cu căldură toţi trei.

Credem că, fiind în fruntea fermei lui Billot, nu-ţi lipseşte nimic.

Probabil că într-o zi îţi vom scrie să vii după noi.

Prietenul dumitale,

GILBERT
Asta-i tot ? întrebă Billot.

— Mai e un post-scriptum, spuse Gilbert.

— Care ?

Gilbert îl privi pe fermier în faţă şi spuse :

— Billot ţi-o lasă în grije pe Cathérine.

Billot scoase un strigăt de recunoştinţă şi se aruncă în braţele lui Gilbert.

Peste zece minute trăsura îi ducea departe de Paris pe Gilbert, Sébastien şi Billot, pe drumul spre Havre.